Savu Popa
Îmblânzirea abisului
Luciditatea decepționată și sensibilitatea nevralgică reprezintă cei doi poli, oarecum antitetici, ai poeziei semnate de A.T. Branca, din volumul Live Camera. Conceptual, care se focusează pe propria biografie trecută, dar și prezentă, pe propriile trăiri sau experiențe pe care poeta le autopsiază cu ustensilele unei meditații confesive, cerebrale și insolite, deopotrivă.
Într-un discurs dens și tensionat, plin de interferențe între o expresivitate melancolică și o radiografiere destul de realistă, de viscerală a unor felii/falii biografice, semnificative, poeta ne dezvăluie o feminitate proprie, paradoxală prin melanjul dintre crepuscularitate și solaritate. Această feminitate stranie, însă atașantă, atrage atenția tocmai printr-o franchețe de-a dreptul hipnotică și, totuși, retractilă, angoasată: ,,Ea e în casă și în afara ei. Se duce și vine/întotdeauna pe tocuri/ cu părul risipit pe umeri/ și cu un alt fel de zâmbet/ alege, culege, împarte arbitrar/ în realitatea casnică istovitoare/ orele, zilele, nopțile/ nevoile, năzuințele./ E încă subțire, poate mai scundă ca ieri/ de câte ori nu și-a repetat spatele drept, capul sus!/ Un ham de memorie e mereu necesar./ E o secetă în ea, o amuțire/ e o întunecare/ ce vin din adâncimea firii/ și, deși cu un spin în privire,/ e o încremenire/ în care ascultă un șuierat/ uneori atât de aproape/ încât simte în coaste/ împunsătura unei aripi/ stingherite de dimensiunile/ spațiului și timpului/cărora nu le aparține”.
Rolul scriitorului este dezvăluit într-un context cu rol de artă poetică. Este evocată acea zonă de adâncime textuală, acolo unde perspectivele converg spre cunoaștere și reflecție neîncetată, spre depășirea unor limite senzoriale și spre un reglaj fin între fantezie și realitate: ,,Autorul se joacă cu mințile tuturor, e poet./ Îi plac versurile albe, fruste, care te duc/ acolo unde nu ai fi crezut să ajungi/ în miezul lucrurilor, iar pentru asta,/ știi, e nevoie de un simț rar/ nu mă feresc să zic – unul remarcabil/ care să șteargă aburul din ochi/ gustul îndoielnic din cuvânt”.
Sunt evocate o serie de gesturi sau de fapte aparent banale, nelipsite de atâtea contradicții și paradoxuri, dar și de câteva fulgurații ale unei realități imanente: ,,Vezi un copil ținând strâns mâna părinților lui/ de care va uita curând/ vezi doi îndrăgostiți îmbrățișați strâns/ și îndepărtarea lor cutremurându-I/ vezi soldații luptând pentru libertatea altora/ vezi moartea spulberând sensul vieții lor/ vezi lucrătorii prinși cu munca ale cărei roade/ le vor culege alții./ Am fost semănători, culegători și vânători/ vânați vânați vânați/ soli din lumea de dincolo în lumea aceasta/ vestind lumina-mamă eternă din care ne-am desprins/ pentru un unic moment, doar pentru a o reîntregi”.
Așa cum, într-un tablou plin de tușe picturale, poeta cartografiază o panoramă a deșertăciunilor citadine sau a unui citadinism valpurgic: ,,Deasupra orașele în artificială splendoare/ dedesubt canalele de smoală și sânge/ pretutindeni paraziții unei civilizații/ sfâșiate în contradicții/ destrămarea gândurilor”. Mai încolo, în volum, aceasta revine la tonul ușor decepționat, resemnat-contondent, prin care se delimitează de mersul vremurilor actuale și își reactualizează experiențe cruciale ale propriei biografii măcinate, la un moment dat, de boală și neputință. Aceste fapte ne arată o altă calitate a poeziei sale, care nu epatează neapărat prin broderii stilistice, spectaculoase, ci printr-o derulare cinematică a imaginilor și a simțurilor, prin narațiunea chirurgicală a propriilor angoase.
Cu toate acestea, tocmai derularea caleidoscopic-traumatică a propriei existențe se desfășoară ca un carusel scăpat de sub control, urcând și coborând, cu o încăpățânare feroce, relieful accidentat al propriei memorii: ,,Altădată mă frustra umorul negru, hazul de necaz/ stăruința de a scoate ciobul din ochiul celuilalt/ acum înțeleg cinismul ca reacție la orice/ reprezentație a ipocriziei/ scepticismul îmi dă satisfacție/ pentru tot ce nu îmi e îngăduit./ Dacă ai rău de înălțime și de ce e obscur/ mai bine stai drept sub tăișul razei/ când privești insistent în ochi abisul/ doi pași înapoi sunt mereu limita de siguranță/ poate chiar ultima speranță să fii resuscitat la timp”.
Poezia lui Tori (A.T.Branca) este, de-a lungul lecturii, o resuscitare continuă a banalului și a neputințelor tentaculare, un cumul de confesiuni ale căror luciditate și adevăr personal declanșează empatia imediată a cititorului. Dincolo de gravitatea, chiar de fatalismul discursului, răzbat destule puseuri de tandrețe, lumină și încredere în forțele proprii. Iar mesajul acestei poezii poate fi rezumat prin versurile de mai sus- mai bine stai drept sub tăișul razei/ când privești insistent în ochi abisul, care generează, de altfel, una dintre definițiile cele mai originale și mai lucide ale poeziei.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „Îmblânzirea abisului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 