Savu Popa
Marea și avatarurile ei heterotopice
Unul dintre romanele multipremiate ale acestui an este Acasă, departe[1], semnat de scriitorul și criticul literar Adrian G. Romila. Se cuvine spus, încă de la început, că romanul îmbină simfonic mai multe partituri narative. Vremuri și destine, călătorii îndepărtate și reveniri acasă, mistere și aventuri, reprezintă tot atâtea avataruri ale unei ficțiuni care poartă corabia întâmplărilor pe ape capricioase, când aproape, când tot mai departe de țărm.
Un imaginar heterotopic
Dacă Foucault afirma că heterotopiile reprezintă acele lumi din lumi, stranii și contradictorii, în romanul de față, marea și țărmul, corabia și trăsura devine, fiecare în parte, o heterotopie, aș putea-o numi, butaforică. Ele nu sunt doar elemente de recuzită epocală, menite să redea culoarea locală a vremurilor trecute. Izolându-se de viața agitată, personajele se retrag în cabinele sau pe punțile unor astfel de ambarcațiuni heterotopice, departe de orice mediu sau factor familial/societal, căutând un nou sens al vieții. Astfel, apare și dorința eroilor, de sorginte romantică, de a ajunge, pe calea apei, în locuri cât mai îndepărtate, pline de un exotism feeric.
Totodată, pare a fi evidentă, în acest cadru butaforic, și dimensiunea de artefact a corăbilor sau a vapoarelor, ale căror mecanisme sunt eviscerate cu precizie tehnică, radiografiate cu o celeritate demnă de un explorator, cum este scriitorul, al tainelor acestor ambarcațiuni, mici sau mari, vechi sau noi. Investite tot cu valoare heterotopică sunt și acele cafenele sau baruri, veritabile muzee ale mării, ce adăpostesc corăbii în miniatură, unele dintre ele configurând o veritabilă mitologie a mării și a aventurii.
O insulă crepusculară
Din partea a doua a romanului, intitulată Peninsula, atașate precum două estuare ale aventurii, se desprind celelalte părți, prima, intitulată Patria, a cărei actiune se petrece în 1835, și partea a treia, Exilul, care are loc între anii 11 și 14 Î. Hr.
Discursul narativ al primei părți ne oferă o imagine de epocă, tristă și dezolantă, a sărăciei peisagistice și existențiale, a categoriilor sociale, diverse și pestrițe, pe care le însuma principatul român al Munteniei, în anul 1835. În această atmosferă încordată și stranie, un vaporaș de epocă ce efectua curse de linie, călătorind pe Dunăre, din Viena până la Giurgiu, îl aduce la malul viitoarelor deznădejdi pe un tânăr italian, de condiție bună, manierat și elegant, care a urmat studii de marină în Franța. Acesta, după o călătorie deloc ușoară, ajunge, în cele din urmă, în patria cenușie în care i s-au stabilit părinții.
Tânărul, care poartă numele de Adrian Romila, (o strategie auctorială, deloc întâmplătoare), revine acasă după o lungă perioadă de timp. Iar, cu ocazia acestei reîntoarceri, îl încearcă un sentiment de apăsare destul de chinuitor atât din pricina peisajului, cât și al anumitor primejdii, în timp ce călătorește, într-o trăsură, de la Giurgiu la București. Presimte că a ajuns tocmai la capătul lumii. Aici domnesc singurătatea cenușie, pustiul atroce și încremenirea definitivă a timpului. Mai târziu, personajul, aflându-se într-o situație dramatică, va rosti următoarele vorbe, de-un tragism vizionar, de-a dreptul: ,,Priviți, priviți, acolo-i Thyle Ultima, un punct cât un bob de praf pe toate hărțile lumii! Ecce, amici! Ibi Thyle Ultima est, Ultima Thule! […] Da, da, asta-i ce se vede acolo, prieteni, nu o țară de la marginea Europei, vraiment pas, ci o păcătoasă de insulă uitată, o insulă singuratică la capătul lumii, un petec neînsemnat de pământ, plin de fiare sălbatice și de ticăloși!”
Odată poposit într-un București la fel de pestriț și de mizer, după ce a fost urmărit, pe drum, de câțiva călăreți ciudați, tânărul, împreună cu un servitor de încredere al tatălui, care l-a preluat de la un un han și care îi va deveni foarte apropiat și băiatului, se înfățișează familiei bucuroase de revedere. Pătrundem într-o atmosferă de mister și de dospire a unor intrigi periculoase, îl cunoaștem pe tatăl personajului care s-a integrat foarte bine în societatea înaltă a Bucureștiului, având o funcție de bază și întreținând relații apropiate cu oameni din anumite cercuri înalte. Însă, bucuria familiei va fi de scurtă durată. Abia ajuns acasă, în cel mai scurt timp posibil, Adrian va fi nevoit să plece din nou la drum. Tatăl îl va trimite într-o nouă călătorie, la Istanbul, urmând să plece cu primul vas construit pe tărâmuri românești, care poartă numele Marița, după ruda unui domnitor.
Neavând de ales și chinuit de tot soiul de gânduri sumbre, Adrian va porni în această călătorie, împreună cu un echipaj grecesc, și va fi purtătorul unor hârtii care conțin informații prețioase legate de soarta istorică a Principatelor Române. Părăsind din nou portul Giurgiu și aventurându-se spre Sulina de unde vor ieși în Marea Neagră, narațiunea este scrisă în ritmul aventurii și al neprevăzutului. Naratorul urmează, nicidecum mimetic, rețeta unor mari romane de aventuri marinărești, de la noi și nu numai, creând o atmosferă propice aventurii pline de primejdie și de neprevăzut. Surprinde, foarte bine, arhitectura diluvială a unor ape capricioase care pot dispune de viața oamenilor, așa cum făceau și zeii în vechime.
Un alt pact faustic
În a doua parte, a cărei acțiune este plasată în zilele noastre, aflăm că un personaj, pe nume Adrian Romila, fost profesor universitar, scriitor destul de cunoscut, a devenit ținta unor scandaluri care au căpătat o amploare nefastă, izolându-l de cei apropiați și de propriile preocupări. Adrian se află în Constanța și își petrece, într-un exil de tipul dolce far niente, zilele pe o ambarcațiune, alături de proprietar, un marinar bătrân, hâtru si misterios, uns cu toate alifiile. Textul este scris sub forma unei epistole adresate unui personaj misterios, a cărei identitate o vom afla (oare?) abia în partea finală. Vom întâlni un calup de mărturisiri, scrise cu o franchețe dezarmantă, despre artă, în general, și fațetele ei cameleonice, despre rolul scriitorului în raport cu o societate care îi percepe creația ca pe o marfă.
În aceeași măsură, epistola aceasta jurnalieră vorbește despre o existență urmărită, în permanență, de spectrul ratării și al eșecului. Totul, însă, va căpăta o turnură neașteptată în momentul în care Adrian va fi căutat, pe rând și la distanțe diferite de timp, de către doi oameni de afaceri ai zonei, de-o amabilitate suspectă, propunându-i fiecare același lucru. Cei doi, în spirit afacerist, îi propun scriitorului, contra unor sume consistente de bani, să conceapă o poveste care să redea istoria unei ambarcațiuni, care a ajuns, în urmă cu mai mult de un secol, o epavă pe fundul Mării Negre, aproape de granița cu Bulgaria. Afaceriștii oferă servicii atractive pentru turiștii care doresc să ajungă și să exploreze epavele unor vapoare scufundate.
Mefient și rezervat, la început, Adrian realizează că își poate reactiva energiile creative, latente de atâta vreme. Mai ales când află că este vorba despre misterioasa Marița, primul vas construit la noi, care a pornit, la un moment dat, în secolul al XIX-lea, într-o călătorie spre Istanbul, cu o misiune secretă, legată de soarta Principatelor Române. A realizat, până la urmă, un fel de pact faustic, prin faptul că reactivarea propriului scris devenise alienant legată de o situație limită care îi amenința atât integritatea morală, cât și cea corporală. Însă ceea ce intuiește Adrian, ajutat și de bătrânul marinar care îl sfătuiește, vizavi de propunerea celor doi, să rămână totuși cât se poate de rezervat, este scopul mișel al întregii afaceri care nu are nimic din frumusețea ficțiunii, ci, doar din suflul mercantil al profitului. În spiritul comerțului ficționalizat sau al ficțiunii comercializate, povestea epavei căpăta o combustie misterioasă, mult mai puternică.
Poezia, anticorpul exilului
Ultima parte ne duce într-un trecut și mai îndepărtat, cel al Imperiului Roman. În tonurile unei biografii romanțate, facem cunoștință cu poetul Ovidiu, exilat în preajma Pontului Euxin, însingurat și devastat în urma exilului exterior, impus de către împăratul Roman de la acea vreme, care se va preschimba, pentru melancolicul poet, într-un teribil exil interior. Atmosfera din această parte atât de îndepărtată a imperiului este una în care sălbăticia și însingurarea capătă o consistență și o alură funebră. Pare că întregul spațiu maritim, cu așezările și oamenii care îl populează, este cufundat în clarobscurul lui Caravaggio.
Trimis tocmai la marginile cele mai îndepărtate ale imperiului, devastat și de sălbăticia oamenilor și a locurilor,poetul își duce traiul într-o căsuță foarte aproape de mare, alături de un sclav, pe nume Hadrian Romila, un personaj destul de lucid, pasionat de filosofie și debordând de o înțelepciune stoică, necesară supraviețuirii în acele locuri vitrege. Speranța reîntoarcerii în patria mamă este una care a apus pentru totdeauna, cu acest gând Hadrian își propune să suporte și el vitregia locurilor, dar și să își ajute stăpânul să supraviețuiască, să se resemneze cu eșecul, indiferent câte poeme scrise va trimite prin corăbiile care părăsesc portul spre țara care rămâne tot mai îndepărtată și mai inaccesibilă. În această atmosferă, care pare a fi un alt tablou însingurat din Bătrânul și marea, cele două personaje își duc viața între vibrația mării, care tresaltă spiritul înstrăinării sau al angosei și întâlnirile cu oamenii locului, ființe stihiale, purtătoare ale unor naturi umane, cavernoase, un amestec de întuneric și lut umed.
Astfel, cuprins de o febră a creației, spectaculoasă, Ovidiu devine tot mai conștient că acest capăt de lume, în care a fost alungat, este un soi de ultima Thule, pe care o are în fața ochilor, în permanență. Dezolarea peisajului este strâns legată, în mintea și în imaginația poetului, de perisabilitatea și zădărnicia naturii umane. Își trăiește creația în măsura în care aceasta îi conferă un sens, devenind un anticorp al exilului, atenuându-i sentimentul apăsător de singurătate totală și aspră ca relieful din jur. La un moment dat, devine chiar un soi de performer avant la lettre, prin recitalurile pe care, atât el, cât și sclavul său, le oferă cu voce tare în public sau în particular, alegând și o anumită gesticulație potrivită momentelor poetice.
Rătăcitori și rătăciți, fiecare personaj poate relua această aventură a călătoriei și a exilului, oricând, de la capăt. O mobilitate permanentă le caracterizează firile nestatornice. Și, totuși, melancolia unifică celălalte teme ale cărții. Aerul vesperal al melancoliei învăluie această carte plină de freamătul mărilor de acum și de atunci.
[1] Adrian G. Romila, Acasă, departe, Ed. Polirom, București, 2023.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „Marea și avatarurile ei heterotopice” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 