Savu Popa
Între senzualitate și fragilitate
Practicând o artă sculpturală care respiră, prin toți porii, o intensă poezie a imaginii, a apropierii corporale, a obiectului și a unei spațialități inefabile, artista clujeană Elena Ilash debutează și în literatură. O face nu oricum, ci, parcă, de la sculptură la poezie, practicând un transfer al sensibilității și al ideii, cu un simț artistic, marcat de o patină de originalitate, pregnantă.
Citindu-i volumul de debut, proaspăt apărut, patruzeci și cinci de inimi îmi bat în piept[1], pot spune că am nutrit senzația acestei treceri armonioase și insolite de la spațiul sculpturii la cel al poeziei, de la materie la cuvânt, de la o îmblânzire tenace a formelor la o orchestrare insolită a sentimentelor. Erotismul, în cadrul acestei poezii, pare a fi, în primul rând, proiectat într-o dimensiune onirică a simțurilor, a apropierilor tandre sau, dimpotrivă, retractile. Un erotism care degajă o naturalețe contondentă, un amalgam dintre inocență și înstrăinare, dintre nevoia unei contopiri a corpurilor și aceeași nevoie stringentă a interpunerii unei distanțe între ele, benefice contemplației epidermei celuilalt, dincolo de care tresaltă seva senzualității și a misterului.
Titlurile poeziilor, cele mai multe au valoare de simboluri, cum ar fi glăsurie, locuire, viețuire, dezvăluie o atmosferă de provizorat, de incertitudine a unor acte, acțiuni sau scopuri. Predilecția pentru abstractizarea unor emoții, trăiri sau sentimente, îmbinarea armonioasă dintre imagine și simțire sau chiar sunet sunt câteva elemente poematice, practicate cu nerv, de către poeta în formare. Întregul volum, în fond, reprezintă o developare a negativului ființei. Când conținutul realității se dovedește a fi mult prea insuficient sau perisabil, singura soluție rămâne evaziunea în vis și idealitate, dorința stringentă a descătușării dionisiac-inefabile a simțurilor, a eliberării din carapacea mult prea închistată și sufocantă a concretului. Tabloul următoarelor versuri, nelipsit de un aer ușor patetic-declamativ, dezvăluie o putere de seducție scindată între dezordinea trăirilor interioare și strigătul neputincios al salvării din hățișurile unei visceralități clocotitoare: ,,Strig!/ Lângă mine e liniște./ Războaie și săbii/ Sunt în inima mea/ Un întreg arsenal/ De arme, foc și haos/ E un iad dezlănțuit/ Peste care torn/ Cer/ Alte inimi vin/ Se înfig în sulițele mele/ Țepe nenumărate se aliniază/ Cu trofeele însângerate/ Sângele e albastru/ Violet/ Cărbuni/ Cad rostogolindu-se/ Iar eu jubilez în nefericire…/ Mă zbat, pulsând tristeți/ În dreapta și în stânga/ Stânga și dreapta/ Balans!” (Glăsuire).
Întreaga existență rezidă dintr-un melanj de-a dreptul paroxistic de stări și simboluri, de obiecte și apariții abstracte, toate alăturate printr-o potrivire de împrejurări care, uneori, vizează euforia visării, alteori, neliniștea disipării de sine. Această mișcare în toate direcțiile capătă alura și dimensiunea unui dans simbolic al împăcării contrariilor, al restabilirii de armonii. Între departe și aproape, între viață și moarte granițele sunt la fel de fluide precum este cea dintre luciditate și visare: ,,E viață și moarte în acord/ În Cuprins/ Derapaj, corp, piatră/ Ești de neatins/ Am flăcări în piept/ Și valurile înnegrite/ Mă animă în vis/ Ca într-un desenat abis/ Trei raze de lună să fac lut din ele/ Corp și vis” (Viețuire).
Apropierile sunt marcate de-o evanescență crepusculară. În schimb, gesturile trădează un ceremonial al unei tot mai acute înstrăinări. În mod paradoxal, persistă o senzație de finitudine și de angoasă, atunci când, aparent, atingerile au loc într-o atmosferă de-o dureroasă afectivitate, într-o clarobscuritate în care cele două corpuri se lasă asimilate, fără direcție sau nuanță, fără sprijin. Rămâne, parcă, doar o fremătătoare și cenușie empatie: ,,În beznă/ Plângeai/ Ți-am auzit lacrimile căzând/ Pe pielea vineție/ Întunericul îți era ecou/ Eu îmbrățișând spatele tău/ Ca pe o bucată caldă și umedă, de lut/ Ai lăcrimat o vreme, iar apoi/ În profunzimea ființei am preluat eu plânsul/ Visceral…” (A sta, a visa).
Absența devine chipul unei negativități care stă la temelia întregii existențe. În climatul acesta sumbru-alienant, amintirile devin bunuri de schimb care, prin circulația lor, asigură ambianța unei abandonări de sine, necesare distanțării de celălalt, cuprins tot mai mult în peisajul dezolant al unei absențe depline: ,,Ci doar absența ta văzând/ Da, nu mai era nici albul, nici tu, nici eu./ Era un gol searbăd al pierderii/ Uitării/ Al negării și al neființării/ Era vid./ Atunci am început să îmi modelez amintirile/ Ca pe o pâine/ Pe care o voi oferi și deci o voi abandona” (Locuire).
Câtă trăire, atâta disperare pulsată la maximum de către cele patruzeci și cinci de inimi, aceste motoare ale angoasei pe care Elena Ilash o surprinde într-un tablou al senzualității, dar și al absenței, pe cât de vivant, pe atât de fragil.
[1] Elena Ilash, Patruzeci și cinci de inimi îmi bat în piept, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2023.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „ Între senzualitate și fragilitate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 