Savu Popa
Existența, între poveste și metaforă
Marilena Apostu, poetă din Galați, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu, în volumul Cămașa pătată de somn[1] redă acel desen al unei feminități, când aureolate de candoare și fragilitate, când străfulgerate de reflexe onirice, într-o poezie expresivă și plină de asocieri enigmatice, joculare, atât de cuvinte, cât și de viziuni.
A-ți trăi viața ca pe o înșiruire de contexte metaforice pare a fi crezul ei, datorită căruia reușește să își spună povestea. O poveste plină de răspântii paradoxale, de tâlcuri sapiențiale, de întretăieri fantaste dintre luciditate și imaginație. Fiecare element concret sau imaginar gravitează, în poezia de față, în jurul unor miraje personale, unor zone umbrite ale concretului, care pot destabiliza orice ordine sau echilibru. Prezentă într-o poezie a secvenței sugestive, plastice și a unei ritmicități melodioase, feminitatea Marilenei alias Marlenkăi, masca lirică dincolo de care poeta exprimă și se exprimă în textele de față, este proiecția unui inefabil de esență mistică. De aceea, Adrian Alui Gheorghe preciza faptul că poezia din acest volum ,,este o găsire, o regăsire în miezul misticii existenței”.
Dimensiunea reflexivă a poeziei Marilenei încurajează o dinamică fără precedent a simțurilor, a percepțiilor, a situațiilor concrete. Descătușarea simțurilor, fără a deveni zgomotoasă sau lipsită de firesc ori de orizont sensibil, declanșează trăiri autentice, molipsitoare, încărcate de fiorul unei inocențe parcă transferate, în discursul poetei mature, din propria copilărie. Prin extazul cuprins de străfulgerări candide, prin efervescența tonică a confesiunii și a unor gesturi sau acțiuni care se reunesc sub cupola solară a unei energii adolescentine, dar și prin apropierile uimite de latura misterelor existențiale, următoarele versuri amintesc de atmosfera liricii Anei Blandiana sau a Ilenei Mălăncioiu: ,,Setea îmi face semn/ nu voi vedea belșugul vreodată./ vreau să trăiesc pe de-a întregul/ să fac pe plac ploii./ asfaltul cerșește fuga. e timp de nisip/ piatra nu poate strânge daruri călătorilor./ ați întrebat despre mine?/ vă răspund: – am fost bucurie pentru liniștea din zodii./ voi vorbi despre ziduri cum încercau să se încrunte,/ va veni șoapta gri ca un îndemn la așteptare./ adevărul acoperă”.
Crearea unor contexte poetice care atrag atenția prin ineditul asocierilor dezvăluie un deosebit meșteșug al insolitării fără frontieră. Misterul și o anumită neliniște care decurge din metamorfozele acestuia se resimt în miezul unei lumi obișnuite, chiar banale. Suplețea și atmosfera expresivă a versurilor următoare se apropie de o anumită teatralitate a afectelor, a viziunilor, a neliniștilor cauzate de melanjul dintre metaforă și simbol, înscris în permanență în ADN-ul realității surprinse: ,,vreau să-mi cânte în buzunare greierii/ voi cumpăra un izvor să-l ating./ vă rog, tăcere!/ aduc vești din orașul meu/ am aflat cine vinde și cine cumpără vise/ adevărul va ajunge mai pe seară./ ca o uimire orașul iubește pernele./ la fereastră femei împletesc amintiri” sau ,,Mâinile/ din când în când ridică un templu/ ochii n-au liniști,/ dungi negre izbesc/ cuvintele ajunse la tine./ când mă așteptai cu lumină/ nașterea mi-a smuls părul./ o rană de sânge strigă și acum/ îmi orânduiește veghea.” Uneori, poeta reușește să creeze cumva o anumită solemnitate generată de tumultul oniric al imaginilor, care se succed precum valurile unei cascade, cum se întâmplă în următoarele versuri: ,,femei atârnă rochii negre în lumină./ liniștea celor douăzeci și doi de bărbați/ pregătește anul./ când vom fi singuri îți voi arăta/ câte flori au încăput între nopți/ ziua respiră/ asemeni unei păpuși cu trup gigant”.
Autoportretul acesteia este compus din tușe nostalgice/nevralgice. Din pricina acestei picturalități uneori difuze, însă pline de o consistență parcă vesperală, o stare de risipire permanentă pare să planeze în jur și să impregneze cu neliniște atât obiectele, cât și ființele: ,,mi-am dorit o mamă în certificatul meu de naștere/ acum aș fi avut ce să-mi amintesc de ea./ vreau să vând linii și tăcere la fiecare etaj/ așa vor afla că astăzi/ am trecut pe lângă o biserică de trei ori/ adevărul mă va proteja cu îmbărbătare./ voi scrie un manual al singurătății/ pielea, celula primului coșmar/ va vorbi despre somnul desenat de un copil”.
Un soi de frenezie cromatică se desfășoară, în alte părți, în lumea naturală, descătușându-i energii nebănuite. Sub asediul acestei sensibilități care, precum o lupă, mărește atât faptele, cât și cauzele, stările, cât și efectele acestora, totul capătă o acustică a retractilității prezente în fiecare gest, imbold sau impresie, care îmbogățesc universul poeziei de față.
[1] Marilena Apostu, Cămașa pătată de somn, Ed. Școala Ardeleanu, Cluj-Napoca, 2024.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „Existența, între poveste și metaforă” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 