Savu Popa
Cele două memorii
Scris sub formă epistolară, noul roman al lui Radu Paraschivescu, Brățară pe glezna ta[1], este o monografie a vieții de cuplu surprinse între exoticul aventurii și al fragilității umane. Filip e om de televiziune, realizatorul unei emisiuni literare care captează atenția publicului larg. Sonia este, la rândul ei, o scriitoare destul de ambițioasă, o fire reținută și, întrucâtva, rațională, cunoscută atât în țară, cât și în străinătate.
Între cei doi s-a înfiripat o idilă, atunci când s-au întâlnit, cu totul întâmplător, în străinătate. Mai precis în Italia, când Filip, aflat aici ca turist, s-a pierdut intenționat de grupul cu care venise și, colindând de unul singur străduțele și bucurându-se de pitorescul aparte al locului, descoperise întâmplător, într-o librărie destul de animată, că Sonia, cu care interacționase cândva, urma să își lanseze o carte. Era vorba despre un roman tradus în italiană de către un editor generos, care, iată, pusese la cale întregul eveniment.
Fascinat și bulversat, deopotrivă, de coincidența întâlnirii care va deveni, ulterior, declanșatorul evenimentelor, Filip va rămâne în public. După terminarea evenimentului o abordează pe Sonia, amintindu-i de momentele petrecute împreună, pe platoul de filmare. Din acel punct, atmosfera din jurul lor va căpăta conturul unei intimități relaxate, prielnice apropierii lor.
Timpul trece și relația lor, oarecum împlinită, pare a se afla într-un anumit impas. De aceea, Filip va alege să călătorească tot mai mult, sperând că o oarecare distanță între ei va întări fundația afecțiunii lor mutuale. Astfel, vor începe o corespondență electronică în care, dincolo de anumite detalii biografice relevante din existența fiecăruia, va prima îmbinarea dintre farmecul/insolitul unor detalii geografice cu sentimentele lui Filip față de Sonia, într-un discurs-carusel, cinematic, senzual, cu foarte multe rezonanțe exotice, datorită locurilor vizitate de Filip, amprentate de o culoare locală, savuroasă.
Cu toate că Filip nu rezistă tentației și convenției impuse încă de la început, aceea de a nu abuza de anumite declarații de dragoste, mult prea pătimașe sau edulcorante, acesta îmbracă stilistic și afectiv aproape fiecare pasaj pe care i-l dedică, fiecare peisaj geografic, cultural sau culinar care îi iese în cale. Sonia, în schimb, nu lasă să transpară la suprafață toată bogăția emoțională care o apropie de bărbat. Ea se menține parcă pe baricadele unei sensibilități raționale, fiind ușor rezervată și dornică mai mult să realizeze o subtilă arheologie a faptelor și a priveliștilor pe care Filip i le oferă prin evocările sale. Fapte care se reflectă și în personalitatea ei artistică.
În ultimele scrisori-răspunsuri venite din partea femeii se resimte o adumbrire a confesiunii care dezvăluie, cu nervurile traumei la suprafața fiecărui rând, amploarea unei boli ai cărei germeni se aflau în corpul Soniei încă de multă vreme. Aceștia au înmugurit în cele din urmă, turând și mai puternic motoarele maladiei care o vor secătui de puteri, o vor țintui la pat și, în cele din urmă, îi vor răpi viața. Deși, aflând despre evoluția dramatică a bolii, bărbatul își dorește să se întoarcă degrabă și să îi fie alături, aceasta refuză din start ideea. Când ultima scrisoare a Soniei nu îi mai poartă semnătura sau stilul, fiind scrisă de către o asistentă apropiată ei, chiar și atunci Filip va continua să o proiecteze pe Sonia în confesiunea sa, să și-o imagineze într-o dimensiune ideală, mai presus de vicisitudinile concretului sau ale memoriei.
Brățara este un accesoriu, care devolează, în anumite spații geografice, o senzualitate și o eleganță nobile. Însă, în contextul poveștii de față, devine și un accesoriu al memoriei- atât al unei memorii erotice, cât și al uneia culturale. Pentru cele două personaje, accesul la aceste două memorii este posibil datorită forței hipnotice a poveștilor care întemeiază nu doar lumi sau convenții imaginare, ci și concepții de viață, idealuri sau adevăruri, oricât de incomode sau de întunecate ar putea fi. Confruntarea cu un trecut totalitar, plin de răni sau falii identitare care nu s-au cicatrizat definitiv, cum se întâmplă uneori și în povestea de față, aduc personajele față în față cu o serie de coincidențe stranii, dureroase și absurde.
Cu toate că fiecare scrisoare conține un motto sub forma unei referințe livrești sau muzicale, câteva versuri dintr-un poem ce îi poartă semnătura Marianei Marin pot deveni motto-ul întregii povești- ,,Între noi n-au mai rămas/ decât acești copii de hârtie”. Practic, le-au rămas celor doi toate aceste epistole povestite, fructul relației lor revărsate în talazurile furtunoase ale Marii Povești.
[1] Radu Paraschivescu, Brățară pe glezna ta, Ed. Humanitas, București, 2024.eorghe, Ed. RAO, București, 2024.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „Cele două memorii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 