Savu Popa
Contraste biografice și revelații biocenotice
Prin poezia din volumul Grădini singuratice[1], Artiom Oleacu ne invită la o călătorie în jurul propriului univers biografic. Miza acestei călătorii este cea a descifrării ,,mecanismului format din tăcere și sens”, departe de zgomotul și furia societății, a lumii, în general. Dimensiunea vizual-cinematică, simțurile în alertă sau un mixaj discret al unor stări de panică, de anxietate sau de nebuloasă interioară sunt doar câteva elemente care asigură atmosfera și recuzita biografică a fiecărui poem.
Nu lipsesc anumite contexte în care flerul actoricesc al poetului, de altfel cunoscut și în acest domeniu pe scenele teatrelor din Chișinău, accentuează caracterul teatral al anumitor situații de viață personală, destul de amare, de tensionate vizavi de relațiile interumane.
Toate acestea sunt redate într-un discurs lipsit de emfază și care, în schimb, mizează pe franchețea lucidă, uneori ludică, a evocării. Într-o poezie de atmosferă în care enigmaticul capătă o consistență stranie, fotografia unei realități anume înfățișează acele epifanii ale realului (Alexandru Mușina), ascunse dincolo de suprafața unor gesturi sau atitudini cât se poate de banale, dar și de paradoxale: ,,e fotografia/ acestei realități/ care nu-ți arată/ mare lucru/ atinge locul/ din colțul hărții/ atinge podeaua/ culcă-te sub ea/ urcă-n mintea/ celor ce se agită/ stinge neonul/ culege toate/ țigările/ din iarba verde”.
De asemenea, fotografia unei anumite vârste sau condiții sociale, pe care poetul le-a parcurs, cu uimire și resemnare, accentuează dimensiunea unui realism sensibil, cameleonic, desfășurând palete largi de stări sau emoții fluctuante și contradictorii vizavi de greutățile sau inechitățile vieții cotidiene. În câteva poeme, tot acest context capătă o duioșie melancolică, generată de spațiul periferic al orașului, unde cei doi îndrăgostiți se retrag departe de lumea dezlănțuită a centrului. Periferia devine, astfel, o dimensiune securizantă a afectivității și a imaginației: ,,la periferia orașului/ discutăm/ eu- cu o mască/ tu- cu un fluture/ vedem valuri de lumină/ case portocalii și păduri adormite/ apus frumos/ nori ca niște covrigei copți/ suntem două păsări/ încremenite pe o pânză/ prinse în plasele pescarilor”.
În altă parte a cărții, registrul poetic surprinde arhitectura biocenotică a naturii și un anumit confort psihic sau emoțional pe care poetul îl resimte ori de câte ori se retrage în spațiul unei păduri sau al unei grădini. În contrast cu proliferarea alienantă a industrializării și a unui urbanism axate pe consum și viteză, spațiul naturii capătă dimensiunea și atmosfera parcă ale unui templu budist. Coordonându-și gesturile, ritmul întregului corp cu cel al naturii, poetul reușește să își regăsească echilibrul interior necesar, în primul rând, propriei personalități artistice.
De asemenea, simbioza cathartică dintre uman și vegetal este surprinsă într-un poem meditativ, în care trăirea elegiacă favorizează percepția unei naturi devenite o hartă senzorială, extrem de vie. În care vizibilul și invizibilul nu mai cunosc granițe, iar concretul este străbătut de sevele nostalgice ale unor trăiri îngemănate cu cele ale visului și ale reveriei: ,,trecând dincolo de lumină/ singurătatea câmpiei/ acoperite de zăpadă/ e armonia sau sfârșitul/acum nu mai vrei să cazi/ pentru că știi/ nu mai vrei să te ridici/ e așa de vine aici/ când obrazul e lipit de pământ/ cade zăpada/ culoarea e neagră/ apoi tot mai albă și rece”.
Natura poate deveni și cutia de rezonanță a copilăriei, acest spațiu încărcat de o continuă atmosferă sărbătorească, prielnică lecturilor, a jocurilor sau a întâlnirilor iconice cu părinții și cu prietenii. Pe toate acestea, Artiom le evocă în versuri scurte, alerte, amplificând, din nou, calitatea cinematică a prezențelor și a stărilor. O asemenea lume se distanțează de cea a prezentului, cea plină de multă instabilitate emoțională sau socială. Un asemenea contrast nu este evidențiat în mod tezist, căci delicatețea nostalgică și discretețea evocărilor din acest volum anulează, din start, senzația de victimizare a poetului, de distanțare agresivă față de o lume sau alta.
Interesantă și atașantă, poezia lui Artiom Oleacu își încheie călătoria în jurul propriului univers, pe care, sperăm, o va continua în alte volume, poposind încă o dată în casa bunicilor. Loc în care poemul capătă vârsta basmului: ,,un poem frumos/ e unul/ în care o văcuță/ paște lângă casa/ în care au trăit buneii”.
[1] Artiom Oleacu, Grădini singuratice, Ed. Tracus Arte, București, 2025, 84 de pag.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „Contraste biografice și revelații biocenotice” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 