ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Roxana Pavnotescu

Pavană la după-amiaza unui Elul

Personaje:

Elul (și un alter-ego al său)

Un rezoner

Note pentru punerea în scenă

Un apartament circular e compartimentat radial în jurul unei sufragerii centrale. Pereții interiori sunt transparenți și delimitează o bucătărie, o baie și un dormitor. În sufragerie se află o masă, un pian și un corp de bibliotecă pe al cărui raft superior este amplasată o mică cameră video, cu obiectivul orientat către public. Camera emite periodic un discret flash luminos către diverse puncte ale audienței, ca un far.

Întregul ansamblu este susținut de un eșafodaj metalic montat pe o platformă rotativă. Compartimentele comunică prin hublouri decupate în pereții circulari ai sufrageriei și ocupă, pe rând, cu ajutorul rotativei, prim-planul scenei.

În partea dreaptă a avanscenei se află un birou masiv, dezordonat, cu sertarele deschise și burdușite de hârtii. Biroul este încadrat de o structură de gratii ce sugerează un spațiu de detenție interioară.

Un amplu ecran de proiecție, desfășurat pe întregul perete din fundalul scenei, redă în timp real detalii surprinse pe scenă, alternate cu fragmente de film și fotografii. Camera video din bibliotecă rămâne un reper constant al dispozitivului scenic, adesea adusă în prim-plan ca martor ocular al demersului.

Pasajele marcate prin „<< >>” sunt rostite fie de un haut voix, fie de un rezoner – prezență scenică intermitentă pe parcursul reprezentației. Rezonerul ocupă din când în când  un loc la masa din sufragerie, aflat ;i el sub supravegherea directă a camerei video.

Reprezentația pornește; Rezonerul  introduce eroul in timp ce acesta se așază la biroul său din avanscenă.

<< 

Pe El ai să-l găsești mereu la acest birou, după-amiezile, în fața unui laptop, clămpănind nervos la tastatură sau bându-și relaxat cafeaua după o repriză epuizantă de scris.

Să-i spunem Elul (cu accentul pe ultima silabă!), pentru că numele lui trebuie să rămână secret, o să înțelegeți de ce.

Prin urmare, Elul își scrie acum propria poveste de viață pentru posteritate, neștiind încă cine va fi și când se va ivi acea posteritate.

 Cine ar putea fi porta-vocea acestui text bizar e o întrebare la care Elul nu știe să răspundă. Scrisul lui e un monolog nesfârșit, plictisitor pentru unii, incitant pentru alții, idiosincrasic pentru toți.

Mai precis, e un solilocviu, pentru că Elul stă de multă vreme singur în biroul lui, vorbind cu sine însuși, scriindu-se, înregistrându-se, adunându-și și îndepărtându-și gândurile.

De câtă vreme a început acest proces? Nici el nu mai știe. De bună seamă, de-o viață. Este viața lui — sau o parte considerabilă a ei— pe care Elul s-a hotărât s-o pună pe hârtie. Întrebarea este când și dacă scrisul lui se va opri.

Elul își închipuie că dacă nu va putea să-și oprească scrisul, viața lui va continua nedefinit. Cu alte cuvinte, scrisul său neterminat îl va face nemuritor. Dar deocamdată, nimic nu poate pune capăt gândurilor care-l macină și-l răsucesc pe toate părțile.

Fără urmași, fără rude sau prieteni apropiați, fără vecini curioși să-i afle povestea, Elul trece neobservat pe stradă, prin lume, prin industria cinematografiei, chiar și prin propria viață. De aproape douăzeci de ani, n-a mai produs niciun film. Ultimul a fost despre soția sa.

Filmul a fost apreciat, chiar și premiat la vremea lui, dar nu îndeajuns; nivelul lui de așteptare a fost altul. A fost creația vieții sale, cea pentru care a ucis sau a avut gândul s-o facă. El crede că, într-un fel, a fost posibil ca el să fi provocat cu bună știință tocmai ce și-a dorit să se întâmple.

Drept care, filmul acesta a fost ultimul și cel mai bine realizat dintre toate. Orice ar fi urmat după el, nu-și mai avea rostul. Ar fi fost o teribilă umplutură în viața sa ce devenise oricum complet goală.

Mai bine un gol absolut, decât un gol surogat, gonflat cu cinism și deziluzii – se încredința el.

 Elul ne spune cam același lucru în fiecare zi, variații pe aceeași temă. În timp ce vorbește, se filmează și tastează cam același lucru. Dar nu tot timpul. Nu tot ce spune se potrivește scrisului, chiar dacă e adevărat.

Pentru că adevărul e de mai multe feluri. Există un adevăr consemnat, concret, nu neapărat adevărul adevărat, dar credibil – atâta timp cât servește pe deplin momentul simțirii și al judecății. Celălalt adevăr, subiectiv, se poate modifica de la un moment la altul, el nu e încredințat întotdeauna scrisului, câteodată nici înregistrării.

Elul se gândea uneori că textul scris va avea o destinație diferită de cea a înregistrărilor filmate..

Cu un mare efort de concentrare, Elul încearcă să scrie cu viteza cu care-și vorbește. Cum nu reușește întotdeauna, face pauze semnificative de redactare. De când a început acest exercițiu, abilitățile lui de a broda cuvinte la tastatură au crescut considerabil și, odată cu ele, s-a îmbunătățit și digitația la pian. Elul a reînceput să interpreteze piesele grele pe care le abordase la tinerețe, chiar și atunci cu dificultate.

Cu alte cuvinte, după-amiezile, Elul se auto-filmează. Dar nu în intenția de a face un film nou pe care să-l difuzeze. După douăzeci de ani de pauză, ar fi de neconceput. Filmul împreună cu textul sunt dedicate posterității, care va fi fiind ea.

Iar dacă nu va fi niciuna – a menționat el – cu atât mai bine! O poveste mai puțin pe mapamond. N-o să sufere nimeni.

Să-i ascultăm vocea și gândurile. Ale lui și ale unui alter-ego încorporat pe care-l puteți distinge și recunoaște atunci când Elul își schimbă brusc expresia, uneori și vocea, și arborează un zâmbet misterios și ironic, iar ochii îi lucesc într-un anume fel.

Genericul singurului film cu adevărat artistic realizat de Elul nu dezvăluie numele interpreților; în fapt, cu excepția soției, erau cu toții complet necunoscuți pentru el.

După apariția filmului, unul dintre cronicari a menționat că interpreta principală ar fi chiar soția artistului, dar nimeni nu a fost interesat dacă filmul a fost realizat în colaborare sau cu buna ei știință… un amănunt nesemnificativ, care n-a incitat curiozitatea nimănui.

>> 

Ecranul de proiecție evocă imagini din filmul pe care Elul l-a realizat și difuzat imediat după moartea soției. Câteodată imaginea devine statică, oprită pe un stop cadru semnificativ. Când vorbește în fața laptopului, Elul e „zoomat” pe ecranul de proiecție.

Din când în când, Elul părăsește biroul și se întoarce cu o ceașcă aburindă de cafea sau cu o gustare, face câțiva pași prin camera minusculă și se reașază la pupitru, gata să se apuce febril de treabă.

De fiecare dată, într-un gest stereotip, Elul își trage laptopul mai aproape, își drege vocea și își începe rechizitoriul. Nu înainte de a porni înregistrarea video.

Precum Elul, rezonerul se duce și el la bucătărie și se întoarce cu câte o cafea din care soarbe cu poftă înainte să-și rostească comentariile în timpul pauzelor de monolog ale Elului.

Când are ceva important de spus, rezonerul va fi și el „zoomat” pe ecranul video, timp în care Elul poate interpreta la pian câteva acorduri din “Preludiu la după-amiaza unui faun” de Claude Debussy în transcripția pentru pian de Viaceslav Griaznov..

Liniile de dialog din transcriptul care urmează sugerează prezența pauzelor de gândire sau respirație din monologul Elului, creând impresia unei conversații cu alter-egoul său.

Alter-egoul e identificat prin transformarea expresiei faciale. Dar pe ecranul video, imaginea lui ar putea fi ajustată și de un machiaj ușor sau o mască. Intervențiile sale sunt introduse explicit de ghilimele în transcript, dar și alte replici pot fi atribuite alter-egoului – la discreția regizorului.

Pauzele și tăcerile dintre fragmentele monologului sunt esențiale. În aceste momente, Elul scrie febril la tastatură, privește fix monitorul sau rămâne suspendat într-o stare de reflecție.

Fiecare „după-amiază” este introdusă printr-un titlu proiectat pe ecran. La finalul fiecărui tablou, Elul trântește decisiv capacul laptopului și părăsește biroul. Fiecare ieșire și intrare marchează o după-amiază de lucru la proiectul său confesiv.

Monologul Elului pornește odată cu genericul filmului său de artă.

Cam cum arată o zi oarecare de lucru la proiectul confesiv al Elului pentru o posteritate nedefinită –

(Elul se uită contemplativ la ceas, parcă așteptând să bată o anume clipă, apoi dă drumul la înregistrare.)

– Astăzi se împlinesc exact douăzeci de ani de când soția mea a încetat din viață. În fapt, nu ea a încetat să mai trăiască, ea ar mai fi vrut săraca să-și continue existența, dar viața ei a fost scurtată într-un mod cât se poate de absurd.

– Pe măsură ce mă gândesc tot mai mult la cum s-au petrecut lucrurile, absurdul ia tot mai mult locul abominabilului.

– Spun absurd, pentru că tocmai eu am omorât-o. O spun cu certitudine, pentru că a fost dorința mea ca ea să moară. Nu atât dorință, cât voință. Și când o voință foarte puternică, motivată de ceva foarte puternic, intră în acțiune, devine dinamită, nu-i poate sta nimic în cale.

– Prin urmare, cu multă voință și puțină acțiune – din partea mea – lucrurile s-au petrecut întocmai cum mi-am dorit. Ea s-a prăpădit pentru o cauză nobilă. Cel puțin așa am crezut pentru multă vreme.

– Apoi, cu timpul, am înțeles că asemenea aberație n-o poți lua în considerare, decât dacă ești singur pe lume. Așa încât am devenit singur pe lume. Complet singur.

 – Și nu din cauză că ea a murit – doar eu mi-am dorit să moară! Începusem să devin singur, mult înainte ca ea să plece. Adică să se ducă pe lumea cealaltă, trimisă de mine. De voința și de făcătura mea.

(Se uită la ceas, așteptând o vreme cu ochii pironiți în ecran… Se privește îndelung, ca și cum s-ar adresa altcuiva)

 – Exact la ora asta, s-a hotărât ea să plece. Și-a băut ceaiul cu medicamentele pe care le lua înainte să doarmă. S-a culcat și nu s-a mai sculat.

– „Greșit spus, s-a hotărât! Ea nu s-a hotărât deloc, ba dimpotrivă, devenise foarte volubilă de la o vreme. Aproape că-i trecuse și depresia. Părea gata să înceapă o viață nouă. Se pare că a și început una, imediat, pe lumea cealaltă.”

– Una peste alta, ceaiul măsluit de mine poate că și-a făcut, în sfârșit, efectul letal. Un efect cumulat, bine dozat, bine ticluit… Sincer, îmi pierdusem speranța. Începusem să mă gândesc la alte formule ucigașe. Dar cum mi se păreau prea riscante, le-am abandonat cel puțin pentru moment.

– Un stop cardiac poate avea multe cauze. Dat fiind afecțiunea ei la inimă, n-a fost nevoie de o autopsie. Oricum, nici ea n-ar fi acceptat să i se altereze trupul în vreun fel.

– „Dar dacă, de fapt, s-a sinucis?”

– Să nu cumva să vă imaginați că nu mi-am iubit soția. Ba, încă foarte tare, firește în felul meu egoist și posesiv. Cel puțin la început, în primii ani, am iubit-o cu siguranță. Doar de asta eram atât de gelos.

 – „Și, de fapt, acest sentiment ignobil nu-mi stă deloc în fire.”

– Nu mă credeam deloc capabil de astfel de simțăminte, până n-am întâlnit-o pe ea. Și chiar și atunci, refuzam să cred că era vorba de gelozie. Mă gândeam la gelozie mai mult ca la o nesăbuită curiozitate. O curiozitate patologică sau uneori chiar perversă.

– „Mă gândeam pe dracu! Eram cât se poate de gelos. Bolnav, de gelos!”

– E drept că soția mea era deosebit de frumoasă. Întorcea priviri. La început, asta mă flata, dar apoi am realizat că nici ea nu era deloc indiferentă acelor ocheade și le răspundea uneori provocator, alteori complice.

– În ce mă privește, intrasem într-un fel de joc al privirilor. Ca la meci. Interceptam mai întâi aruncătura pofticioasă de ochi a admiratorului și imediat îmi deplasam atenția către răspunsul ei sclipicios și umed. Ochii i se subțiau într-un zâmbet superb și mulțumit. Ca și cum marcase un gol prețios.

– Apoi, privirea admiratorului – când zăbovea îndeajuns în dreptul ei – mai arunca o ocheadă. O prindeam și pe asta din zbor, dar n-o puteam reține, ea trecea mai departe ca o săgeată spre destinație. Încă un gol!

– Și ochii ei se miceau din nou și luminițele lor sclipeau de data asta mai scurt. Apoi golul se muta la ea în privire. În privirea ei pentru mine. Atunci simțeam că nu exist, mă retrăgeam fâstâcit și neputincios din joc…

– Prea târziu am realizat că același zâmbet era returnat și când admirația venea din partea unei alte femei frumoase sau distinse ca ea. Era vorba doar de o manifestare a unei cochetării de femeie ce se voia și știa admirată. Iar femeile frumoase se mângâiau singure cu astfel de priviri.

– Cert este că până să ajung să înțeleg aceste mici și bizare capricii ale cochetăriei, căzusem de mult în patima geloziei.

(Se ridică și face câțiva pași prin cameră. Cum spațiul e limitat, se oprește și se ridică pe vârfuri. Rămâne așa o vreme, concentrat. Apoi se reîntoarce la pupitru. Face câteva grimase caraghioase surprinse în prim-plan pe ecran.)

– Cum nu mă știam deloc gelos din fire, cum spuneam, mi-am tratat gelozia ca pe un acces insurmontabil de curiozitate.

– „Păi, sigur că am tratat-o, că doar era boală!”

– Totul a început într-o zi cu soare de primăvară târzie. Soția mea își căuta o rochie în vasta sa garderobă cu care să întâmpine splendidul sfârșit de anotimp. A probat mai multe și nu se putea hotărî pentru niciuna. Se fâțâia enervant în fața oglinzii, cumva transpusă în prelungita ei conversație cu ea însăși – cu ființa virtuală și capricioasă din fața ei.

– Trebuia să plec la studioul de film, dar am mai zăbovit o vreme, cu intuiția că avea să primească un telefon. Cum telefonul întârzia, iar ea intrase în baie… o idee năstrușnică mi-a trecut atunci prin minte. Nu mai puteam aștepta, trebuia să fug, prin urmare …

– Am înșfăcat micuța mea cameră video și am plasat-o pe un raft înalt al bibliotecii cu obiectivul orientat așa încât să încapă în imagine un spațiu cât mai cuprinzător al încăperii. Apoi am țâșnit pe ușă, grăbit și încântat de găselnița mea.

– În felul ăsta am aflat și ce rochie a purtat în acea zi splendidă de primăvară și am interceptat și telefonul despre care bănuiam că avea să urmeze. Convorbirea a început pe hol și a continuat în bucătărie. Entuziasmul era mare, dar prea mult nu am înțeles, dincolo de un small talk fără importanță.

– Soția mea era o ființă foarte socială, avea multe prietene cu care ieșea, petrecându-și timpul cu activități mondene, în galerii de artă, cafenele, muzee sau case de licitație.

– Spre după-amiază s-a întors acasă și a făcut o baie lungă și spumoasă. Era cald, și umbla goală prin casă, ca după o scenă prelungită de amor.

– Am editat filmul ștergând porțiunea lungă a absenței ei de-acasă. Apoi am creat o versiune pe care am continuat s-o prelucrez, până a ajuns într-o formă esențială; fiecare secvență spunea ceva anume despre ea, nu neapărat ceva ce nu știam, dar căruia nu-i dădusem înainte atenție.

– Mai cu seamă, imaginile furate din oglindă spuneau cel mai mult. Revelau o ființă schimbată, nu mai era aceeași femeie în carne și oase de lângă mine. Era ceva străin sau enigmatic acolo. 

– Camera pătrundea insidioasă în intimitățile unei femei care nu se știa filmată. Oglinda făcea și ea aceeași treabă surprinzându-i senzual formele și mersul unduit, dar nu reținea decât privirile ei furtive și narcisice. Ele persistau o vreme, remanente, în structura oglinzii – care parcă nu voia să se despartă de ele – o oportunitate extraordinară pentru cameră să-i capteze imaginea și după dispariția ei din fața oglinzii.

– Oglinda nu bănuia nici ea nimic despre sora ei care-o imita din ascunzișul său.

– Eram aproape hotărât să-i arăt înregistrarea – ca pe-o pe o născocire de-a mea de a o spiona, doar așa în joacă – când m-a pocnit un alt atac de gelozie la o recepție la care ea m-a însoțit a doua zi.

– „De fapt, n-am fost deloc decis să i-o arăt, chestia cu gelozia a fost doar un pretext sau mai degrabă o amintire dislocată.”

– Așadar, am repus camera în funcțiune câteva dimineți mai târziu. De data asta eram hotărât să aflu, să înțeleg mai mult din femeia de lângă mine. Cu aerul ei candid și, în același timp, sibilinic, ridica între noi un zid prin care abia începusem să văd.

– Mi-am dat seama de asta când vizionam înregistrările. Cumva, subconștient, am înțeles că asta era calea să mă apropii într-un anume fel de soția mea.

– Din acel moment, camera a rămas – ascunsă printre obiectele de artă de pe raftul bibliotecii – să vegheze în lipsa mea. A continuat să stea acolo și după ce ea a murit, depășită de timp și mode.

 – „Ca și cum, în ziua în care ea se va întoarce, camera va începe din nou să-și facă cu acribie datoria”.

 –Am început să schimb și reorientez teleobiectivele, de la o zi la alta, către diferite puncte ale apartamentului. Schimbarea perspectivelor depindea de circumstanțe sau de activitățile zilei de care eram înștiințat.

– Orele mele în studioul de filmări erau lungi și istovitoare. Munca era laborioasă și puțin interesantă. Arta documentarului nu m-a atras prea tare niciodată. Mi se reproșa mereu că filmele mele sunt stilistic prea ficționale, ignorând sau chiar deteriorând cu bună știință realitatea.

– Așa era, dar nu puteam face altfel, dorința mea era să fac filme de artă, dar pentru asta aveam nevoie de curaj, de idei și de sponsori. Și nu prea aveam nici de unele, nici de altele. Ceva idei mă mai plezneau din când în când, dar din fericire le uitam repede, ca să nu intru în depresia iluziilor false.

– De scenarist n-aș fi avut nevoie, măcar la asta mă pricepeam, dar mereu lipsea câte ceva și mă întorceam cu coada între picioare la documentarele mele „ficționale”. Îmi aduceau mulți bani, chiar și ceva premii, îndeajuns cât să-mi permit o soție frumoasă pe care s-o țin acasă.

– Copii nu-mi doream nici eu, nici ea. Viața era plină. Goală, dar plină. Mergeam la spectacole, la recepțiile mele gomoase din lumea pestriță a cinematografiei, iar în weekend-uri, dacă vremea era clementă, petreceam împreună ore în plimbări plictisitoare și fără noimă în parcul gigantic și stufos din proximitatea locuinței.

– „Ba, eu mi-am dorit copii! Atât că nu mi-am impus niciodată dorința”.

– Cu timpul am realizat că, fără copii, viața nu e numai stearpă, dar și fără finalitate. Moartea în sine nu putea fi o finalitate, pentru că își pierdea sensul în lipsa unei continuități.

– În fond, avem credința că moartea e doar un popas între două vieți. Trebuie să duci mereu cu tine ceva la drum, dar și să lași ceva din tine în urmă.

– Ca să existe continuitate, să legi între ele viețile trăite și netrăite. Când ființa nu se mai poate diversifica, auto-depăși – și unii ating foarte repede acest punct – atunci trebuie să se multiplice, să se continue în ceva cu șanse mai mari sau mai mici pentru împlinirea desăvârșirii.

– „Baliverne! Copiii îi faci la timpul lor fără să te gândești la popasul morții sau dacă te mai diversifici sau nu.”

– Soția nu credea în teoria mea, dar mai ales considera că e prea târziu să poarte o sarcină care i-ar urâți, iremediabil, trupul. S-ar deforma prematur, iar de la o vârstă trupul își pierde elasticitatea și revine greu la formele mlădioase pe care le-a pierdut.

– Nu împlinise 40 de ani, și era încă o femeie foarte frumoasă. Nu se istovea cu nimic, nu muncea în mod susținut, în afara lecțiilor private de limbă franceză, și alea destul de sporadice. Ținea o dietă strictă, motiv pentru care arăta foarte tânără.

– Am luat pe loc hotărârea să reiau zilnic acest exercițiu cu camera ascunsă – o cameră mică, dar cu un spațiu de memorie mare, pe care o descărcam la sfârșitul zilei și o prelucram a doua zi printre îndeletnicirile puțin interesate de la birou. Când aveam muncă de filmări pe teren, mă întorceam târziu la birou, doar ca să editez înregistrarea zilei precedente.

– „Am hotărât pe naiba! Așa s-a întâmplat. Nu mai puteam da înapoi.”

– Nu că aș fi avut vreo grabă, puteam face asta oricând, dar existau două motivații foarte puternice care nu mă lăsau să aștept. Gelozia mă îndemna să aflu cu cine-și petrecea ea timpul în absența mea, dar și mai puternică era plăcerea estetică – din ce în ce mai mare – de a viziona și hăcui făcătura camerei de peste zi.

– Primul motiv devenise în timp, irelevant, în timp ce al doilea îmi producea o satisfacție din ce în ce mai mare.

– Femeia care îmi impregna zi de zi pelicula era, tot mai mult, alta decât soția mea. Pe cea virtuală o iubeam din ce în ce mai tare, în timp ce mă simțeam tot mai departe de cea reală, cu care împărțeam noapte de noapte patul și, dimineață de dimineață, micul dejun.

– Cina o luam foarte des în afara casei. Ei nu-i plăcea să gătească, iar eu preferam mâncarea caldă.

– Iubeam femeia de pe înregistrarea de zi cu zi așa cum iubești o statuie, o operă de artă – o iubire de ghips, nu de carne. În plus, Galateea mea era îndeajuns de reală de la început, se mișca, vorbea, iar perfecțiunea ei nu depindea în mod absolut doar de mine, aportul ei s-a dovedit în timp semnificativ.

 – Paradoxal, Galateea mea în loc să se însuflețească, avea să moară la capătul acestui voiaj insidios în viscerele artei și ale ființei. Avea să moară odată cu soția mea, sosia ei reală.

(S-a oprit consternat. A șters ultima frază, a oprit înregistrarea și a marcat zona pentru editare.)

<< 

Să-i ascultăm și gândurile…

>> 

( Se aude vocea rezonerului ce apare pentru câteva momente pe ecranul de proiecție. Apoi, în imagine revine Elul mut, cu privirea încremenită în ecran. Mâinile s-au oprit și ele din scris. Se aude vocea joasă și monotonă a gândurilor lui. )

<< 

 – Nu era încă momentul să fac astfel de afirmații. Într-un fel, nici nu era corect. Arta nu moare niciodată, atâta vreme cât mai există cineva s-o admire, la fel cum nu mor nici oamenii, câtă vreme își mai amintește cineva de ei.

 – Ceea ce-mi reușește perfect în imagine, nu-mi prea iese în scris. Nu știu de ce, nu pot scrie tot ce văd sau simt, există o inhibiție a scrisului. De filmat pot filma orice, deși uneori vocea mă inhibă sau sugrumă…

 >>

(Își freacă nervos fundul de scaun. Soarbe încet o gură de cafea. Repornește înregistrarea. Se uită intens în ecran fără să spună nimic preț de câteva secunde, ca și cum s-ar încredința că el este persoana de dincolo de geamul monitorului.)

– Camera ce o urmărea cum se mișca grațios prin casă pare că se străduia, tot mai mult, s-o surprindă de fiecare dată altfel. E drept că participam și eu la străduința ei, căutând noi perspective de direcționare a superangularului sau a teleobiectivului.

– De la o zi la alta, o arăta pe soția mea din ce în ce mai frumoasă, o frumusețe diferită de cea a formei ei materiale.

– Cum nu reușisem să descopăr un amant, pentru care părea că se pregătește atât de temeinic zilnic, schimbând toalete și bijuterii în fața oglinzii, începusem să-mi proiectez gelozia asupra camerei video. Cum de reușea ea atât de bine să capteze ceea ce mie îmi rămăsese străin atâta amar de vreme?

– În fapt, camera de luat vederi nepermise asupra femeii pe care o iubeam și n-o iubeam îmi făcea în perspectivă un real serviciu. Ea a făcut posibil acest transfer. Mă apropia de femeia-virtuală și mă îndepărta de femeia reală, care trebuia, în cele din urmă, eliminată din viața mea… o să înțelegeți imediat de ce.

– Iar eu devenisem dintr-odată gelos pe arta ei, pe ce reușise ea, în absența mea, să scoată la iveală.

(Imaginea se mută de la pupitrul Elului la biblioteca din sufragerie. Se apropie treptat de camera video de pe bibliotecă și privește direct în obiectivul ei. Obiectivul crește în imagine până înghite toată suprafața ecranului. În timpul ăsta, Elul vorbește fără să-l vedem pe ecranul video.)

– Gelozia care m-a chinuit atâta vreme, devenise într-adevăr – așa cum odinioară îmi plăcea să-i spun – o insidioasă curiozitate.

– Camera mă pregătea pentru ca gândul meu ucigaș să se așeze firesc și logic. Trebuia să optez pentru una sau alta. Femeia de carne pe care n-am înțeles-o niciodată și care nu voia să facă copii și femeia sublimă de pe filmele înregistrate zilnic care avea viața ei autonomă din care eu, altfel, aș fi fost complet exclus.

 – Luam înregistrările cu mine la studio, le editam zilnic, lucram pe timpul serviciului la capodopera vieții mele. Un film nici documentar, nici ficțional – și în același timp atât de ancorat în realitate și atât de departe de realitate.

(Elul revine în imaginea de pe ecranul video. Vorbește și scrie în același timp, într-un ritm mai accelerat. Dă semne de nervozitate.)

– Distanța dintre femeia din peliculă și cea de la mine din pat creștea exponențial.

– De una mă îndrăgosteam tot mai mult, în timp ce pe cealaltă o disprețuiam. Cu una conversam subliminal în timp ce hăcuiam înregistrările, cu alta nu mai puteam întreține o discuție de fond, dincolo de acel small talk zilnic și exasperant.

– Nu aveam nimic să ne spunem, nici ce să ne reproșăm. Nu am să aflu niciodată ce și-ar fi dorit ea de la un partener, nici ce ar fi putut s-o atragă la mine.

– Iar întâlnirile noastre virtuale zilnice erau lungi și epuizante. Ca și cum prezența mea invizibilă din înregistrare ar fi fost incontestabilă. Existam acolo în colțul meu ascuns din imagine, cu ochiul strâmb întors de la lume. Stăteam la pândă să prind ce mi-era refuzat, deși știam prea bine că nu mi se cuvine.

(Ritmul coboară, discursul devine ezitant.)

– Scenele noastre de amor surprinse uneori fără intenție de curioasa mea cameră arătau și ele  distanța care creștea între noi. Sexul funcționa chiar mai bine; neglijent și hotărât, își vedea imperturbabil de treabă. Eficient și lamentabil.

– Le urmăream cu detașare ca pe un film oarecare difuzat la televizor la orele pentru adulți. Devenise un act mecanic ce tindea hotărât spre un anumit tip de perfecțiune.

– În același timp, un gând mă îngrozea: e posibil ca ea să nu-și fi dat seama de această schimbare în relația noastră intimă, care nu prea mai era intimă?

– Să fie indiferență, indolență, nepăsare de sine? De ce stătea cu mine femeia asta superbă? Ar fi putut să aibă orice bărbat și-ar fi dorit. Banii în sine nu puteau fi motivul. Pentru că nu erau prea mulți, chiar dacă suficienți pentru neînsemnatele ei capricii.

(Se ridică de la birou. Oprește înregistrarea. Se îndreaptă spre baie, să se răcorească cu un duș. Să-și limpezească mințile. Se aude dușul sfârâind la presiune maximă. Intră rezonerul. Se așază la masă. Îl vedem pe ecranul video.)

<< 

Întrebarea pare că nu-i dădea pace. Nici nu avea chef să continue această retorică cu el însuși. Iar pe ea nu mai avea cum s-o întrebe.

Sentimentul de culpă s-a mai diminuat de când a început acest proiect confesiv, pe măsură ce aspecte surprinzătoare se strecurau în conștiința lui tulburată.

După o partidă de scris, Elul obișnuia să facă un duș. Un duș fierbinte și apoi unul rece. Apoi iarăși unul fierbinte. Era un mod de a se trezi, de câte ori se apuca de scris, îl lua somnul.

Să îi ascultăm iarăși gândurile. Elul își face confidențe sub jetul de apă.

>> 

(Vocea Elului se aude printre șvungurile zgomotoase de apă. Pe ecranul de proiecție, apare Elul mut cu ochii închiși, prin perdeaua de apă.)

– Nu că mi-ar fi putut da vreun răspuns, probabil că nici ea nu știa. Aproape sigur că nu s-a măritat cu mine din dragoste.

– M-am ținut de capul ei, până a cedat. Pesemne, că și-a dat seama că ăsta era singurul mod de a scăpa de insistențele mele.

– „Probabil că se plictisea și cu mine și fără. A ales de bună seamă o soluție comodă.”

– Iată-mă instalat de-o vreme în voluptățile ei. Ea spunea că ar putea să-și petreacă viața sub un jet continuu de apă. Nu era nimic mai liniștitor pentru ea decât binecuvântarea unei mângâieri nesfârșite de apă.

 – Era ca o floare ce căuta tovărășia unei stropitoare fidele.

O altă după-amiază de lucru la proiectul confesiv –

(Începe mai întâi să scrie pe laptop… după câteva clipe își drege vocea și pornește și înregistrarea. Ochii îi scânteiază într-un mod curios.

Elul se află în centrul imaginii pe ecranul video, dar cu intermitențe. Secvențe din filmul lui artistic alternează cu reapariția lui în imagine.)

– „Așadar și prin urmare … aveți în fața dumneavoastră pe ucigașul soției mele. Adică, întocmai pe soțul soției, cel dintâi și de pe urmă … același.”

– „Ucigaș fără simbrie, în fapt, autor moral al unei morți imprevizibile, de circumstanță. Căci putea la fel de bine să nu se întâmple…”

– Ea spunea că suferă de o afecțiune perversă a inimii, care tratată sau netratată i-ar fi grăbit irevocabil sfârșitul.

– Dar boala nu părea să-i afecteze cu nimicnici entuziasmul, nici activitățile mondene. Cum nu exista un tratament ferm, se trata mai ales cu adjuvante.

– Boala își făcea în general de cap în timpul nopții, moartea provizorie a somnului se putea transforma oricând în somnul profund și total.

– „Pe scurt, te culci liniștit și te trezești pe lumea cealaltă”.

– „Cel puțin așa își descria ea boala, aceeași de care spunea că murise și mama ei”.

– Un fel de sindrom al morții subite a sugarului. Cât poți să-ți amâni sentința de moarte, dacă ai ratat-o ca bebeluș? – glumea ea pe seama destinului său.

– Printre adjuvante se număra un ceai de plante care o ținea – credea ea – departe de somnul morții. Eu am fost cel care am descoperit acest ceai miraculos, după un studiu atent în tratate serioase de fitoterapie. Eram convins de descoperirea mea și, cu acordul medicului, ceaiul a devenit parte din tratamentul ei zilnic.

– La scurtă vreme după ce a început să consume acest elixir, se lăuda că se simțea din ce în ce mai bine.

– „Se simțea foarte bine și înainte, dar ceaiul parcă i-a mai alungat pentru o vreme depresia.”

 – Posibil ca medicamentele pe care le lua, fără prea mare convingere, să fi avut ceva efect, dar ei îi plăcea să spună că ceaiul meu i-a salvat viața. Prin urmare, n-am contrazis-o, doar mă simțeam bine în această postură…

–  „Sau impostură!” 

– „Salvator sau ucigaș! Totuna.”

– Mai avea ea o teorie care mi se părea interesantă. Fiecare om se naște cu un număr bine definit de bătăi de inimă pe care îl are la dispoziție de-a lungul vieții. Prin urmare, viața s-ar putea prelungi dramatic, menținând un puls scăzut, mai cu seamă în timpul nopții.

– Persoanele care trăiesc cu intuiția unei vieți scurte au tendința să doarmă cât mai mult și mai profund. Un somn odihnitor și fără vise ar putea extinde semnificativ durata vieții.

– Cum ceaiul meu salvator avea oarece efect soporific, se potrivea foarte bine cu teoria ei. Îi asigura un somn îndestulător și adânc, în care inima bătea mai rar, câștigând în fiecare noapte câteva ore de viață.

– Fiind o femeie energică și activă, pulsul ei din starea de veghe era cu siguranță destul de ridicat.

– A trăi foarte intens ziua și a dormi foarte adânc noaptea suna ca un program compensatoriu de viață și moarte.

– Coborârea în moarte la limita somnului părea o practică la fel de bună de a scurta tranzitul morții între două vieți, asumând că moartea nu e tocmai o veșnicie.

(Se uită absent pe fereastră. Dar mâinile continuă să lovească cu furie tastatura. Tace pentru o vreme, apoi continuă.)

– După câteva luni de lucru intens la capodopera mea, eram deja hotărât. Acest film trebuia să joace pe ecrane, orice sacrificiu ar fi cerut. Nu-l puteam ține doar pentru mine. Avea nevoie de admirație și recunoaștere.

– Nu mai puteam trăi cu el în aceeași casă. Iar ea n-ar fi acceptat niciodată să-l fac public. Lasă toate acele luni în care am filmat-o pe ascuns, în cele mai insidioase posturi – cum aveam să-i explic toate astea? Cum ar fi putut ea să accepte?

– Am făcut ceva extrem de grav. I-am violat intimitatea.

– Tot acest periplu abominabil, pe care l-am pus la cale, nu putea fi revelat în același timp și lumii și ei.

– „Ea trebuia separată definitiv de lume în orice chip.”

– “Iar eu trebuia să mă eliberez de viața mea dublă.”

– În ce mă privește, în acele momente, eram atât de posedat de ființa ei virtuală și atât de departe de femeia de carne care se foia serile și diminețile în jurul meu, încât îndepărtarea ei din lume devenise ceva firesc.

– Mă frământam zile și nopți imaginând tot felul de scenarii grotești prin care aveam să condamn femeia de lângă mine la somnul veșnic – de bună seamă previzibil, dat fiind afecțiunea ei cardiacă.

– Până într-o zi când …

(Se oprește pentru câteva clipe. Trage adânc aer în piept.)

 – Același tratat de fitoterapie, în care descoperisem planta magică din ceaiul ei salvator, conținea și antidotul binefacerii. O plantă cu multe virtuți terapeutice vine întotdeauna cu efectele ei secundare. Ele nu erau doar contraindicate în cazul bolii ei, ci de-a dreptul letale.

– Și culmea, planta unu și cu planta doi semănau atât de bine – mai cu seamă, uscate – încât se puteau confunda. Cu alte cuvinte, erau interșanjabile. În plus, mai erau și rude filogenetice. Erau ca floarea și spinul trandafirului. Floarea te îmbăta cu mirosul ei, în timp ce spinul te rănea la cea mai timidă apropiere.

– „Una nu te lăsa să mori, alta să trăiești.”

– Deci, după ceva vreme, am devenit ucigașul ei, în temeiul aceluiași ceai salvator. Pentru că o plantă poate semăna foarte bine cu alta, la fel cum un ticălos se poate erija cu măiestrie într-un mare făcător de bine.

– Nimic mai simplu. Cum eu mă ocupam de administrarea ceaiului miracol, n-aveam decât să procur și cea de a doua plantă și să schimb conținutul cutiilor, fără ca ea să bănuiască nimic.

– „Crimă cu premeditare! O mai și reiteram, zi de zi.”

– A durat luni de zile, până când Morfeu s-a hotărât să-i dăruiască soției un vis atât de frumos încât să nu mai vrea să iasă afară din el. Dimineața nu s-a mai trezit pentru micul dejun, nici la masa de seară n-a mai participat.

– Diagnosticul ei n-a ridicat nicio îndoială asupra decesului liniștit și confortabil. Inima ei a început să bată tot mai rar, până s-a oprit de tot.

– Pare că zbaterea ei agonică nu i-a tulburat deloc somnul, doar l-a prelungit nedefinit.

– Nicio urmă de încăierare cu moartea nu se reliefa pe chipul ei. Arăta frumoasă și liniștită, precum Albă-ca-Zăpada în sicriul ei de cleștar.

– O combustie interioară i-a menținut trupul cald până la momentul coborârii în mormânt. Doar lipsa pulsului te făcea să crezi că, totuși, nu era vie.

– Mă așteptam ca inima ei s-o pornească la plimbare în orice clipă la fel de hotărât cum s-a oprit.

– Dar funeraliile au timpul lor, nu-i dau prea mult răgaz mortului să se răzgândească.

– Așa cum zâmbea calmă prin genele întredeschise, începuse să semene cu imaginea ei virtuală din filmul meu încă în șantier. În acele momente, îmi doream enorm să se trezească, fie și numai pentru ca filmările subversive să poată continua.

– „Nu știu dacă-mi doream într-adevăr. La ora aia nu-mi stătea gândul decât la proiectul meu de artă, la cum să-l difuzez cât mai repede.”

– Dar n-a fost să fie, groapa o înghițea famelic și florile se îngrămădeau magnetic deasupra pământului primitor.

– „Eram martorul unei realități exterioare, din care pe moment eram exclus. Nu existam cu adevărat, decât invizibil în colțul meu ascuns din materialitatea virtuală a înregistrărilor.”

Memorii epistolare –

– La înmormântare a fost puțină lume. Nici eu, nici ea nu aveam rude apropiate care să se deranjeze. Au venit doar niște amici de circumstanță, colegi de breaslă și câteva prietene de ale ei cu care-și omora timpul în ieșirile ei diurne.

– Totuși era acolo de față un personaj straniu, vizibil marcat de plecarea ei. Nu l-am cunoscut, dar figura lui îmi părea cumva familiară.

– Lumea s-a împrăștiat, dar el a continuat să păzească mormântul proaspăt acoperit cu flori. Am rămas doar noi doi. Nu mi-a adresat nicio privire.

– La un moment dat, s-a aplecat, a desprins o floare violetă din mormanul de pe mormânt și a plecat cu ea, ținând-o drept în sus, ca pe o lumânare. Nu a vorbit cu nimeni în timpul ceremoniei și nu mi-a adresat condoleanțe. Poate că știa el de ce…

– După înmormântare, chiar de a doua zi, m-am apucat serios de lucru. În câteva săptămâni filmul era gata. A fost primit cu oarece entuziasm, iar câteva cronici au fost chiar interesante.

– Fiind primul meu film nedocumentar, a fost primit cu suspiciune de unii colegi, cu bunăvoință de alții. Nu mai e nevoie să vă spun că l-am finanțat singur.

– Viața lui a fost scurtă ca și a ei. A fost uitat repede. Mult prea repede.

– „Totuși, viața acestei pelicule a fost foarte importantă pentru mine. Mai importantă ca a ei.”

– Apoi mi-am dat seama că aveam o temere. Cu toate că nici eu nu prea înțelegeam de ce.

– „Dar dacă filmului meu îi lipsea ceva? Și tocmai acel ceva i-a știrbit gloria și i-a grăbit agonia?”

– Totuși, intuiția nu m-a părăsit niciodată… era ceva ce trebuia să aflu…

– Într-o zi m-am apucat să răsfoiesc pe repede înregistrările editate ce conțineau viața de zi cu zi a soției petrecută în interiorul apartamentului nostru și care au reprezentat materialul de selecție al filmului meu artistic.

– Nu știam ce anume căutam, poate doar secvențe relevante absente celor 90 de minute de peliculă ce concentrau mii de ore de filmări.

– Dar am aflat destul de repede. Am dat peste chipul personajului de la înmormântare, mai mult silueta decât chipul – pe care abia îl deslușeam când a apărut în chenarul ușii de la sufragerie. Camera n-a prea vrut să mi-l arate de aproape, dar ulterior am realizat că bărbatul figura și în filmul meu de artă, într-o secvență colaj.

– I-am văzut doar ceafa, apoi preț de câteva fracțiuni de secundă, semi-profilul, dar n-am avut nicio îndoială că n-ar fi fost el.

– Au stat de vorbă la masa din sufragerie în jurul unei singure cafele timp de câteva ore. Din conversație, n-am deslușit mare lucru. Vorbeau încet, aproape pe șoptite. Părea ciudat, pentru că soția mea avea un fel de a conversa foarte tare și afectat. Acest detaliu a devenit semnificativ, abia după ce am revăzut această porțiune de înregistrare.

– La plecare, soția mea i-a băgat furtiv în buzunar niște bani – hârtii multe și mari, deci poate sume considerabile. Gestul nu mi s-a părut relevant la prima vizionare sau pur și simplu l-am ignorat.

– „La ora aceea căutam amanți, nu datornici.”

– El s-a făcut că-i refuză, dar până la urmă i-a acceptat ușurat.

– Când a apărut frumos și tânăr în cadrul ușii, m-a străfulgerat un năprasnic fior de gelozie. Credeam că depășisem întru-totul umilul sentiment pe măsură ce arta îmi ocupa, irezistibil, mintea și simțirea, dar lucrurile nu stăteau întocmai cum crezusem.

– S-au îmbrățișat îndelung, totuși efuziunea lor nu trăda nimic erotic.

– S-au îndreptat hotărât către masa din sufragerie, el a luat loc cu spatele la cameră, iar ea s-a dus să facă o cafea. Despărțirea n-a fost la fel de tumultoasă, dar ea s-a arătat descumpănită după plecarea distinsului domn.

– Cum vizita nu s-a mai repetat, nu i-am dat nicio importanță. Tonul jos, aproape în șoaptă, al conversației neinteligibile nu mi-a stârnit interesul. Nu era nimic patetic în întâlnirea lor.

– Când am început să golesc sertarele și dulapurile de sutele ei de haine și acareturi, am dat peste o casetă mare și adâncă, îngropată sub un morman de lucruri date uitării. Caseta era plină cu poze vechi și corespondențe. Majoritatea scrisorilor veneau de la un tânăr aflat într-o detenție juvenilă. Le-am luat la rând și le-am parcurs cu atenție.

– Erau expresiv și îngrijit scrise, chiar cu talent, adesea evocând copilăria lor împreună și grija pe care ea i-a purtat-o ca soră mai mare – o grijă ce se voia prelungită și în viața lui agitată și tulburată de adult.

– Se pare că soția mea a avut un frate vitreg pe care l-a ținut ascuns și după ce acesta a fost eliberat în temeiul unei boli psihice.

(Imaginile de pe ecranul video vor alterna chipul Elului, în timp ce vorbește, cu fragmentul de peliculă în care frate și soră conversau la masa din sufragerie și cu fotografii vechi de familie în care apare fratele ca adolescent.)

– Pe mama ei adevărată, suferindă de aceeași afecțiune cardiacă ca și ea, nu și-o amintea deloc. Cu mama vitregă a avut o relație tensionată. Când era la facultate, a plecat de-acasă, unde nu s-a mai întors niciodată. După ce tatăl ei murise, a întrerupt orice legătură cu mama de împrumut. Asta era tot ce știam despre familia ei, și nu aveam nevoie să știu mai mult.

( Elul a făcut o pauză și a căzut ușor pe gânduri. Apoi a început din nou să scrie…A oprit înregistrarea și a derulat-o înapoi, revenind la punctul în care vorbea despre fratele ei, un gând răutăcios i-a trecut prin minte pe care a simțit nevoia să-l exprime.)

– Pe perioada detenției, ea a fost un real suport moral pentru el. Apoi el îi scria sporadic, sau mai exact de câte ori avea nevoie de bani. Din cauza problemelor sale penale, își găsea cu greu de lucru, iar ca să se poată ține de o slujbă era și mai greu.

– De ce a păstrat ea cu sfințenie aceste scrisori? În ultima, îi cerea insistent bani pentru nu știu ce excursie exotică. Deci nu murea de foame, posibil că avea o sursă constantă de venit, poate chiar lucra și doar nu-i ajungeau banii pentru activități excentrice.

– Niciodată, nu s-a pomenit în scrisori ceva legat de returnarea banilor. Nu erau bani de împrumut, ci de întreținut. Scrisorile au continuat și după căsătoria noastră, dar, în timp, deveniseră tot mai rare.

– „Poate a existat o relație incestuoasă între ei, ca adolescenți. Sau poate ea l-a iubit mai mult decât ca pe un frate vitreg…”

Compunerea –

 – Să nu vă imaginați că soția mea stătea cumva degeaba. Dimpotrivă, în afară de activitățile ei mondene zilnice, avea câteva zile pe săptămână când ținea clase particulare de limba franceză.

– Avea metoda ei să ceară elevilor lucrări sau compoziții literare pe o anumită temă. Scopul era, pe lângă cel lingvistic, să le stimuleze creativitatea: așa se învață cuvinte fără efort – spunea ea.

 – Aveam grijă să orientez camera către diferite puncte ale mesei din sufragerie. Nu erau mai mult de patru sau cinci elevi, dar mereu aceeași fată se nimerea să fie în obiectivul camerei.

– „Nu cred că <<nimerea>> era cuvântul potrivit.”

– Analizând înregistrările originale, observ aproape invariabil chipul aceleași fete, indiferent de efortul meu de poziționare variabilă a camerei.

– Am editat câteva imagini cu frânturi de dialog care mi s-au părut interesante pentru filmul meu de artă, în care bineînțeles că aceeași elevă vorbea sau apărea în prim plan.

– Mai târziu, am început să acord interes acestor secvențe, abia când am realizat cât de mult îi semăna această fată soției mele. Aspectul de porțelan al pielii, felul în care îi cădea părul bălai pe umeri, dar cel mai mult m-a frapat cum privea – aceeași căutătură ironică și în același timp plăcută și luminoasă.

 – Ca și cum ar fi vrut să-mi deschidă interesul pentru această fată, camera se obstina să mi-o aducă în prim plan de câte ori avea ocazia. Iar „de câte ori” nu însemna altceva decât că eu fixam dimineața teleobiectivul către un anume loc al mesei, iar ea se așeza – sau era așezată! – întocmai acolo.

– Când o lucrare era interesantă, soția mea o citea cu voce tare și incita la comentarii. Dar camera nu prea acorda importanță decât eseurilor scrise de aceeași fată și conversațiilor pe marginea lor.

– O anume lectură  mi-a atras în mod particular atenția. Am recunoscut în tema lucrării obsesia ei pentru afecțiunile incurabile sau pentru bolile firii ce scurtează linia vieții.

– După ce elevii au primit tema, au urmat tot felul de întrebări lămuritoare, dar ea răspundea mereu abrupt: „Scrieți ce credeți de cuviință, atenție doar să fie corect gramatical!”

 – Nu era o temă adecvată pentru o compunere adresată unor persoane atât de tinere. Dar ea voia să știe, să înțeleagă…cum gândea eleva care-i semăna atât de bine …

– „Cea care ar fi putut să-i fie fiică.”

– N-am fost deloc surprins când a returnat caietele celorlalți elevi și l-a reținut doar pe cel al preferatei ei. Apoi a început cu glas tremurat să citească.

 – Eseul vorbea despre stigmat și rolul său în formarea și propulsarea ființei către o formație de excepție, către un destin special. Acceptarea stigmatului părea esențială și constituia una dintre ideile centrale ale eseului.

– Dar și mai important era controlul stigmatului și deturnarea de la mersul predestinat al purtătorului. Iar singurul mod de a schimba ceva imuabil era alterarea sfârșitului – curmarea firului existențial înainte de punctul lui terminus prestabilit.

(Imaginea Elului pe ecranul video alternează cu proiecția fragmentului din filmul de artă referitoare la dezbaterea compunerii. Textul între ghilimele „<<” atribuit personajelor din peliculă poate fi direct rostit chiar de ele. Replicile lor pot fi astfel intercalate în rechizitoriul Elului. O alternativă ar fi ca ecranul de proiecție să fie divizat între imaginea Elului și a secvențelor de film)

– Pentru ca să ajungi în acest punct, <<asumarea stigmatului trebuie să fie totală, fără cea mai mică umbră de speranță>>.

– Apoi dintr-odată sensul eseului a luat un alt curs.

– <<Dar dacă condiția stigmatului e doar un pretext pe care ființa și-l construiește pentru a deveni mai mult decât este?>>

– <<Pentru a schimba un mod de a fi neconvenabil pentru un altul, stigmatul se vrea o aventură îndrăzneață a spiritului ce-și inventează destinul și sondează căi alternative.>>

– Cumva ideile astea pe care soția le cita sau nu le citea! din lucrare – cerându-i elevei temeiuri sau explicații suplimentare – păreau străine de persoana care stătea în fața ei confuză și vizibil tulburată.

– Pentru că replica elevei a sosit în câteva rânduri perplexă și dezarmantă: <<Dar eu nu asta am vrut să spun>> sau <<Eu n-am scris așa ceva>>.

– <<N-ai scris, dar ai lăsat să se înțeleagă!>> – replica soției sosea abrupt ca o sentință.

– Ceilalți elevi se uitau contrariați la soția mea, incapabili să rostească ceva în ajutorul colegei lor.

– <<Una peste alta, ce se desprinde până la urmă din acest eseu?>>

– Un alt elev îi răspunde pe plac: <<Că fiecare înțelege ce vrea!>>

– Atunci, un zâmbet larg i s-a așternut pe chip.

– << Așa e! Foarte corect! Bravos! Iată un răspuns convenabil pentru un eseu care deschide căi de înțelegere a ființei. Excepțional răspuns!>>

– Și în timp ce vorbea, soția mea și-a orientat ostentativ privirea către mica cameră video de pe raftul bibliotecii. Ca și cum ar fi surprins un intrus insinuat deodată în apartament, s-a întors brusc pe scaun cu spatele la elevi și a privit intens în direcția camerei pentru câteva secunde.

– Îmi amintesc că gestul m-a surprins și atunci când l-am inserat în film, dar la momentul respectiv nu i-am acordat o semnificație mai mult decât estetică.

– „Eseul citit, citat sau mai degrabă interpretat de soția mea părea a fi mai mult scriitura ei decât a elevei… a ei pentru mine…”

(Cutremurat de acest gând, Elul a oprit înregistrarea și a șters ultima propoziție, după care a hotărât să încheie confesiunea acelei tulburătoare după-amiezi)

Cea mai scurtă după-amiază –

– După ce-am revăzut într-una din zile înregistrarea cu vizita junelui prim, bărbatul frumos pe care l-am zărit în carne și oase la înmormântare, am simțit imediat nevoia să caut pe filmul meu de artă fragmentele în care apărea fata cea blondă în timpul orelor de franceză.

– „Ca și cum cele două personaje ar fi fost legate cu un fir.”

– Dau peste o imagine contrafăcută – nu-mi amintesc când și de ce – în care, dintr-un motiv inexplicabil, cele două personaje apar juxtapuse într-o imagine colaj.

– Pe moment, n-am putut găsi o explicație alăturării, alta decât o stranie rațiune estetică.

– Bărbatul părea înțepenit în pragul ușii, iar fata privea absentă, de la masa din sufragerie. Bărbatul, fata și micuța mea cameră formau o linie dreaptă.

– „Iar strania rațiune estetică reliefa cât de bine se conjugau profilurile lor împreună.”

(Elul se ridică abătut, descumpănit de descoperirea făcută, închide capacul de la laptop și se îndreaptă spre barul din bucătărie. Își toarnă ceva de băut. )

În timpul ăsta pe ecranul video sunt derulate haotic înainte și înapoi, învălmășite, secvențe din filmul său de artă.)

Despre volatilitatea imaginii –

– Recent mi-am dat seama de ceva ce în fapt am știut dintotdeauna. În ce măsură percepția vizuală e o făcătură a minții noastre. Atunci când dăm un sens apriori obiectului aflat în vizor, imaginea se modifică imperceptibil sub ochii noștri – mai exact în ochii noștri.

– Iar proiecția virtuală are de două ori această miraculoasă virtute sau viciu – după circumstanțe.

– Pentru că mai intervine inerent o deformare a realității indusă de modul sau unghiul de filmare, de obstrucția spațiului vizual.

– În plus, proiecția virtuală e repetabilă și recognoscibilă. Cu fiecare vizionare – mai cu seamă la intervale considerabile de timp – apar sau se ascund detalii semnificative.

– Iar tocmai astfel de detalii s-au revelat prea târziu, abia după ce filmul meu artistic fusese deja terminat și difuzat.

(Face o pauză mai lungă, fără să oprească înregistrarea, însă continuă să scrie în acest răstimp.

Își drege vocea.)

– „Nu toate lucrurile se pot articula. Scrisul e altfel, vine cu o anume intimitate.”

( Urmează câteva momente de tăcere. Elul se scălămbăie în imagine, strâmbându-și gura în toate direcțiile, apoi o deschide larg ca și cum ar vrea să înghită tot aerul din încăpere. Nu se aude decât tastatura lovită intermitent cu furie. Apoi suflă tot aerul afară, ca și cum ar umfla un balon și începe din nou să vorbească.)

– După ce am început acest proiect confesiv, m-am gândit în câteva rânduri la „Ultima bandă a lui Krapp”, o piesă monolog a lui Samuel Beckett. Totuși, proiectul meu triplu – vizual, vocal și epistolar – rămâne  o lungă și obositoare scrisoare către posteritate.

– Activitatea asta tripartită presupune un efort mare de concentrare, pentru că ceea ce spun cu vocea sau prin expresia chipului meu e diferit de ceea ce degetele bat la tastatură.

– Iar scrisul, departe de a fi o stenogramă – pentru că ceea ce scriu precedă vocea – e mai mult un dicteu automat al propriilor mele gânduri ce, nu întotdeauna, se vor auzite.

– Complicitatea scrisului cu tăcerea mă pune în fața unei împăcări dificile între stridențele și elocvența vorbirii, și caracterul ascuns, duplicitar al scrisului.

– Mă mai ajută, sau scoate din impas, imaginea mea distorsionată, întoarsă de monitor pe parcursul înregistrării. Ea nu aparține nici textului, nici interpretului. Ține de o exterioritate — în care de multe ori nu mă regăsesc — și aduce montajului o anumită detașare sau relaxare.

– Prin urmare, un proiect dificil, a cărui intenție a fost de la bun început ca ideile să se configureze și să se materializeze simultan în aceste trei dimensiuni. Un efort considerabil, a cărui durată limitată – mă refer la durata efectivă a amiezilor – îi aduce conciziune, pentru a nu plictisi eventuala posteritate.

– Revenind la Krapp – personajul lui Beckett – înregistrările mele sunt departe de a realiza un auto-portret în evoluție. Intenția lor rămâne în limitele unui act confesiv legat de moralitatea unui proces creator și dezvăluirea unui sacrificiu absurd.

– Dar merg mai departe în a concede că nu am fost singur în acest demers criminal.

– „Constatarea poate fi însă subiectivă sau iluzorie – o altă plăsmuire a minții mele complicate, într-o continuă conspirație cu imaginea. Dar, oricum ar fi, este mai presus de toate înfricoșătoare.”

– Un gând ciudat m-a cuprins, după ce filmul a fost desăvârșit și a rulat în sălile de cinematograf. Arta nu caută neapărat adevăruri, dimpotrivă – sau nu în felul în care le caută viața.

– Prin urmare, în momentele în care apăsarea devenea insuportabilă și simțeam nevoia unei răstălmăciri a istoriei, reluam din când și când vizionarea înregistrărilor.

– Desigur, dorința pornea dintr-un sentiment de culpă care s-a cumulat subconștient pe măsură ce refuzam să mă gândesc la gestul meu abominabil.

– „Și cum era să mă gândesc când singurul meu gând era să realizez creația vieții mele…”

– Și când te gândești că toată lucrarea asta a fost un furt. Am furat munca de zi cu zi a camerei mele magice. Iar ea și-a depășit cu mult atribuțiile de a filma cuminte, din poziția ei fixă, tot ce-i ieșea în cale.

– Ochiul ei insidios a surprins mai mult decât îi era permis să vadă și a ascuns uneori mai mult decât s-ar fi cuvenit să aflu.

– E drept că ideea a fost din capul locului a mea, ca să-mi spionez soția.

– Îmi dau seama însă că doar munca de conțopist îmi aparține în totalitate.

– O muncă incompletă care a dus la o peliculă până la urmă mediocră – care ar fi putut să spună mult mai mult, dacă i-aș fi acordat răgazul necesar.

– Dar am înțeles toate astea mult prea târziu… după ce am început să revăd înregistrările.

– Eu m-am grăbit, Moartea s-a grăbit și ea, iar ce-ar fi putut deveni într-adevăr un film cu metafizică, mi-a scăpat definitiv printre degete.

– „Dar dacă Moartea a avut motivele ei și a acționat în consecință fără să fie impulsionată de dorințele mele.”

– În cazul acesta, nu era nimic de făcut. Lucrurile s-au petrecut așa, pentru că așa a trebuit să se întâmple.

– Pregătirea demersului meu confesiv începuse în fond de foarte multă vreme, a fost un proces reflexiv ce mi-a sedimentat conștiința în tot acest răstimp anost și inutil de viață.

Camera magică –

 – Câteva dintre înregistrări mi-au atras în mod deosebit atenția. Le-am revăzut în repetate rânduri, cu încetinitorul, am extras instantanee pe care le-am mărit, până n-am mai înțeles nimic din ele, în căutarea unui adevăr prezumtiv și în același timp terifiant.

 – Cele mai elocvente fragmente erau cele în care ea privea tăcută direct în cameră, cu zâmbetul ei parșiv la colțul gurii. Ochii îi străluceau umezi, uneori scăldați într-o peliculă de lacrimă ce contrasta misterios cu sarcasmul zâmbetului.

– Se uita direct în camera ascunsă, printre obiectele de artă înghesuite pe raftul bibliotecii, cu o fixitate nefirească a privirii a cărei direcție nu putea fi întâmplătoare.

– Se uita la fel cum mă privea pe mine când o lăsam fără replică, sau când prefera să nu mă onoreze cu una.

-„În ochii mei se uita, de vreme ce camera era nevăzută.”

– Durata acestei imposibile priviri se dilata cu fiecare vizionare. Ceea ce prima dată părea un scurt moment de neatenție, un accident, devenise cu timpul o veșnicie.

– Privirea ei înșurubată în ultimul raft al bibliotecii mă urmărea zi și noapte. Nu-mi dădea pace până nu reluam înregistrarea, cu speranța că aveam să mă conving că fusese doar o închipuire.

– Cana cu ierburile miraculoase stătea zilnic pe masa din sufragerie, pregătită de ea la fiecare mic dejun. Ierburile erau puse într-o linguriță cu sită pentru infuzie.

– Cum eu plecam târziu la studio, luam micul dejun împreună. Aveam grijă să pornesc din timp camera, în timp ce ea era în baie sau pregătea cafeaua în bucătărie.

– Eu plecam la birou, dar ea rămânea să citească la masă, sorbind încet și cu nesaț din licoarea vindecătoare. Capătul frumos filigranat al linguriței de infuzie ieșea mult în afara cănii, era o linguriță cu coada neobișnuit de lungă.

 – Acea porțiune a înregistrărilor ce cuprindea începutul zilei pe care-l petreceam împreună nu prezenta interes. Ca atare, de la un moment dat, a fost din capul locului tăiată împreună cu secțiunile absenței ei de acasă.

– În mod ciudat, tocmai de când proiectul vieții mele începuse să prindă tot mai mult formă și mă hotărâsem să schimb conținutul cutiei de ceai cu noile ierburi letale, corpul delict dispăruse complet și din imagine și din sfera mea de interes.

– Un fapt uitat, ascuns, ca orice factor stânjenitor aruncat la marginea conștiinței, nu mai prezenta importanță.

– Interesul însă a revenit târziu, când începusem cavalcada revederii înregistrărilor.

– Gândul că mi-am omorât soția începuse să prindă formă și să devină obsesiv, la scurtă vreme după ce amintirea filmului meu de artă se estompa în anonimat.

– Ceva anume m-a împins să vizionez scenele petrecute împreună diminețile.

– Prin urmare, m-am întors la peliculele originale, needitate, pe care le-am păstrat, dintr-un motiv neînțeles.

– De la un moment dat, lingurița cu pulberea vindecătoare sau letală n-a mai apărut în imagine, când eu și soția mea ne luam zilnic micul dejun. O altă cană de cafea sau de ceai – fără linguriță lungă și filigranată – i-a luat definitiv locul.

– Nu am putut lega acel moment decât de înlocuirea ceaiului salvator cu cel contraindicat. Apoi, am comparat înregistrările cu cele mai vechi – când lingurița filigranată stăruia aproape ostentativ în obiectiv.

– Lipsa mea totală de interes pentru ceaiul pe care-mi plăcea să-l cred letal a fost cu adevărat stranie.

– Îl înlocuiam în fiecare lună, imediat după ce ridicam comanda celor două ierburi antagonice. Și am avut mare grijă să țin în cel mai deplin secret această nouă   subscripție.

– „Posibil ca ierburile astea miraculoase sau letale să fi existat doar în proiecțiile mele mentale perverse.”

– Luam micul dejun împreună aproape zilnic, iar eu nu băgam de seamă absența linguriței de infuzie în care stătea speranța mea ascunsă de realizare a filmului artistic.

– „Dar dacă de la un moment dat, ierburile au fost ascunse vederii, într-un mod parșiv și confortabil – pentru că așa a hotărât camera mea magică?”

– Cert este că lingurița nu a mai impregnat niciodată imaginile, nici în diminețile petrecute împreună, nici în episoadele din decursul zilei.

– Am urmărit la rând înregistrare cu înregistrare până la sfârșit, până la ultima zi a vieții ei.

– În dimineața care i-a urmat, camera stătea pe raftul bibliotecii cu ochii închiși. Și acum tot acolo stă, inutilă și plină de praf.

(Camera de pe raft reapare în detaliu pe ecranul video, persistă o vreme în imagine, urmată de titlul următorului tablou.)

Sfârșitul jocului –

– Investigațiile au început după ce o stranie singurătate s-a abătut asupra micii mele locuințe, configurată mai degrabă pentru o persoană, decât pentru două.

– Posibil că tot ce s-a petrecut a fost răzvrătirea casei croite anume doar pentru ființa mea, campioană a singurătății.

– În prima noapte pe care am petrecut-o împreună în acest apartament – unde ea a rămas, deloc hotărâtă, doar la insistențele mele – ușile și geamurile au început să se miște și să scârțâie din toate încheieturile.

– Era o noapte foarte caldă de vară, iar geamurile și ușile erau deschise, deși se pornise un vânt năprasnic.

– Mai mult râzând, ea a declarat că este poltergeist în casă și că de altfel n-o surprinde, fiind vorba de casa mea. Apoi, de câte ori revenea să doarmă la mine, spunea de fiecare dată că intra de bunăvoie în poltergeist.

– După ce s-a mutat definitiv în apartament – iar câteva luni mai târziu, ne-am și căsătorit – locuința a continuat sa i se pară ostilă. Motiv pentru care petrecea puțin timp în casă, doar când era pasionată de vreo lectură, când picta, sau când dădea lecții particulare.

– În rest, era toată ziua pe drumuri, ea știa pe unde și cu cine. Nu oferea niciodată amănunte despre prietenii ei.

– Gelozia s-a instalat mult mai târziu. Apoi, s-a pornit și jocul…

– Într-o dimineață, mai mult în joacă, am pitit camera printre artefactele ce locuiau pe raftul cel mai de sus al bibliotecii și i-am dat drumul să meargă cu obiectivul îndreptat către ușa de la intrare.

 – „Gelozia nu se instalează. E a ta personală. Nu ți-o ia nimeni. Și nici nu ți-o dă înapoi când vrei tu.”

– Știu că am mai vorbit despre asta, dar încerc să înțeleg dacă nu cumva gestul meu n-a fost din capul locului mai mult decât un experiment artistic deviat de circumstanțe.

– „Sau mai degrabă întocmai experimentul a deviat circumstanțele, pentru a-și atinge scopul”

– Cum camera nu mi-a raportat nicio activitate suspectă, eram gata să împart cu soția exercițiul meu ciné vérité din ziua precedentă.

– „Fals! Asta ar fi însemnat sfârșitul prematur al jocului. Endgame!”

– Ceva însă mă înghiontea să am răbdare, cât mai multă răbdare. Descoperirile mari cer timp și perseverență. Drept care, exercițiul s-a reluat după câteva zile … apoi zi de zi.

– Trecuse prea mult timp și devenise clar că nu mai puteam împărți cu ea secretul. Prin urmare, am rămas să mă joc de unul singur, un solitaire stupid, în care cărțile se așezau la întâmplare, întorcându-și misterios chipurile.

 – Un joc absurd, fără rezoluție, deci fără sfârșit. Așa zisul mister feminin nu putea fi dezvăluit de o singură cameră ce-și rotea privirile descumpănită – după dorințele mele – de la o zi la alta

– „Misterul se vrea păstrat, că de aia e mister!”

– N-am surprins niciun ibovnic, dar alte aspecte, cu mult mai incitante, au început să apară.

– Femeia de pe  peliculă dezvăluia virtuți care nu existau sau pentru care nu avusesem ochi în realitatea de zi cu zi.

– Imaginea ei m-a făcut să mă mai îndrăgostesc o dată de un chip serafic și de un trup diafan, trădând fără ezitare femeia de carne.

– Cu timpul, am început să mixez secvențele luate în diverse zile, să le pun cap la cap, să le tai, să le încetinesc sau să le accelerez până când mi-am dat seama că jocul devenise un proiect obscur ce avea să se transforme într-o ficțiune reală.

– Proiectul împlinea deopotrivă vocația mea artistică cu arta documentarului – singura pe care mi-o puteam permite și care-mi aducea un venit considerabil.

Pavană la după-amiaza unui Elul –

(Monologul acestei după-amiezi, poate fi acompaniat în surdină cu fragmente din poemul simfonic al lui Claude Debussy, Preludiu la după-amiaza unui faun.)

– Visul soției mele fusese, din copilărie, să devină balerină. Nici starea precară a sănătății, nici resursele materiale nu i-au permis-o. Dar pasiunea ei atât de potrivită grației și supleței ei corporale a continuat s-o bântuie.

– Își punea muzică și dansa prin sufragerie – singura încăpere din apartament în care puteai întinde orizontal un picior. Iar camera mea video a fost singurul martor al unor astfel de dezlănțuiri.

– N-a dansat niciodată astfel, complet descătușată și transpusă, de față cu mine.

– „Sau dacă da, ochiul meu era pe-atunci altul, necontaminat…”

– Avea lucrări preferate pe care baleta, cvartete de coarde sau solo-uri de pian. Dansa de fiecare dată altfel, improviza mereu, dar câteva gesturi sau posturi se repetau obsesiv înghesuite sau adaptate la spațiul meschin al încăperii.

– Eram tot mai prins în virtuozitatea ei și simțeam cum mă îndrăgosteam de-a binelea de femeia virtuală atât de diferită de cea cu care împărțeam parcimonios patul.

(Pe ecranul video se derulează secvențe de dans – fragmente de pe filmul de artă al Elului, intercalate cu alte imagini menționate în acest monolog.)

– Am alcătuit un colaj scurt al scenelor de balet pe care l-am folosit ca laitmotiv de-a lungul filmului meu artistic, intercalate cu alte imagini în care ea, căzută pe gânduri în fața unei cești de cafea sau a unei cărți, privea îndelung în gol prin fereastra larg deschisă.

– Un profil delicat și magnific, cu o linie aproape egipteană stăruia deasupra unei cărți de versuri.

– Unele pagini erau mai mult răsfoite, altele se bucurau îndelung de mângâierile degetelor ei lungi – ca și cum ar citi în Braille, pentru că ochii ei priveau ficși în cerul din fereastră.

– Am intitulat filmul „Portret de femeie”, apoi doar „Portret”, apoi m-am răzgândit.

– „Un portret te trimite cu gândul la ceva static, ori scopul acestui film era să-i surprindă mișcările tăinuite ce au fost până la urmă metaforic vorbind nu mai mult decât niște pași de dans.”

– În final, i-am spus „Pavană”, pentru că unul dintre dansurile ei preferate era un solo de pian de Maurice Ravel „Pavane pour une infante défunte”.

(O secvență din acest dans e redată pe ecranul video, coloana sonoră se schimbă la pavana lui Ravel.)

– M-am hotărât să-i spun așa într-o după-amiază, în care am urmărit acest dans de câteva ori la rând.

– „Ba nu! Nu cred că avea dansuri preferate. Așa s-a potrivit. Sau poate așa a hotărât chiar ea.”

– Am hăcuit acest dans deosebit, ca să nu devină prea preponderent în economia filmului. Apoi, am folosit linia melodică pentru generic și ultimele imagini.

(Elul stă cu fruntea aproape lipită de geamul monitorului. Pe ecranul video, ochii nu i se văd, doar obrajii pe care coboară molcom două lacrimi.)

– „Misterul acestei pelicule aparținea, în fond, unei prințese moarte, el ascundea destinul unei ființe de mătase care a fost soția mea.”

Despre voluptatea dușului –

– Soția mea făcea duș cu ușa larg deschisă la baie. Lumina și apa merg împreună. Lumina se reflectă în apă, iar din apă curge lumină, spunea ea.

– Cum nu exista nicio fereastră în baie, dușul de dimineață se desfășura sub lumina solară ce inunda încăperea prin ușa larg deschisă.

– Prin semitransparența ușii de la duș, trupul ei fremăta sub jetul de apă. Cele cincisprezece minute petrecute sub duș erau o desfătare pentru obiectivul orientat în direcția băii.

– Capul dușului era învârtit de la o poziție la alta, iar apa îi biciuia la presiune maximă trupul în toate felurile: jet, cascadă, stropitoare, ploaie sită cu stropi infinitezimali – când jetul se transforma în pulbere – sau ploaie torențială cu stropii mari și grei. Dar cea mai mare voluptate o atingea sub jetul dens de apă, pe care-l primea ca pe o exorcizare.

– Apa era întotdeauna excesiv de fierbinte, așa încât episodul era de fiecare dată înecat într-un nor subțire de abur.

– Din înregistrările dedicate dușului, am compus un mixaj static de imagini în care ritualul matinal și solar era redus la un concentrat de câteva minute.

(Mixajul de imagini din filmul artistic al Elului se derulează pe ecranul video, intermitent de mai multe ori la rând – ca o amintire persistentă; imagini neclare, cețoase, inundate de o baie de lumină, în care trupul fulgurat pare desenat, decantat de materialitate.)

– Nu știu dacă din colaj reiese că dușul era o componentă esențială a vieții ei. Dacă ar fi trăit în timpuri imemoriale, în care oamenii se scăldau într-o copaie cu apă încălzită o dată pe săptămână, cu siguranță soția mea ar fi fost o Ondină.

– Nu se ștergea cu prosopul, de parcă ar fi vrut să rețină cât mai mult apa pe corp, să-și prelungească starea de bine. Apa continua să se prelingă de pe păr, pe obraji, pe umeri, pe sâni, momente când era cu desăvârșire frumoasă.

– Arareori, zăbovea în fața oglinzii din baie, contemplându-se pentru minute întregi.

– Dar camera nu s-a bucurat de privilegiul nudității ei. Nu știu cum se făcea că, în zilele în care obiectivul era orientat către baie, ea părea că se grăbește.

– Ieșea din cabina dușului și își trăgea rapid peste ea prosopul de baie, fără să se șteargă, apoi își punea pe deasupra capotul de mătase, în timp ce prosopul îi cădea la picioare și-l împingea ușor cu piciorul.

– Același gest stereotip a fost prezent în fiecare înregistrare dedicată dușului matinal.

– Scenele ude și voluptoase la care am asistat în repetate rânduri îmi lipsesc teribil – când ea țopăia veselă ca o ielă în fața oglinzii. Pentru că din motive necunoscute, ele n-au impregnat nici măcar o singură înregistrare.

– „Dar dacă a fost o strategie a camerei? Sau a ei? Și s-au înțeles să nu-mi strice bucuria amintirii.”

 – Nu ar trebui să comentez toate aceste repetabile nepotriviri sau surprinzătoare coincidențe. Nu am dreptul să le comentez, pentru că asta ar însemna să mă disculp, să-mi neg abominabila crimă, să neg tot ce-am colportat sau am crezut. Să mă neg pe mine însumi.

 – Dacă ea a ticluit totul, ea și camera, în cârdășie, eu n-am fost decât un editor ridicol, o foarfecă de imagini, ba chiar un impostor, sau un băgător de seamă care și-a pus numele pe această creație clădită de fapt de șansă și instrumentele ei.

– „Pentru că filmul trebuia să aparțină unui autor palpabil și credibil, unul investit oficial cu această calitate.”

– „Când s-a sfârșit jocul meu și a început de fapt  al ei sau al nostru? Poate că ea n-a ieșit nici acum din joc.”

Rațiuni lamentabile și gânduri subversive –

– „A existat un acord tacit între soția mea și camera ascunsă printre obiecteșe de pe raftul bibliotecii.”

– Direcția de orientare a camerei era alta în fiecare zi, dar ea ocupa la masa din sufragerie un scaun adecvat, așa încât să ocupe centrul imaginii.

– Greu de pus, douăzeci de ani mai târziu, această consistentă „întâmplare” pe seama hazardului – mai cu seamă, după descoperirea acelor secvențe în care ea privea insistent și parșiv direct în ochiul camerei.

– În acel timp, viața noastră împreună devenise un ménage à trois.

– Ființa virtuală cu care mă întâlneam în timpul orelor de lucru și cea de carne din spațiul apartamentului erau entități diferite. Iar eu trăiam diferit cu amândouă. De una mă apropiam, de cealaltă mă îndepărtam.

– Nici măcar chipurile lor nu-mi mai păreau îndeajuns de asemănătoare; trăsăturile erau aceleași, dar nu și expresiile.

– De o vreme, de când mă lansasem în activitatea de detectiv în lucrurile și memoriile ei, începusem să cred că tocmai asta ar fi fost și dorința ei.

– Să mă apropii de ființa ei virtuală, pentru a mă detașa firesc și netraumatic de cea care nu va mai dăinui prea mult.

 -„Gândurile mi-au luat-o iar razna, dar posteritatea va hotărî cât de departe am fost de o realitate palpabilă.”

– Interesată de orice formă de artă, e foarte posibil ca proiectul meu să-i fi suscitat interesul.

– Ea urma să plece oricum într-un fel sau altul, fie prin implacabilitatea unui destin, fie prin alegere proprie, așa că poate s-a gândit să-mi dea o mână de ajutor.

– Cum vor fi stat lucrurile, un fapt e sigur: că n-am să știu niciodată ce a fost în mintea ei.

– Despre starea neobișnuită a sănătății ei nu mi-a vorbit decât la multă vreme după ce ne-am căsătorit.

– Într-o zi, mi-a spus, așa într-o doară, că trebuia să plece ca să facă un tratament de câteva săptămâni. Am luat-o inițial ca pe-o glumă. Apoi, citind despre boala ei, am înțeles că era vorba de ceva serios, că putea într-adevăr oricând muri în somn ca un pui.

– Nu va fi nicio dramă, poate nici măcar vreo suferință – deși asta nu i-a putut garanta nimeni – doar că dimineața nu te mai trezești. Sau nu se știe pe unde te trezești! glosa ea râzând.

– Într-o zi, mi-a mărturisit că a intuit de la bun început că nu sunt genul să rezist prea mult oricărei forme de relație, fie ea formală sau pornită dintr-o pasiune.

– Cred că avea în bună măsură dreptate, așa că n-am contrazis-o, deși mărturisirea ei m-a surprins…

– M-a luat nepregătit. Mi-a spus asta în contextul unei dispute, iar disputele noastre erau foarte rare. Motivul pentru care a acceptat să se mărite cu mine a fost în primul rând că nu a fost nevoie să-mi vorbească prea mult despre sine.

– Mi-am amintit de înregistrările în care încerca să redacteze o scrisoare. N-am reușit pe moment să aflu cui era adresată scrisoarea, nici ce scria în ea.

– Camera nu era destul de iscusită să-mi întoarcă un conținut inteligibil pe care să-l descifrez cu tehnologia existentă atunci.

– Începea de fiecare dată prin a reciti scrisoarea, după care se hotăra s-o arunce la coș și să redacteze o variantă nouă. Dar coșul era de fiecare dată golit până ajungeam eu acasă să-l scormonesc.

– Am lăsat-o baltă, până uitasem cu totul de efortul ei repetat de a duce la capăt acea misivă.

– Și nu a fost atunci singura dată când am surprins-o scriind ceva de mână. Mai ținea un jurnal cu crochiuri și versuri. Crochiurile le făcea în timpul itinerariilor ei din timpul zilei.

– în câteva rânduri, micuța cameră a surprins-o scriind diminețile în acest jurnal.

– Mijloacele tehnologice au suplinit și au ucis grația și expresivitatea scrisului pe un petec de hârtie. Odată cu ele, s-a evaporat și afectul țesut în trupul firav al scrisorii.

– Am colectat toate înregistrările martore la compunerea scrisorii.

– La ultima încercare, camera n-a răzbătut cu privirea prea departe. N-a putut să vadă dacă destinația finală a ultimei scrisori a fost sau nu coșul de gunoi.

– „Eu cred că și ultima variantă a scrisorii a sfârșit tot în coșul de gunoi…”

 – Cu douăzeci de ani în urmă, nu a fost nici timp și nu au existat nici mijloace să-i evaluez conținutul și soarta. Dar cum nivelul meu de gelozie scăzuse aproape la zero, am lăsat misterul scrisorii pe seama posterității.

– Dar iată cum grație tehnologiei care n-a stat pe loc, în tot acest timp, am reușit cu oarece aproximație să deslușesc conținutul scrisorii.

– Scrisoarea îmi era destinată mie, bineînțeles, și era un fel de testament atipic, în care bunurile ei nu erau „lăsate”, ci „luate”.

– Erau menționate acolo „lucruri” pe care ar fi vrut să le ia cu ea dincolo, acolo unde se va trezi. Bineînțeles, au fost printre primele pe care le-am dat grabnic de pomană.

– De restul am scăpat mai târziu, nu ca să-mi fac loc în dulapuri, ci mai mult dintr-un sentiment de culpă ce se activa de câte ori îmi apăreau în fața ochilor.

– Pe atunci, mai eram încă convins că măcar parțial cauza morții ei vremelnice a fost noua poțiune de ierburi ce o înlocuia pe cea salvatoare – cum îi plăcea ei s-o numească.

– Dar cele mai multe „lucruri” menționate în scrisoarea-testament erau idei, stări și sentimente care-mi aparțineau mie sau ei sau amândurora. Cu alte cuvinte – întâmplări, amintiri, memorii selective – acele lucruri pe care nu vrei să le pierzi nici după ce vei fi catapultat în alte dimensiuni.

– Dar cum aș putea eu, acum, după douăzeci de ani, să reactivez persistența lor?

– „Într-o zi, contemplând tabloul lui Dali cu ceasul curbat pus la uscat pe cracă, i-am înțeles, în sfârșit, mesajul.”

– După atâția ani împreună, memoria noastră comună s-a modificat, s-a scurs, s-a osificat, într-un timp curbat întors spre viitor, un timp în care cele două femei – cea de carne și cea păstrată în oglinzile camerei mele – s-au unificat.

(Închide capacul de la laptop. Se ridică și se îndreaptă spre bucătărie.

Se intersectează pe drum cu rezonerul care intră în sufragerie cu o ceașcă de cafea în mână. Rezonerul se așază la masă și începe să vorbească.)

<<

 E târziu și Elul ar trebui să ia o gustare. Nu a mâncat nimic de dimineață.

 Mâinile îi sunt înghețate. O răceală cumplită îi străbate tot trupul. Se simte mortificat.

Imaginea celor două femei ce-i acaparau echivoc gândurile devenise dureros de vie. E istovit, dar în același timp mulțumit.

Dar mai bine să-i ascultăm gândurile! Gândurile pe care a doua zi s-a hotărât să le pună în scris și în imagine, după o zi întreagă de frământări și îndoieli că ceva atât de intim ar trebui încredințat scrisului și lumii.

Dar care sa fie sensul scrisului dacă nu ăsta?

>> 

Rezoluții și închipuiri –

(A doua zi. Elul se așază hotărât la  birou și dă drumul la înregistrare.)

– Am scotocit prin toate sertarele cu lucrurile ei intime, printre scrisori, bijuterii, fotografii vechi de familie, cărțile de căpătâi sau caiete între ale căror pagini locuiau flori presate printre însemnări sau jurnale în fărâme.

– Că scrisoarea a murit și ea odată cu autorul ei sau cu puțin timp înaintea lui începuse să devină o certitudine.

– Soția mea pesemne a vrut să-mi parvină scrisoarea-testament douăzeci de ani mai târziu, într-un  moment tainic al amintirii care trebuia dezgropată și reactualizată.

– Timpul avea să disloce memoria, pentru a deveni persistentă.

– Pentru că persistent înseamnă aproape etern, ceva care nu piere decât odată cu tine, iar tu pieri  când dispar toate memoriile tale risipite prin lume.

– Și poate că filmului – cu siguranță singura mea creație viabilă – însoțit de  această confesiune i se va mai acorda o șansă să iasă din anonimat.

– Atât am avut azi de spus.

(Rezonerul revine la masa din sufragerie. Apare în prim plan pe ecranul de proiecție.)

<< 

Au urmat câteva săptămâni de pauză, în care Elul a vrut să-și golească mintea. Apoi, s-a hotărât să reia vizionarea înregistrărilor originale, needitate.

Voia să se elibereze, apelând la forța tot mai prezentă a uitării. Dar nimic legat de ea nu mai putea fi dat uitării. Memoria devenise avidă și persistentă, că era falsă sau adevărată. Distanța dintre iluzie și realitate se estompa odată cu certitudinile și apăsarea sentimentelor. Iubirea, în manifestările ei grotești se sacraliza imperceptibil, în timp ce orice rațiune sau sentință se dizolva în meandrele necesare proiectului său confesiv.

 Nu-și mai dădea seama dacă femeia cu care petrecuse mai puțini ani din viață decât cu sosia ei virtuală se transformase sub ochii săi prin forța revelatoare a înregistrărilor, sau era doar construcția minții sale pe cale să desăvârșească un nou portret al femeii iubite.

Dar înțelegea foarte bine că toate aceste posibile revelații târzii asupra ființei misterioase care a trăit lângă el nu aveau cum sau de ce să modifice magnifica imagine virtuală de pe pelicula nu îndeajuns apreciată.

Fără nicio exagerare, multă vreme Elul s-a gândit la creația sa ca la o mare realizare, un fel de capodoperă, în care aportul ei a fost mai mult decât considerabil. Pe măsură însă ce deslușea mai mult sensul și conținutul straniu al înregistrărilor, realiza cât de departe a fost de desăvârșirea acestui proiect.

>> 

O altă după-amiază la pupitrul amintirilor –

– Nu pot pricepe cum – cufundat în demersul meu absurd, zi de zi – nu am bănuit că femeia din înregistrările mele poza cu bună știință.

– „Desigur, asta poate fi doar o impresie subiectivă a mea ce-a survenit după descifrarea scrisorii-testament sau remarcarea unor detalii ce nu puteau fi consistent întâmplătoare.”

– Dar pe măsură ce derulam înregistrările înainte și înapoi și studiam acele cadre suspecte cu încetinitorul, imaginile exprimau tot mai clar jocul unei actrițe desăvârșite. Un joc de-a v-ați ascunselea cu o cameră magică pe care trebuia s-o cauți cu privirea și să te prefaci că ea e cea care te surprinde cu obiectivul ei fix și neputincios.

– Pe măsură ce le vizionam mai mult, pe atât îmi realizam ignoranța și prostia. Posibil că subconștientul meu știa încă de pe-atunci – „că nu pot să-mi închipui că putea fi altfel” – dar recunoașterea farsei din partea mea sau a ei ar fi dus inerent la sfârșitul jocului.

– Și ea a înțeles asta mult mai bine decât mine.

– Ea a acționat ca un adevărat artist, capabil de sacrificiu să-și ducă creația la bun sfârșit. A mea, a ei, sau a niciunuia dintre noi, devreme ce era destinată unei posibile posterități.

– „Dar există un sfârșit pentru creație?”

– În timp ce eu, egoistul, păcătosul, gelosul și nemernicul de mine devenisem doar robul instinctelor creatoare și nimic mai mult.

– „Bat câmpii azi mai mult decât oricând.”

(Se uită lung în ecran ca într-o oglindă, mișcă capul ca un câine ascultător, la dreapta și la stânga…)

– Expresia mea spune și ea același lucru. Și scrisul… Nu doar disimulata mea voce!

(Pentru câteva secunde, Elul și alter-egoul său împart ecranul video divizat în două părți și vorbesc în același timp.)

– Sunt în consens cu mine însumi. Chiar dacă am devenit absurd!

– Azi, nu mă mai locuiesc. Sunt plecat!

– „Ieși mai bine la o plimbare!” (Vorbește doar alter-egoul.)

– Când se va încheia acest exercițiu periculos al memoriei? Poate chiar azi, mâine… sau niciodată…

– Poate fi reluat oricând îndată ce o nouă îndoială sau idee năstrușnică mi se va strecura pervers în amintire.

– Și oricare ar fi ea, își va găsi până la urmă justificarea materializată cumva într-o formă mai mult sau mai puțin criptică prin înregistrările astea atotcuprinzătoare și bine scotocite.

– Pentru că îndoiala exista de mult în mintea mea, cuibărită și răstălmăcită, împinsă dincolo de granițele conștiinței.

– Există o singură soluție să ies din acest cerc vicios al memoriilor iluzorii. Să le distrug, să le dau foc, să le mistui în iadul uitării.

– Înainte era mult mai simplu. Ritualul arderii în foc, transformarea în cenușă constituiau momente palpabile, uneori chiar salutare.

– Gestul se potrivea scrisorilor adunate într-o casetă, unui jurnal, unui manuscris de carte sau unei întregi biblioteci.

– Dar cum să arzi într-un ritual spectaculos o informație digitală? Chiar dacă o ștergi, pradă unui  acces nostalgic, o poți recupera imediat. Iar dacă nu imediat, tot mai există pe undeva o umbră a ei pe un Cloud sau în vreo arhivă.

– Se spune că oamenii fără umbră sunt spirite, că sunt de fapt morți, dar umbra memoriilor digitale persistă la fel de vie și în absența originalului.

 – Și la ce bun să le ard? Ele există oricum în mine. Camera aia înfiptă între obiectele de pe raft este ochiul meu. De aceea locuiește încă acolo. E organul martor al acestor memorii.

– „Nu fac decât să mă disculp, să justific futilitatea unui gest criminal. Dar până la urmă e important și rămâne nu ceea ce este, ci ceea ce am crezut eu că a fost.”

– Fie și numai intenție, gestul rămâne criminal. Criminal și abominabil.

– Nici Krapp nu și-a distrus benzile. A continuat să le asculte la fel cum fac și eu, fără speranța unui catharsis – crâmpeie discontinue de memorie a unei existențe serbede, fără strălucire.

– Doar că eu mă prefac că asist la existența ei, de zi cu zi, când e de fapt vorba de viața mea, zămislită de ochiul meu atârnat pe raft, furtiv și insolent. Viața mea în care ea se transformase într-un actor resemnat, dar în același timp creativ și versatil, sclava unui proiect imposibil.

(Din nou camera video de pe raftul bibliotecii ocupă prim planul imaginii care se dilată progresiv până când obiectivul ei e expandat cât ecranul; apoi imaginea se contractă și deslușim de aproape chipul zâmbitor al soției.)

– „Mai exact, devenise ea însăși un proiect.”

– Îmi dau seama că iubirea mea absurdă pentru  femeia virtuală din imagine nu putea fi decât fascinația ecranului, când în chenarul lui se mișcă ceva ideal, mai frumos și mai deplin decât viața.

– Îndrăgosteala fatală de un actor, nepalpabilă și netraumatică, e un fenomen cunoscut, de care se bucură cei din tagma celor care trăiesc în lumea lor, în magia imaginii, rupți de realitate și repudiați sau marginalizați de societate.

– Iar eu am intrat accidental în această tagmă ridicolă, posedat de un sentiment de gelozie neasumată.

– Dintr-un meschin instinct de conservare, m-am depărtat în timp de soția mea, pentru copia ei modificată, pentru imaginea ei ficțională pe care ea o construia cu jocul ei de actor amator.

– Visul meu de a realiza un film de ficțiune prindea formă, era dintr-o dată posibil. Fără nevoia unor fonduri, fără sprijin, fără actori, filmul se realiza singur, zi de zi, contribuția mea era programarea camerei în timpul dușului ei de dimineață și procesul laborios, ce-i drept!, de editare.

– Astăzi, douăzeci de ani mai târziu, toate astea s-ar fi putut realiza simplu cu o cameră computerizată comandată de la distanță. Produsul final ar fi fost altul – mai sofisticat și cu o rezoluție mult mai bună.

– Aproape sigur, unul mai puțin interesant, tehnologia e miraculoasă, dar și destructivă, când nu e folosită cu subtilitate și măsură.

– Nu știu cât ar putea fi adevărat din acest joc anamnestic al presupunerilor. Și oricât s-ar prelungi această investigație, oricât aș relua și analiza înregistrările, am sentimentul că nu voi ști niciodată mai mult.

– Voi continua să mă apropii și să mă depărtez de un adevăr care probabil nici nu există.

(În imagine din nou obiectivul camerei video de pe raftul bibliotecii cu fața spre audiență ca un tun, se apropie și depărtează intermitent.)

– Prin urmare, e posibil că exercițiul ăsta se va opri doar odată cu dispariția mea. Deci nu va fi încredințat lumii decât printr-o întâmplare. Dar cine ar fi acea lume interesată de soarta unei femei fascinante care mi-a fost printr-o nefericită șansă soție?

– Nici măcar nu sunt convins de autenticitatea stărilor și confesiunilor înscrise în acest jurnal.

– Își vor atinge oare scopul? Că acea ființă inefabilă din filmul creat și premiat cu douăzeci de ani în urmă nu va fi complet uitată?

– „Sau mai degrabă persistența ei în memoria colectivă se va datora exclusiv crimei mele iluzorii?”

Nu tocmai o zi oarecare –

(Episodul relatat de Elul se desfășoară în paralel cu fragmentele corespunzătoare din filmul său proiectate pe ecranul video.)

– Secvența asta este poate cea mai elaborată. Am muncit mult la ea. Am ținut să iasă perfect. Am reedita-o în câteva rânduri, juxtapunând fragmente derulate la viteze diferite, cu modificări de perspectivă, până a ieșit bine.

– Pitica își bălăbănea capul în toate direcțiile de parcă era în transă când vorbea – în avantajul meu, dat fiind poziția fixă a camerei. Altfel, cadrul ar fi devenit monoton. Pentru că povestea ei era lungă, nesfârșit de lungă. Am păstrat doar părțile ei semnificative.

– După ce pitica s-a întors de la baie, soția mea i-a tras un alt scaun de sub masă și a ajutat-o să se ridice. Și asta a fost în avantajul meu.

– Obiectivul privea de data aceasta chipul statuar și mut al soției, pitica își arăta doar ceafa groasă și grăitoare. Impresiile dialogului se încrâncenau în ridurile de expresie ale soției, ce se arcuiau sub povara incredibilei povești.

– Pe moment, nu am căutat să înțeleg de ce a ținut ea să schimbe locul piticei, apoi tot ea a mutat ceașca de cafea, cu delicatețe, fără grabă, în dreptul ei.

– „Acum poate înțeleg mai mult, chiar dacă prefer sau refuz să interpretez succesiunea acestor gesturi.”

 – O numesc pitică, dar nu pot să spun cu exactitate ce era. Era pitică după vocea pițigăiată și mâinile feminine, cu degete lungi și delicate, – în fapt, total incongruente cu condiția ei – parcă înfipte în încheietură ca niște accesorii. Era pitic după trăsăturile dure ale feței, ceafa groasă și conciziunea cu care își nara povestea. Părul era o claie mare, cânepie, neîngrijită, mai degrabă vopsit, dar putea fi și culoarea sa naturală.

– A sunat la ușă scurt. Soția mea o aștepta. Nu s-a uitat prin vizor – gestul ei mecanic când suna cineva la ușa apartamentului. Ar fi fost un gest inutil… S-a pliat în două și a îmbrățișat-o lung și afectuos.

– Era clar o cunoștință veche de care nu mi-a pomenit niciodată.

 – După ce și-a încheiat teribila povestire, pitica a scos tacticos o pereche de cărți din buzunar. În film, am mărit imaginea cărților și le-am adus în prim plan. Reprezentau un set vechi de tarot, ferfenițite și muncite din greu. Dar culorile erau încă vii.

– Pitica se plimba cu mâinile ei nervoase și expresive pe deasupra lor, cărțile păreau că se învârt și-și schimbă pozițiile fără ca ea să le atingă. În timpul ăsta, bolborosea ceva neinteligibil, într-o limbă necunoscută în care vocalele păreau înghițite anume, ca într-o stenogramă auditivă.

– Soția mea mișca interogativ din cap, ușor înciudată.

– Pitica a dat din cap ferm și afirmativ. A rămas cu mâinile nemișcate deasupra cărților, parcă așteptând să se răzgândească, să-și schimbe singure pozițiile. Apoi a spus poruncitor: „Adă cafeaua să ne confirme!”

– Soția mea a pornit abătută spre bucătărie. În timpul ăsta, pitica a adunat cărțile, le-a amestecat și a format o grămadă cu fețele întoarse în jos. A luat prima carte și a tăiat cu ea grămada  pe la mijloc. A scos prima carte a jumătății de jos și a tăiat cu ea în două prima jumătate, repetând procesul. Apoi, a întors cele trei cărți cu fața în sus. A izbit nervos cu mâna cele trei cărți, le-a adunat rapid pe toate și le-a vârât în buzunar.

– A băut încet cafeaua, sorbind cu zgomot fiecare înghițitură, și de fiecare dată zgomotul suna altfel. Părea că vorbește cu licoarea care se retrăgea vâscos pe pereții ceștii. A zgâlțâit ceașca, ținând-o de coadă, plimbând rotund zațul de pe fund. Apoi a întors-o cu fața în jos.

– Femeile – sau ce vor fi fost – nu-și vorbeau. Se înțelegeau din ochi. Poate că dialogul lor a avut loc în altă parte, în afara acestui apartament. A fost un frust small talk la începutul vizitei și un altul și mai scurt înainte de plecarea piticei.

– Continuau să se privească, mai precis să se înțeleagă din ochi. Dar ochii nu se puteau citi, privirea lor era refuzată camerei. Doar tăcerea se articula, tot mai zgomotoasă și mai apăsătoare.

– Pitica a întors ceașca și a citit tot din privire verdictul. I-a întins-o soției mele, să vadă și ea. Ea a încuviințat tulburată. A strâns repede ceștile și le-a dus la bucătărie. Le-a ținut minute lungi sub jetul puternic de apă, ca și cum ar fi vrut să le șteargă însemnele înscrise adânc în cerul de porțelan al vieții.

– Am încercat în câteva rânduri să descifrez măcar semnificația celor trei cărți ultime de tarot, fără să ajung la nicio concluzie. Există multiple sisteme de divinație și interpretări în care aceeași configurație putea să însemne orice, posibil corelate cu o mulțime de repere necunoscute mie. Am tot încercat până am obosit și am renunțat.

– După ce am renunțat, am realizat că alăturarea cărților reprezenta precum zațul suportul unei informații fără timp pe care până și eu, lipsit de orice virtuți divinatorii, o dețineam.

 – Moartea soției mele a survenit exact o lună mai târziu, neanunțată, dar temeinic asumată și premeditată. Iar ce se petrecea pe atunci în mintea mea n-avea nicio legătură cu realitatea.

– Asta o spun acum, aproape cu certitudine, douăzeci de ani mai târziu. Soția mea și pitica au știut, iar înregistrarea, din care am folosit crâmpeie sugestive în filmul meu, mă încredințează că ele știau.

– În tot cazul, eu a trebuit să ignor sensul acelor imagini, cu nesăbuință și indolență. Eu eram doar regizorul ce ajusta viața la ficțiune, iar ficțiunea se concentra strict la valoarea lor estetică.

 Jurnalul –

 – Cu coperțile roșii și pagini colorate, apărea din când în când pe masa din sufragerie, parcă anume așezat și centrat în obiectivul camerei. Îl numesc jurnal, deși apariția lui sporadică arată că frecventarea lui nu ținea nici de ritmul zilelor, nici de marcarea unor evenimente speciale.

 – Eu nu l-am văzut niciodată. Jurnalul n-a existat în prezența mea, doar camera l-a văzut. Iar poziția lui pe masă se găsea întotdeauna în bătaia obiectivului.

– Jurnalul a dispărut odată cu soția. Nu l-am găsit printre lucrurile lăsate de ea în urmă, deși l-am căutat cu atenție peste tot, în aceeași iterație cu scrisoarea–testament.

– Ca și cum toate aceste lucruri imposibil de găsit nu i-ar fi aparținut ei, ci doar femeii virtuale din imagine.

– Ele au căutat cu insistență privirea obiectivului, doar ca să-mi impună imaterialitatea lor. Iar eu, cu toată setea mea imposibilă de ficțiune, refuzam să înțeleg irealitatea ce se derula cinematografic sub ochii mei.

 – Am încercat în zadar să înțeleg fragmente din acest jurnal în imaginile cu rezoluția mai bună. Am folosit programe de interpretare a scrisului ei ilizibil ce arăta complet diferit de scriitura disciplinată, aproape școlărească, pe care-o cunoșteam.

– Paginile de jurnal semănau cu grafia unui sul japonez. Scrijelite cu un marker ce scuipa variat cerneala, în funcție de apăsare, rândurile erau inegale, nealiniate și strâmbe, curbate către dreapta paginii. Arăta ca o lucrare întocmită de un copil ce se lupta cu caligrafia și trasarea liniilor drepte.

– O scriitură isterică, expresivă care, cu toată tehnologia actuală, a fost imposibil de descifrat. Poate că acest text criptic nu era obiectul unui jurnal, ci al unui poem obscur al cărui sens ținea tocmai de grafica lui în pagină.

– Soția mea nu a împărțit niciodată cu mine bucuria încercărilor ei artistice. Am inclus în film imagini din caietul de schițe pe care l-am găsit după moartea ei, în cutia generoasă cu poze și scrisori – singurele secvențe nefilmate de cameră. Erau crochiuri făcute în săli de expoziție sau în parcul din împrejurimi, când ieșea la plimbare singură.

– Cele mai frumoase erau siluetele în mișcare – autoportrete gestuale – ce figurau partidele ei de dans din apartament. Se desena mai slabă decât era, dar silueta suplă și grațioasă era incontestabil a ei. Schițele urmăreau conturarea fulgurată a proporțiilor și arcuirea expresivă a trupului în mișcare.

– Știam că își pune muzică și dansează singură, dar nu cred că din pudoare n-a făcut-o niciodată în prezența mea.

– Narcisismul ei ostentativ – atât de evident când își compunea toaletele dimineața în oglindă – era pe deplin afirmat și în aceste schițe. Postura de dans era uneori dublată de o oglindă mare cât peretele, inexistentă în apartamentul nostru. Silueta din oglindă aducea o perspectivă ce surprindea  pliuri nebănuite ale mișcării.

– Realizarea unor astfel de crochiuri părea aproape imposibilă fără prezența unui model în mișcare.

– „Dar dacă se fotografia sau filma cu telefonul în timp ce dansa?”

– Soluție categoric nedemnă pentru ea. Nu s-ar fi coborât la nivelul acelor ridicole selfie pe care le întâlnești în fața monumentelor.

Concluzii neelucidate –

– Am început să lucrez la un nou film – un rezumat format din secvențele inedite pe care le-am identificat pe parcursul acestor după-amiezi. Am revizitat înregistrările originale și pe cele editate, una câte una, de mai multe ori, încercând să le deslușesc sensul.

– Am pus cap la cap fragmentele dușurilor ei exuberante și solare cu cele în care fata frumoasă ce semăna cu soția mea ocupa prim planul imaginii. Pe măsura ce le revedeam, descopeream noi elemente ale asemănării. Însă acea expresie – cea care m-a izbit de la început și m-a făcut să înțeleg alegerea persistentă a camerei! – cumva se îndepărta ca o incomprehensibilă formă de protest.

– De asemenea, am colectat fragmentele în care, cu un gest abrupt și de neînțeles, soția mea întorcea către cameră un zâmbet ironic, alteori rece sau condescendent. O privire intensă, în care ochii ei se lungeau ca ațele și sclipeau ca zăpezile în soare după un prelungit îngheț.

– Privirea lor a continuat să mă urmărească în stările de veghe ale dimineților, în somn, în visele agitate la limita trezirii.

 – Dar imaginile cu cel mai profund impact asupra ființei mele au rămas cele al dansului care au încheiat acest rezumat de imagini. Într-un leotard lejer, dansul îi dezvăluia frumusețea trupului în mișcare, alta decât cea statică și emfatică din scenele prelungite în fața oglinzii.

– Pavana a rămas cel mai frumos cadou pe care soția mea mi l-a dăruit, încheiat cu o reverență discretă și privirea orientată direct către cameră.

–Urmăream zilnic pavana, de la un cap la altul, motiv pentru care i-am acordat și cel mai mare spațiu pe filmul-rezumat.

– Am alcătuit cu acribie acest film destinat unui singur spectator, un film exclusiv pentru mine. Aveam să-l urmăresc de-acum încolo ori de câte ori singurătatea mea congenitală îmi va fi dat târcoale.

(Elul se ridică de la birou și o pornește spre bucătărie. Se aude vocea rezonerului – care revine cu o cafea la masa din sufragerie, intersectându-se pe drum cu Elul, fără să se bage reciproc în seamă.

 În timp ce vorbește, rezonerul este proiectat pe ecranul video. Imaginea lui alternează cu crochiuri și note de jurnal aparținând soției Elului.

Elul se așază la pian și interpretează ultimele acorduri din “Preludiu la după-amiaza unui faun” .)

<< 

A urmat o perioadă de pauză în care Elul nu a mai lucrat propriu-zis după-amiezile la proiectul său de viață. În schimb, a reînceput să scotocească printre lucrurile defunctei. A luat la rând jurnale, caiete de desen, documente vechi, rapoarte și prescripții medicale.

N-a găsit nimic relevant nici despre boala ei incurabilă, dincolo de teste neconcludente ce o consemnau ca pe o vagă posibilitate, mai mult din cauze ereditare, decât dintr-o evidență clinică. Le-a răsucit și citit pe toate părțile, apoi medicamentele ei – ce purtau nume necunoscute pentru muritorul de rând – adresau mai curând o stare acută de depresie sau ipohondrie decât vreo afecțiune severă a inimii.

Printre screening-urile medicale figura și o ecografie foarte veche a uterului în care se distingea un fetus de 2-3 luni.

O casetă mai modestă conținea acte de naștere, căsătorie – cu ilustrul Elul – , diplome și atestate post universitare … nimic legat de părinți, proprietăți, decese sau moșteniri de familie.

Printre ele figura un certificat ciudat de naștere a unei fete ce purta un nume necunoscut Elului. Anul nașterii ar indica o maternitate timpurie, dacă nu chiar juvenilă, pe care Elul și-a propus s-o ignore cu resemnare și amărăciune.

Apoi a fotografiat câteva dintre crochiuri și le-a adăugat la sfârșitul filmului–rezumat. Mai cu seamă le admira pe cele în pasteluri de ulei, în paste groase, ce aduceau puțin cu scenele de dans ale lui Degas. După asta au urmat jurnale în paragrafe scurte, intercalate cu versuri, toate nedatate. Printre ele, multe erau scurte note de spectacol sau de expoziții, dintre cele pe care le frecventa cu prietenele ei.

Dar nici unele, nici altele – din aceste vestigii și daruri ale ființei – n-au fost împărțite vreodată cu el. Singurătatea acestei femei atât de active și efervescente s-a dovedit a fi mai mare decât a Elului.

Iar marea ei absență se făcea simțită tot mai pregnant, compensată doar puțin de filmul-rezumat pe care Elul îl viziona uneori de câteva ori la rând.

Ce i-a lipsit acestei femei? Frumusețea, lumina, inteligența, spiritul viu, talentul artistic – nu și le putea nega nici măcar ea, care era o perfecționistă. Dragostea? Era iubirea Elului insuficientă, neinteresantă, prea egocentrică?

 Iar iubirea de sine nu-i era oare suficientă? Din notele personale și corespondența ei nu reieșea existența vreunui amor ascuns, neîmpărtășit sau ratat.

Dar mai bine să ascultăm ce crede Elul despre asta?

>> 

(Rezonerul iese din scenă. Elul se ridică de la pian și își reia locul la masa de scris. Își drege vocea și dă drumul la ultima înregistrare. Bate cu întreruperi la tastatură, e ezitant și pansiv.)

Despre iubire –

– Iubirea e doar o trăsătură de caracter, unora le stă, prin urmare, în caracter, altora nu. E o trăsătură mai frumoasă ca toate celelalte.

– Este o stare de disponibilitate care proiectată în exterior împlinește și desăvârșește ființa. O așază într-un angrenaj benefic de a da și a primi, a dărui, a împărți bucuria și frumusețea și, mai cu seamă, de a face ființa capabilă să le recepteze prin oglinda proiecțiilor celor aleși să participe în acest angrenaj.

– Nici eu, nici soția mea nu am fost înzestrați cu un astfel de dar. Poate de aceea ne-am și apropiat, prin inabilitățile noastre de a comunica îndeaproape, cu sufletul și cu inima deschisă, nu doar cu spiritul uscat și capricios.

– Suntem printre cei care am confundat iubirea cu exteriorizarea unei manifestări pur estetice, cu dorința de posesiune, sau cu reprezentarea narcisică a sinelui în celălalt. Iubirea înseamnă complementaritate, nu reflecție.

– Ea mi-a spus într-o zi: „Uiți ca iubirea e de multe feluri mai mult sau mai puțin nobile, dar până la urmă e tot o hrană sau o pradă în stare latentă sau de proiecție a ființei. Atât cât mai suntem capabili de iubire n-o să flămânzim niciodată„.

– Ea susținea că, de fapt, astea au fost cuvintele mele la începutul relației noastre. Poate că aparțineau unui timp în care eu mai eram încă paralizat de frică, de frica unei schimbări în viața mea de șobolan urâcios și singuratic.

 – Totuși, nu m-am recunoscut în acele cuvinte, iar amintirea lor pare strict legată de persona sau animus-ul ei.

– „Păi nu ești tu întocmai animus-ul ei? Cuvintele nu aparțin celui care le rostește, ci celui care le gândește.”

– „Poate într-o zi voi ajunge și eu să afirm: Madame Bovary c’est moi.”

–  Mă năpădește un sentiment mic, dar ameliorat nu prin forța persistentă a amintirii, ci de absență – o stare imposibilă de vacuum.

– Înțelegerea unor lucruri nu înseamnă și depășirea lor. Eu voi rămâne un criminal obscur și stupid, sau măcar unul de intenție, până la sfârșit.

– Dar trăiesc cu speranța eternității, un sentiment obișnuit pentru ființe mărunte și ignobile ca mine, printre cei care au nevoie de o eternitate să ajungă să fie mulțumiți de sine.

– Continui să lucrez la un proiect infinit, nu pentru că este absurd și nu poate veni cu o rezoluție sau finalitate, ci pentru că va fi neterminat când va muri odată cu mine.

– Infinitul nu este altceva decât finitudinea ființei. Doar moartea poate da un sens infinitului și soția mea a înțeles asta pe deplin.

– Poate cineva, cândva, într-o formă sau alta, va da peste aceste înregistrări – la îndemâna oricui – și le va oferi lumii pe un ecran, pe o scenă sau într-o carte – fie și una digitală.

( Se ridică de la pupitru și o pornește agale spre bucătărie. Trage și ușa după el – ce trebuie să rămână larg deschisă, până în acest moment, pe întregul parcurs al spectacolului.

Pe aceeași ușă, intră rezonerul și se așază la birou în locul Elului. Reapare pe ecranul video în prim plan. Pornește computerul și începe să caute cu mausul printre măruntaiele lui. Pe ecran apare un document ce poartă titlul lung și faunesc al piesei)

INDICAȚII DE CITARE

Roxana Pavnotescu, ,,Pavană la după-amiaza unui Elul’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 9 / 2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.