Savu Popa
De-a v-ați ascunselea cu moartea
Ștefan Mitroi este continuatorul unei bogate tradiții a prozei dunărene, situându-se în vecinătatea lui Ștefan Bănulescu, Marin Preda sau Fănuș Neagu. Afirmam și cu alte ocazii ale apropierii de literatura domniei sale că, dincolo de talentul nativ al povestitorului de cursă lungă, se remarcă și o extraordinară mobilitate a suprapunerii tușelor de realism magic sau de epos fantast peste o realitate rurală, pitorească.
Senzația de permanentă sărbătoare învăluie diafan gesturile, faptele sau credințele unor personaje, animă cadrul spațio-temporal sau interferențele insolite dintre realitate și vis. Toate acestea se regăsesc și în romanul foarte concentrat, numit Ziua înmormântării lui Gheorghe[1], în care flama jovialității însuflețește fiecare personaj în parte, oferind un comic pitoresc al situațiilor. O continuă redimensionare fantastă a unui cadru bucolic-rural sau un dinamism cinematic sunt doar câteva dintre caracteristicile narațiunii de față. Însă, înainte de toate, romanul este o parabolă joculară a sfidării morții.
Cine este, de fapt, Gheorghe? La prima vedere pare un țăran cu un tonus de viață inepuizabil. Este un acrobat al jovialității pentru care saltul mortal nu are doar o destinație definitivă, ci și una care ține de un spectacular al proximei învieri. Pentru el și, poate pentru întregul univers din care face parte, moartea nu are nimic înspăimântător, ea dezvăluindu-și caracterul provizoriu, circumstanțial, fiindu-i astfel slăbite axele ororii sau ale grotescului.
Povestitorul, un martor cât se poate de implicat afectiv și imaginativ în toate întâmplările, unele mai hazlii, mai trăsnite decât altele, ne spune încă de la început că Gheorghe este un amator de înmormântări. Nu era înmormântare în satul său la care să nu participe și pe care să nu o considere un prilej de socializare sau de uimire în fața faptului că putem fi atât de trecători. Pe drumul dintre casa mortului și casa acestuia, personajul căpăta, de fiecare dată, o stranie voie bună.
Considerând că deține controlul asupra morții, personajul creează destule contexte comice. Exemplele, de un comic absurd, sunt felurite. De pildă, aflându-se în armată și apropiindu-se termenul eliberării, își propune să le joace o farsă părinților săi care vor afla că este mort. Însă, va reveni în satul natal tocmai când pregătirile pentru propria lui înmormântare erau în toi. Puțin mai încolo, imediat după propria nuntă, Gheorghe va dispărea în mod misterios pentru o mai lungă perioadă de timp, lăsându-i de izbeliște pe cei apropiați.
De fapt, romanul debutează cu realitatea morții lui Gheorghe. Ne aflăm în ziua înmormântării, el este depus în sicriu în casa în care a locuit, iar povestitorul se află și el în casa sa, peste drum de cea a mortului. Suntem în plină zi și se așteaptă venirea preotului și a celorlalți săteni pentru slujba înmormântării. Astfel că toate amintirile despre existența acestuia sunt decupate din trecutul aventuros al personajului Gheorghe, pe care naratorul îl evocă, manifestând o empatie pioasă față de cel decedat și față de ciudățeniile acestuia pline de culoare.
De asemenea, ipostaza învierii apare pe la jumătatea romanului, în partea cea mai complexă și mai dinamică a cărții. Aflându-se, oarecum, față în față cu mortul, despărțindu-i doar două ziduri și o stradă, naratorul pornește printru-un periplu fantast al memoriei și al imaginației. Alături de evocările despre Gheorghe, narațiunea conține și o serie de transformări prin care mortul, dintr-o dată înviat, trece. Apare, pe rând, luând înfățișarea unui acrobat care merge cu bicicleta pe niște sârme de înaltă tensiune, se preschimbă, apoi, într-un pitic uriaș care își exercită dictatorial stăpânirea asupra satului și, într-un final, devine un clovn care reușește cumva să salveze imaginea idilică a satului de altădată.
Aceste praguri ale învierii pe care personajul pășește și le depășește, arată, din nou, un soi de remodelare a tragicului în variantele joviale ale existenței. Iar toate aceste situații întăresc senzația de teatralizare a morții. Avem de a face cu o lume în care gravitatea vieții pare, cumva, sublimată, stilizată imaginativ, în care hazul îmblânzește necazul, iar atmosfera și coloritul existențial din jur par desprinse din imaginile de pe crucile cimitirului din Săpânța.
Până la urmă, personajul se joacă de-a v-ați ascunselea cu moartea. Practică acest joc, din tinerețe și chiar și după propria sa săvârșire, prin metamorfozele prin care, odată înviat, va trece. Este o modalitate de a conferi sens vremelniciei și vacuității propriei sale/noastre existențe. Prin montajele narative pline de o anumită prospețime și o anumită candoare existențială, prin proiecțiile de-a dreptul vizionare ale relației fragile dintre viață și moartea, precum și prin redarea unor cadre picturale ale unei lumi rurale pline de semne și de consemne pitorești, naratorul creează un nou univers în care biruința răului se produce într-un mod cât se poate de atașant.
Această nouă carte a lui Ștefan Mitroi demonstrează încă o dată capacitatea acestuia de a construi personaje și lumi imaginare pătrunse de o anumită transcendență. Este vorba despre o transcendență a ficțiunii și a jovialității, plină și aceasta de sensuri mântuitoare.
[1] Ștefan Mitroi, Ziua înmormântării lui Gheorghe, Ed. RAO, București, 2024.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „De-a v-ați ascunselea cu moartea” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 