Savu Popa
Firescul ca poartă de intrare în poezie
Poezia lui Horia Gârbea denotă un firesc al situațiilor, concrete și nu numai, cum rar mai întâlnești, azi, la atâtea disccursuri poetice, care mai de care mai sofisticate și mai obscure uneori, care decepționează demersul interpretativ al fiecărui curios/degustător de finețuri poetice.
Recent, unul dintre cei mai avizați critici de poezie, Gheorghe Grigurcu, în România literară, într-o cronică dedicată volumului despre care urmează să vorbim în textul de față, de 12 lei iarbă[1], afirma că, la Horia, se regăsește ,,un firesc al existențialului nu tocmai la îndemână”, ,,o civilitate a scriiturii”. Într-adevar, natura sa poetică ascunde, în fond, o predispoziție nativă a insolitării concretului în cheie parabolică, o prelucrare a existentului după coordonate epifanice. Nu lipsesc nici inserțiile parodicului sau tendința, explicită sau implicită, a unei teatralizări a registrului tematic sau faptic. De asemenea, în zona colocvială a textelor se regăsesc tușele unei fine ironii care, nu de puține ori, reușește să creeze un comic de situație, cu destule sclipiri reflexive sau grave.
Tematica abordată în cartea de 12 lei iarbă vizează, în primul rând, acea capacitate a cotidianului de a fi modelat și remodelat conform propriului fler poetic, nostalgic-persiflant, în tot atâtea ipostaze teatrale ale unui tablou lumesc, cu totul aparte. De asemenea, miraculosul divin își găsește refugiu în miezul arzător al existenței concrete. Iar, o anumită sensibilitate ingenuă vascularizează anumite poeme, conferindu-le aerul unui firesc ce trădează nebănuite resurse de melancolie și jovialitate: ,,m-am bucurat/ că pisicile mele vor paște/ iarbă gata crescută/ de obicei luam un amestec/ de pământ și semințe/ care încolțeau încet-încet/ e frumos că s-a gândit cineva/ la pisicile doritoare uneori/ și de iarbă proaspătă/ de aceea să nu îmi/ puneți deasupra/ o lespede cenușie/ pe care să scrieți/ un vers îndoielnic/ ci să plantați iarbă verde/ toate pisicile/ din împrejurimi/ sînt invitate să vină/ și să pască pe gratis” (de 12 lei iarbă) sau ,,copilul a înțeles/ poeții îi fac veseli/ pe oamenii triști/ așa cum fac clovnii/ – aproape ai înțeles am zis/ dar e invers/ oamenii triști îi întristează și pe poeți/ și dacă tristețea se împarte/ e mai lesne de suportat” (purtătorii de ricșe).
Tenta parabolică a majorității poemelor dezvăluie, de fiecare dată, firescul și intensitatea povestirii care îmbină înțelepciunea cu hazul sau cu ineditul situațiilor destul de obișnuite în aparență. Comicul, deloc agresiv sau supralicitat, conferă vivacitate unei atmosfere desprinse din povestirile orientale cu tâlc. O ușoară, solemnizată gravitate redă un colorit aparte tabloului evocat: ,,nu aveam niciun obiect pentru scris/ am intrat amândoi/ într-o prăvălie care ar fi avut/ ceva cât de banal/ vînzătorul ar fi găsit o unealtă/ – domnule păreți străin/ și poate nu știți că stilourile mele/ sînt cele mai bune din tîrg/ se pot face calcule cu mare succes/ se pot scrie cereri și plîngeri cu ele/ și vor fi rezolvate cu bine/ se pot realiza cele mai sigure astrograme/ – e minunat/ dar eu vreau să scriu numai/ un scurt poem pentru fata aceasta/ – atunci uneltele mele nu vor fi/ de niciun folos nu pot scrie poeme/ s-ar bloca de la primul cuvînt/- doar știu bine că în orașul acesta/ se află poeți ei cum fac/ ei cu ce scriu cînd/ nu le merge calculatorul/ ori umblă pe străzi/- nu știu sigur- a spus vânzătorul-/ am auzit că ei cînd se plimbă/ cu o fată îi spun versurile lor/ și dacă sunt bune ea le ține minte/ apoi le transcrie la o veche/ mașină de scris/ în muzeul ăsta/ de alături sînt o mulțime/ de mașini de scris ruginite” (unelte de scris).
O mostră din poemul următor ne arată, tot dincolo de o lentilă parabolică, faptul că poetul, într-o manieră postmodernă, poate dispune de capacitatea, chiar și de curajul, de a-și înfrunta și persifla propriile constructe ficționale, de a pune sub semnul incertului și chiar de a-și ,,deconstrui” propria artilerie poetică. O undă persiflantă va străbate incisiv următoarele versuri: ,,am inventat/ o armă atît de secretă/ încît nici eu nu-i cunosc/ mecanismele în întregime/ nu-i știu nici puterea/ dar ea trebuie să fie uriașă/ nici nu pot s-o încerc/ nu există niciun poligon/ în care să o declanșez/ poate ar distruge orașul/ sau un continent întreg/ nu pot s-o încerc în mijlocul mării/ valurile stîrnite/ ar inunda toate coastele/ m-am rugat zi și noapte/ să scap grija armei distrugătoare/ cînd în sfârșit a venit îngerul/ eram obosit de rugăciune și frică/ n-am înțeles ce mi-a spus/ n-am înțeles pe ce mi-a cerut să apăs/ am lovit cu mîinile la întâmplare/ poate nu am nimerit unde trebuia/ dar văd că lumea încă mai există/ și e plină de cuvintele mele” (am inventat o armă). Poetul apare în ipostaza unui Sisif al actualității, atunci când un orb și un olog îi cer acestuia un lucru pe cât de firesc, pe atât de ireal: ,,nu e mai bine/ să vă dau stomacul meu/ să vă dau inima mea/ eu oricum voi simți/ prin ea/ dintre coastele voastre/ nu e mai bine/ stai și privește/ nu e mai bine/ mergi și împinge căruțul/ aceasta este pedeapsa” (transplant).
Adesea, de la un obiect, poate fi și un banal chibrit, pornește o rescriere a lumii și a poveștii în manieră insolită. Nu lipsesc nici inserțiile de un comic negru, malițios, pe alocuri jovial. În urma lecturii textului chibriturile pot aprinde, în imaginația fiecăruia, acele scântei care declanșează incendiile de mai târziu, cele din cenușa cărora se vor reaprinde o nouă poveste și un nou tâlc: ,,cerul se luminează/ de minunatele explozii/ toți scriitorii de povești/ văd luminile colorate/ din mansardele lor/ și își notează grăbiți în jurnale: fetița cu chibrituri/ c`est moi”.
O expresivitate a firescului care generează o intensificare a simțirii, o plonjare a gravității în apele nu prea adânci, dar destul de tulburate, ale realității individuale, sunt doar câteva dintre ingredientele următorului text. A cărui primă calitate constă în stabilirea unei derulări alerte de imagini vizuale, pe măsură ce, același firesc inepuizabil și imperturbabil învăluie, protectiv, realitatea și ființa: ,,de la o vreme/ scriu dimineața/ cuvintele cad pe fața mea/ ca niște frunze mici/ smulse mai devreme/ de vântul aprig al verii/ le așez în stive/ le pun în ordine/ fără grabă/ uneori vine îngerul meu/ nu mă atinge/ nu pot să-l ating/ nu îmi șoptește/ și nu pot să-i șoptesc/ simt doar razele lui de gheață/ care mă străbat cu iuțeală/ știu că are ochii mai mari/ decât pot să-mi închipui/ îi împing cu greu cărămizile/ îi aduc apă și var/ cu prețul/ unei oboseli de plumb/ sînt numai un salahor/ pentru zidirile lui” (din somn).
Arhitectura insolită a imaginii, aerul teatral-declamativ al unor adresări directe, vălul colocvial care acoperă un monolit de semnificații și simboluri, susțin structura poeziei sale și îi conferă unicitate.
[1] Horia Gârbea, de 12 lei iarbă, Ed. Neuma, Apahida, 2023.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „ Firescul ca poartă de intrare în poezie” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 