Savu Popa
Cartograful fantasmelor
Dovedind o certă și, uneori, cameleonică vocație sapiențială, poetul Radu Sergiu Ruba crede că mecanismul ireversibil al vieții este în strânsă legătură cu o dinamică a actului creator, care nu de puține ori trădează impulsul unui reviriment fantast al concretului cotidian și nu numai. Așa cum, în poezia sa, ironia sau sarcasmul sunt adeseori prezente ca note de subsol ale mirărilor sau ale amărăciunilor zilnice. ,,Rețeta lui Ruba nu se bizuie pe fardarea jovială a tristeții, pe mascarea melancoliei printr-o scriitură fățarnică de contrast”, cum bine a intuit Al. Cistelecan, pe ultima copertă a recentului său volumul de poezie, Ireversibil[1].
De la început merită spus că poetul nu mizează, neapărat, pe eschivă sau pe șarjarea gratuită a unor realități derizorii, pline de o blazare cronică. Acesta, mai degraba, adoptă mina unui înțelept antic, însă nu prea grav, nici prea senin, ce privește lumea din jur, experiențele creației și ale apropierii de celălalt, cu o detașare a observației și a reflecției, nelipsită, la un moment dat, de o mină caustică. Majoritatea poemelor din acest volum dezvăluie câteva confesiuni despre existență și creație, ambele îngemănate, aducând cu un mitologic Ouroboros. Este, de asemenea, dezvoltat un întreg registru parabolic, în care gravitatea jovială se îmbină cu serenitatea crepusculară, pe când simțul ludic al unor situații dramatice atenuează o încărcătură plină de tensiuni existențiale, tot mai amplificate, pe punctul de a erupe vulcanic.
Umbra scribului, un soi de înger de hârtie sau de alter-ego atemporal al poetului, planează asupra existenței acestuia, oferindu-i o conștiință a scrisului ca moștenire din vechime, acea moștenire a robilor cu saricile pline, vorba lui Arghezi, întrucât, ,,de n-ar fi fost el/ n-ajungeam niciodată să scriu./ Numai el/ cu foaia de papirus pe genunchi/ adus de spate ca toți sclavii cărții/ cu o trestie în mână/ m-a trezit și m-a împins să umblu”. Acest scrib nu doar că îi tutelează pornirile scripturale. Îi coordonează întreaga existență, însă, nu pe cale omenească. Mai degrabă alege o cale spiritual-vizionară: ,,O viață de om/ n-a găsit o vorbă să mi-o spună./ Nu l-am auzit nici măcar murmurând./ Dar ochiul condeiului său/ singurul pe care îl avea/ l-am simțit ațintit/ asupra începuturilor sângelui din mine”.
Poetul se mișcă, în permanență, într-o realitate, din nou, vizionară. Avem de-a face cu un vizionarism destul de tensionat: ,,N-ai decât să încerci să scapi/ fugind cât te țin puterile/ tot mai departe/ poți să nici nu-torci capul/ că n-ai pe urma ta atâta lumină/ câtă să te-nghețe stâlp de sare./ Arde în schimb un foc uriaș/ fără raze/ numai dogoare/ cât să topească sarea din tine/ oprindu-te din fugă/ ca să întinzi pe nisip/ umbra stâlpului care puteai să fii”(Stâlpul de sare). Întâlnim, apoi, un soi de strategie histrionică a redării propriilor trăsături de portret fizic, învăluite într-un aer de stranietate și de expresivitate fantastă, într-o cheie parabolică, de-o confesivitate a cărei nucleu metaforic este unul cinematic, de-a dreptul: ,,După cum o spune chiar titlul/ pot să mi-l fac și singur/ purtându-mi mai întâi degetele peste față./ Le dezlipesc pline de cicatrici:/ două pe frunte/ una pe nas/ o tăietură pe obrazul stâng./ E de la un pol negativ/ lamă galbenă și lungă de aramă/ a bateriilor de altădată/ făceam din ele trenuleț/ și-l împingeam apoi pe podea./ Polul negativ mi-a brăzdat cei dintâi ani de viață./ Am degetele năclăite de un fel de rouă./ La înălțimea capului/ ideală pentru un portret/… căci în golul cald de sub palmă/ ca-ntr-o firidă/ poate să moară orice lumină” (Autoportret).
Senzația unei dinamici neliniștite, grave, aparent dezordonate, fără atingerea unei ținte anume, este cât se poate de prezentă în poezia acestuia. O poetică a zigzagului alienant și amețitor, atât al mișcărilor, privirilor și nu numai, pare a fi centrul de rezistență al acestui volum: ,,Se suportă încă pe sine/ rătăcește neobosit/ și fără linii prea drepte/ plin de zigzaguri/ plin și de răzgândiri./ Nu acoperă o suprafață mare/ îl vezi de la orice fereastră/ și-ți vine să-l strigi/ să-l chemi înapoi/ Târăște cu sine o lumină/ o spune tuturor/ nu i-a văzut-o nimeni/ îl auzi în schimb lăudând-o/ că o va purta cu el peste tot/ până va găsi cui să i se-nchine” (Zigzaguri). Practicând o mirare anxioasă, poetul apare, în același timp și cu o lejeritate a ubicuității sale ireale, în spații și zone aparent contradictorii sau îndepărtate: ,,Să te afli nu atât la capătul lumii/ cât la limita de rupere a depărtării/ unde să poți fi beat când vrei/ și treaz întotdeauna doar pe jumătate/ să nu te coste nimic/ paharul să rămână plin/ dar tu să simți alcoolul pe limbă/ în cerul gurii/ iar în același timp și-n alte ceruri./ Într-o dulce amețeală/ să poți face tot ceea ce vrei/ adică nimic/ și să nu cazi lat sub masă/ când din golul fără margini de afară/ o mână bate la ușă” (Într-un han departe). Pe de altă parte, poetul nu-i lasă derizoriului spațiu de manevră, nu îi permite o acaparare totală a existenței: ,,Ai crede că e ochiul ei stâng/ nu vede cu el nimic din tot ce ești/ dar își închipuie pe deplin că exiști/ se așază pe tine și umblă./ E deocamdată o absență oarecare/ cât ochiul venit de dincolo de ea/ umblă pe tine/ te palpează încet ca la doctor/ să se învețe pe tine cu chipul omului/ ca-n noaptea nunților de-odinioară mirii/ și să încerce să-și amintească/ din urmă cu vreo optn sute de mii de ani/ începutul privirii” (Începutul privirii) sau ,,M-a dus într-un loc unde să mi le-arate/ când se vor ivi la un semn/ iubirile la care am poftit/ dar la care n-am îndrăznit./ Și altele care ar fi fost ale mele/ dacă nu mi-ar fi curs printre degete/ pe vreo două sau trei/ le-am scăpat chiar din căușul palmei./ Acolo însă unde ne-am oprit/ nicio pâlpâire de femeie/ nicio adiere./ Umbra jura că ele există/ că sunt de față/ că aș putea să le ating./ Citesc cu degetele de la opt ani/ și mă temeam de capcanele atingerii/ că-mi vor lua darul citirii” (Vedenia).
Aparenta nesiguranță, lipsa opțiunii, gradul sporit de confuzie, dinamica aceasta omniprezentă, redau imaginea unui malaxor existențial. O imagine din care se desprinde uneori un suflu caricatural: ,,Câtă vreme scriu la o carte/ înseamnă că pe mine mă caut/ oriunde aș fi/ dus aiurea/ ajuns departe/ împins înapoi/ pierdut printre linii./ În dus-întorsul ăsta/ mă văd stâlp de nori înaintea tribului/ târându-l pe o cale cât deșertul/ atâta doar că pe urmele mele/ nu se înșiră niciun fel de trib./ Sunt câteodată pendul/ legănându-mă de la stânga la dreapta/ pocnind în cap secundele ca să mai tacă/ și să dispară pentru totdeauna” (Ca o oglindă de-a lungul unui drum).
O distanță neantică, de neocolit sau de neastupat, se deschide și între autor și operă: ,,Se strânge și iar se lărgește/ depărtarea dintre mine/ și cea mai recentă carte a mea/ iar pustiul prinde a fi ocupat/ ca niște umbre” (Între mine și cărți). În altă parte, orizontul scriptural al operei, de-o fluiditate anxioasă, din nou, nestatornic și sumbru, dezvăluie travaliul creativ, populat de umbre și însingurări/ înstrăinări de sine: ,,Le văd pe toate dinainte/ ca-n clipa asta bunăoară/ când mă așez să scriu o carte/ o simt curgând din mine/ neobosită către capăt./ Dar când s-o închei/ se desprind din pagini niște umbre/ subțiratice ca însuși scrisul/ și susură o muzică nemaiauzită./ Pornesc îndată-n căutarea ei/ și nu găsesc țipenie de om și nici de înger/ în stare s-o reia în surdină” (Aflat în treabă).
Parcă amintind de atmosfera prozei lui Saramago, unele poeme conțin o doză de stranietate ardentă, cartografiind fantasmele unei normalități scurtcircuitate de absurdul vieții și, uneori, al imaginației.
[1] Radu Sergiu Ruba, Ireversibil, Ed. Tracus Arte, București, 2024.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „ Cartograful fantasmelor” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 