Savu Popa
În decorul întunecatelor melancolii
Pentru Radu Florescu, îmbătrânirea sufletească determină apropierea, cu o luciditate parazitată de foarte multă angoasă, de marginile acelei ,,prăpastii între suflet și simțuri”, cum spunea Cioran, cea care ar ,,face soarta sinonimă osândei”. De aceea, putem spune că, înainte de toate, poetul devine observatorul grav al unor realități biografice și nu numai, cărora le oferă, în poeme de notație pregnant insolită sau străbătută de nerv traumatic, schema unor scenarii confesive. De aici va surveni, în primul rând, o tensiune între biografia personală și o senzorialitate crepusculară, adesea tenebroasă, care vascularizează majoritatea poemelor adunate, recent, într-un volum generos ca dimensiune și valoare, intitulat Ritualuri de îmbătrânire a sufletului[1].
De altfel, aceste ritualuri de îmbătrânire a sufletului nu sunt nimic altceva decât priveliști marcate de o seninătate alienantă. Apar, astfel, proiecții desprinse dintr-un imaginar al reflecției grave, pline de accente nevralgice, prin care se face simțită omniprezența morții. Singurătatea care lovește ,,ca un glonț”, apropierea temătoare, retractilă, de ceilalți, prezențe tot mai estompate într-un decor al întunecatelor melancolii, reîntoarcerea la locurile și stările copilăriei, toate acestea capătă o identitate, o voce prin intermediul poeziei.
Faptul că decăderea și impasul nu sunt încă definitiv înscrise pe orbita deznădejdii totale, arată că aproape toate gesturile, faptele, viziunile converg spre un soi de estompare a angoasei. De asemenea, un expresionism al deznădejdii și al alienării generează poetul în construcții ca acestea: ,,ascuns într-un pumn de celule stem/ vei repeta la nesfârșit/ prima poveste de dragoste/ până când inima ta istovită/ va înălța înlăuntrul tău/ un uriaș foc de adio” sau ,,pentru o vreme la noi acasă/ lucrurile sînt în echilibru./ un amestec de plante uscate/ sînt clipele noastre de liniște/ hrana noastră/ cea de toate zilele” sau ,,în mijlocul camerei/ te încerca o bucurie fără egal./ între pereții moi ai inimii/ creștea un strat subțire de gheață/ unde seară de seară/ patina în liniște/ moartea”.
Recurența obsesivă a morții înnegurează întreaga confesiune, conferindu-i, în același timp, o solemnitate a resemnării și asumării unor fapte care duc spre o realitate tot mai lipsită de echilibru și de orientare: ,,atunci cînd în tine nu se mai vede nimic/ prin sticla ferestrei cerul se vede/ cît o palmă de om./ mai poți să adaugi un deal/ cîțiva norișori/ un petec de iarbă/ și spaima/ că într-o zi toate astea/ ar putea fi/ un alt adevăr dureros”.
Obsesive sunt și anumite preocupări care proiectează relația cu semenii într-o dimensiune cu totul aparte, insolită. Un poem de atmosferă parabolică dezvăluie o panoramă a empatiei și a contactului nemijlocit cu celălalt, toate acestea fiind aureolate de o seninătate gravă, de-o duioșie a sincerității, în schimb, atașantă: ,,zilnic îi porți cu tine/ le arăți lumea asta nouă/ dar ei simt primejdia/ și se baricadează în ochiul tău/ ca într-o cetate medievală/ sub asediu./ din când în când/ de sete/ îți beau lacrimile/ și adorm fericiți”.
Confesiunea își dezvăluie motorul unei lucidități turate la maximum atunci când sunt devoalate premisele catastrofice ale acestor ritualuri de îmbătrânire. Acestea, pe măsura dezvăluirii și aprofundării lor, dezvăluie un corp și un mediu domestic, ambele mutilate parcă de suflul mortal, omniprezent, într-o ambianță apocaliptică: ,,ți-ai apăsat cu degetele/ cu unghiile cu ochii/ trupul/ pînă ai dat de moarte./ așa ai început această călătorie prin lume./ în tot acest timp soarele a răsărit/ ploile ți-au îngropat tîmpla/ cerul s-a spart în mii de bucăți”.
Frica, angoasa, obsesia sunt cele trei constante solide ale imaginarului acestei poezii. În anumite părți, conjugate, redau un tablou de-o tensiune și o expresivitate, picturală, de-a dreptul, covârșitoare prin forța întunecată a iluziei contopite cu reveria într-un tablou de-o imagistică funebră, răvășitoare: ,,uneori te trezești noaptea din somn/ și te cuprinde frica./ întunericul din cameră îți intră în ochi/ ca o gheară de tigru./ în patul tău o femeie frumoasă/ vorbește prin somn./ nu mai ai nici o clipă de liniște./ stai la pîndă./ în noaptea sta în somnul ei/ cineva ar putea să ucidă”.
Recurența unui rău somatizat la toate nivelurile senzoriale sau fiziologice este reprezentat printr-o derulare cinematică de imagini care accelerează o dinamică a alienării, tentaculară : ,,în fiecare zi îți e rău. rău de la răul/ care ți se cuibărește în oase/ în sînge/ în terminațiile nervoase/ în părțile moi ale sufletului”.
Nostalgia după locurile natale se manifestă ca după un paradis pierdut. Dincolo de faptele propriu-zise rămâne multă resemnare, ușoară, dar persistentă, frustrare și mustrare de conștiință în urma unor situații care, din trecut încoace, nu au dobândit o finalitate anume, au rămas în conul de penumbră al regretului tardiv: ,,de ani buni/ de cînd ai plecat de acasă/ nu ai mai reparat nimic./ n-ai mai bătut un cui/ n-ai mai reparat o fereastră/ un zid/ n-ai mai scris o scrisoare./ acum te întrebi dacă e bine/ dacă nu cumva/ pe lumea cealaltă va trebui/ să plătești/ tîmplarului/ zidarului/ geamgiului/… cu speranța/ că moartea/ numele caligrafului/ nu-l va afla niciodată”.
O poezie a decepțiilor și a lucidității contondente, care este, în schimb, scurticircuitată de foarte multă sensibilitate și expresie vie.
[1] Radu Florescu, Ritualuri de îmbătrînire a sufletului, Rocart, Băbana, 2024.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „În decorul întunecatelor melancolii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 