Savu Popa
Între vitregia peisajului și malaxorul istoriei
Romanul Sălbatica[1] al Doinei Ruști urmărește destinele a doi tineri care ajung să se cunoască și să se apropie într-o lume căzută pradă tenebrelor totalitare. Este vorba despre un băiat provenit dintr-un mediu umbrit de autoritatea socială și familială a propriului tată și o fată exilată în mijlocul naturii, cu un trecut demn de marile povești clasice.
În această proză de un realism psihologic, versatil și misterios, granițele unei simple sau obișnuite cărți pentru copii și adolescenți sunt depășite prin complexitatea scriiturii și a lumilor evocate. Astfel, elementele antropologice, legate de traiul unor comunități etnice, de tradițiile sau de existența cotidiană a acestora, alternează cu multiple situații de intrigă polițistă sau chiar domestică. Acestora li se adaugă și atmosfera propice prozei de aventură, de explorare a unor geografii fizice sau interioare, pline de labirinturi sau obstacole neprevăzute, de răsturnări de situație, spectaculoase.
Acțiunea are loc în Câmpia Bărăganului, un relief aflat la cheremul intemperiilor și al spiritelor desprinse din povești și mituri pline de un pitoresc de-a dreptul coșmaresc. Un uriaș de la începuturi, un soi de guvernator stihial al locurilor, înconjurat de zâne transformate în dropii, a pus stăpânire pe acest tărâm populat de un climat nestatornic și de apariții spectrale. În această atmosferă, Tavi, băiețelul de treisprezece ani, fiul unui milițian destul de cunoscut și de temut în zonă, pescuiește, înoată în apele din preajmă, se aventurează în satele mai apropiate sau mai îndepărtate, alături de ceilalți copii. Pătrund în conacuri părăsite de așa-numiții chiaburi, unde găsesc tot felul de obiecte aparținătoare unei alte epoci, plus multe cărți, în special romane de aventuri, care îi vor fascina și captiva.
Romanul de față își dezvăluie și caracterul inițiatic, atunci când se produce un fel de contrapunct între lumea inefabilă a acelor obiecte provenite dintr-un trecut cu totul aparte și lumea prezentului de atunci, învăluită în aerul miasmatic al regimului totalitar. Iar acestea îi marchează băiețelului propria devenire interioară, provocându-i uimirea sau resemnarea în funcție de gravitatea sau de banalitatea situațiilor prin care trece. Din plecările la Brăila sau la București, alături de tatăl său, unde participă la tot felul de evenimente festive care marchează începutul comunismului, rămâne cu imaginea unei degringolade sociale menite să evidențieze caracterul de un comic absurd al situației politice. Pe când, priveliștile stihiale ale zonei îi dezvăluie potențialul fantomatic, misterios, al unor lumi atemporale, încărcate de energia eresului și a miracolului agrest.
În acest climat, într-una din hoinărelile lui Tavi prin natura sălbatică, va descoperi o ființă stranie, ascunsă protector de către vegetația înaltă și care, la prima vedere, nu părea a avea trăsături umane. Inițial, băiatul crede că a întâlnit unul dintre spiritele locului care ar putea avea o influență nefastă asupra lui. Până la urmă, descoperă că arătarea este cât se poate de inofensivă și de neajutorată, singura ei îmbrăcăminte arătând, mai degrabă, ca o cârpă mizeră care abia îi acoperea o parte din corp. Între cei doi se va crea o relație specială. Băiatul îi va aduce aproape zilnic ceva de mâncare și de îmbrăcat, în schimb fata care nu scotea niciun cuvânt, arătându-se mai mult speriată, deși înțelegea ce i se spunea și ce sentimente i se arătau, îl va învăța matematica. Între timp, familia băiatului, precum și prietenii acestuia, bănuiesc o schimbare în comportamentul său. Într-un final, Tavi și sălbatica, o ființă nu doar înstrăinată de lumea concretă, cât și peste măsură de visătoare, misterioasă și debordând o inocență naturală, crudă, vor fi descoperiți de către tatăl polițist în momentul în care se afla în patrulare prin zona respectivă. După câteva săptămâni de conviețuire în climatul noii familii, fata dispare brusc, lăsând în urmă un jurnal din care, la scurtă vreme, Tavi va începe să citească.
Într-adevăr, jurnalul cuprinde o serie de episoade biografice din existența sălbaticei care dovedesc că aceasta are un nume, dar și un parcurs social, cât se poate de normal și de firesc. Fata, pe nume Florența sau Renți, cum i se spunea prin alint, provine dintr-o familie de vază, tatăl ei era compozitor și cântăreț, iar mama, o pictoriță foarte respectată. Ei trăiau într-un adevărat conac boieresc, ducându-și o existență idilică, într-un sat de lângă Severin, până în momentul în care autoritățile îi vor obliga să își părăsească în grabă domiciliul, având dreptul să ia cu ei doar strictul necesar.
Episoadele, pe măsură ce reconstituie într-un crescendo narativ și afectiv biografia fetei, dezvăluie dramatismul și chiar tragismul unei condiții umane aflate în bătaia vânturilor întunecate ale istoriei. Drumul exilului, lung și chinuitor, al acestei familii, într-un vagon de animale, moartea mamei survenită în urma condițiilor inumane prin care treceau, sosirea în aceste locuri, traiul parcă nesfârșit sub cerul liber, indiferent de condițiile climatice, apropierea de alte familii cu care vor împărți aceeași soartă, perseverența martirică de-a dreptul cu care Florența înfruntă noua viață dură și brutală, lipsită de umanitate și înțelegere din partea autorităților sunt doar câteva dintre situațiile care înfățișează, printr-un realism fatalist, o istorie a durerii, a atrocității și a surghiunului.
Toate acestea oferă o perspectivă alienantă a trecerii dintr-un spațiu securizant, cel al locurilor de origine, într-unul străin, dezvăluind condiții de trai severe, inumane (Bărăganul și tărâmul său valpurgic). Episodul în care Florența, împreună cu tatăl, tot mai neputincioși și mai însingurați, vor reuși să își îngroape mama care murise în vagonul terorii, într-un câmp plin cu mazăre sălbatică, este unul grăitor prin insolitul traumatic pe care îl exprimă. Impresionantă rămâne și dimensiunea dostoievskiană a vieții personajelor, pe care romanul, în manieră proprie, o surprinde la un moment dat. Astfel, chiar dacă tatăl lui Tavi rămâne o autoritate ascultată și temută în întreaga zonă, obedientă față de politica regimului, el își trădează, în cele din urmă, latura de umanitate și de compasiune. Mai ales în episoadele în care o salvează pe fată, îi oferă găzduire, iar, față de Tavi își arată o slăbiciune dictată de sentimente paterne, dar, mai presus de acestea, de sentimente pur omenești.
O poveste despre cum răsuflarea înghețată a istoriei poate stinge definitiv flacăra inocenței și poate încremeni un întreg teritoriu al rațiunii, al normalității, al dreptății, ne oferă Doina Ruști, într-un maraton epic, cinematic și complex, redat printr-o scriitură remarcabilă. Un document al istoriei care se poate preschimba în malaxor al destinelor și al individualităților. La final, însă, aceste destine, deși pline de răni sau cicatrici, reușesc să se regăsească/reîntregească într-un climat al speranței și al încrederii reciproce.
[1] Doina Ruști, Sălbatica, Ed. Booklet, București, 2025.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „Între vitregia peisajului și malaxorul istoriei” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 