Savu Popa
Inima, acest axis mundi al biografiei și al literaturii
Cristina Bogdan, cadru didactic universitar, specialistă în antropologie culturală și gazdă a unor evenimente literare de excepție, oferă cititorilor și un volum de poezie, inima hiperkinetică[1]. În poemele sale, poeta survolează, într-un exercițiu stilistic, imaginativ, dar și de empatie livrescă, granițele prieteniei și ale literaturilor.
Cuprinsul alătură texte dedicate lui Rainer Maria Rilke, Constantin Brâncuși, Walter Benjamin, Andrei Makine, Mircea Ivănescu, Anton Pavlovici Cehov, Paul Celan, José Saramago, Andrei Tarkovski și încă vreo câtorva personalități de același rang artistic. Pe fiecare dintre aceștia, poeta îi surprinde într-o enclavă a intimității și a unei confesiuni care ne spune, la tot pasul, că inima ,,e adevăratul organ reproducător”. În termeni medicali, hiperkinetismul este considerat o tulburare caracterizată prin hiperactivitate, impulsivitate sau deficit de atenție. În universul Cristinei, aceste caracteristici potențează excesul de sensibilitate, de creativitate și de umanitate, care se regăsesc fie în cele câteva evocări livrești, pe care poeta le transformă în combustia propriei imaginații, fie în rememorările propriei biografii.
Desenele lui Constantin Cioc, prezente în cartea de față, surprind cât se poate de bine dimensiunea de insolitare neliniștită a lumii, a poezie de față sau a căutărilor identitare. Astfel, poeta pornește, adeseori, de la un motiv biografic relevant din viața scriitorului/artistului respectiv, pe care îl folosește ca pretext pentru propriile scenarii autobiografice, pentru propriile reflecții și viziuni, pentru propriile neliniști sau căutări. Ea pătrunde în universul paginii de hârtie, pășind pe o linie tot mai subțire care apropie, într-o convivialitate firească, generații culturale, timpuri istorice sau societăți cosmopolite. Întâlnită în diferite ipostaze efervescente, inima pare a deveni teritoriul marcat/schimbat de o continuă energie dionisiacă: ,,În inima mea,/ îmbrăcată într-o rochie/ de roșie tafta,/ dansează un tangou/ nebunia”. De altfel, febricitar, discursul stă sub semnul unui vertij imaginativ, erotic-nestatornic prin apelul la ,,iubirile imaginare/- tăcute, vântoase, neverosimile”. Inima este învestită cu rolul și funcția reiterării unor iubiri trecute sau doar închipuite, care devin combustiile sensibilității și ale imaginației personale: ,,Inima e singurul organ reproducător/ nu știu de ce dați vina pe altele/ doar ea reproduce iubiri trecute/ iubiri închipuite/ neîntâmplate/ scrise cu vocabule/ distilate în apa grea/ a centralelor nucleare/ care-au pulverizat/ istoriile de dragoste în ea”.
Proiecția livrescă a autoarei în propriul text prilejuiește o serie de situații neașteptate, aflate la granița conjuncturalului cu firescul, a bizarului cu romanticul. Implicată în primul rând afectiv, poeta devine și ea o ființă de hârtie, o Cristina-de-hârtie, care își exprimă, își arată, pe de o parte, dorința reîntoarcerii, revizuirii trecutului; iar, pe de altă parte, adoptă o atitudine de cordialitate, de prietenie intelectuală, fruitivă (Mihail Șora), în aceste monologuri lipsite de patosul declamației, împlinite poate printr-un anumit histrionism al adresării. Uneori, strofele oferă sinteze în care sapiențialul și vizionarul interferează la granița dintre abstract și concret: ,,să scrii/ e ca și cum/ te-ai dezbrăca cu o mână/ și cu alta te-ai îmbrăca/ te dezbraci/ de ceea ce simți/ și te acoperi/ ca un Argus Panoptes/ cu mii de ochi/ toți la vedere/ închiși/ orbirea nu e/ absența privirii/ ci excesul ei”, cum se întâmplă și în acest poem dedicat lui Rainer Maria Rilke.
Însă, reușește și să reconstituie, în cheie romanțată, atmosfera și tensiunile biografiei unor autori, cum este și cea a lui Paul Celan. Propune, în acest sens, o perspectivă irizată de curenții unei jovialități luminoase, senzuale, dar și nevralgic-nostalgice, într-un exercițiu de virtuozitate fantezistă: ,,dacă aș fi fost iubita ta/ am fi locuit în spațiul alb/ dintre două cuvinte/ în fiecare seară/ ai fi scormonit după cele potrivite/ pentru a descuia/ dimineața următoare/ eu aș fi dat cu var/ chilia noastră de zăvorâți/ în așteptarea vocabulelor tale/ înserarea s-ar fi ivit/ dintr-un sîmbure de întrebare:/ ai o literă să-mi dai/ să îmi fac din vorbe trai?” O definire a conviețuirii domestice ni se oferă într-o surprinzătoare imagine a unui climat afectiv marcat fie de conformism, fie de semn revelatoriu: ,,unii primesc o viață întreagă/ pentru a-l așeze pe împreună/ în tivul cămășii/ pe care o vor purta/ cu schimbul” (poem dedicat lui Anton Pavlovici Cehov). Un iz discret motivațional transmit următoarele versuri care înfățișează, în fond, condiția creatorului, trecut prin schimbări și orizonturi ale propriei expresii, aflat, în permanență, la răspântia dintre tăcere și rostire, adică dintre luminile și umbrele cuvintelor/semnificațiilor acestora: ,,niciodată distanța dintre/ cuvintele rostite și cele tăcute/ nu ajunge să fie prea mare/ dacă te așezi la timp/ acolo unde ești așteptat/ știind că ți-ai dat/ întâlnire/ cu cel care ești/ turnat în bronzul/ altui aluat” (poem dedicat lui Mircea Ivănescu). Poemul acesta poate ascunde, mai ales în versurile citate, și un subtil portret al celui care a fost Mircea Ivănescu.
Problematizantă atât cât este necesar pentru a nu anula efectul poetic, interogativă în subtext, plină de vervă fantezistă și de o gravitate enigmatică, poezia aceasta ne oferă o imagine a inimii care iluminează și energizează hiperkinetic atât biografia, cât și literatura.
[1] Cristina Bogdan, inima hiperkinetică , Ed. Eikon, București, 2025
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa, „Inima, acest axis mundi al biografiei și al literaturii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 