Realism politic, naționalism și reconfigurare hegemonică
Introducere
Văzând în zile din urmă modul în care ICE a acționat la Minneapolis, devine evident că ceea ce este aproape de neînțeles în legătură cu Statele Unite – și, pentru un observator cu sensibilitate liberală, chiar neliniștitor – nu se reduce doar la tentativa, aproape reușită, de subminare a sistemului relațiilor internaționale bazate pe reguli, asociată cu numele președintelui Donald Trump; la fel de gravă este erodarea de zi cu zi a însuși edificiului democrației americane, sub presiunea exercitată de același președinte. Ne aflăm în fața unei erodări instituționale, și intelectuale până la urmă, greu de imaginat la sfârșitul anului 2024, care contrazice flagrant imaginea, larg împărtășită și aproape sacralizată în Europa de Est, a funcționării exemplare a democrației americane. Este dificil de conceput că o Americă rămasă fidelă propriilor sale mecanisme democratice și tradiții constituționale ar fi putut să-și trateze aliații, europeni în primul rând, în maniera în care o face astăzi. De aceea, transformările din politica externă par să aibă un corespondent direct – și, poate, chiar își au originea – în mutații ale politicii interne ajunse, în cel de-al doilea mandat al lui Trump, la un anumit grad de maturitate: abandonarea legalismului instituțional și a ideilor filosofice care au legitimat democrația americană, în favoarea unui iliberalism pragmatic, bazat pe coerciție, cultivarea fricii și dramatizarea pericolelor cărora America trebuie să le facă față.
Nu îmi propun o analiză după modelul științei politice, prin recurs la date empirice și demonstrații pas cu pas. Mai degrabă, aș dori să sugerez câteva unghiuri de abordare ce ar putea contribui – dintr-o perspectivă a locului în care ne aflăm și limitată de informațiile de care dispunem – la o înțelegere mai clară a ceea ce se petrece de ceva timp în Statele Unite. Este vorba, mai întâi, de a examina activitatea administrației Trump prin prisma „realismului politic”, a „naționalismului” și a „ revoluției simțului comun”, teme pe care aceasta și le asumă programatic; apoi, de a evalua semnificația ideologică mai generală a acestui curs și de a vedea dacă putem vorbi, în acord cu o reprezentare mai generală asupra spiritului sau mentalităților americane, de un pragmatism iliberal în privința politicii interne și externe a administrației Trump; și, în fine, de a ne întreba dacă într-adevăr asistăm la un veritabil moment de cotitură istorică, capabil să modifice nu doar ordinea internațională instaurată după cel de al Doilea Război Mondial și, în continuitate, după prăbușirea comunismului, ci chiar direcția de evoluție a istoriei din ultimii două-trei sute de ani.
Realismul politic și naționalismul lui Donald Trump
În 2018, încă din primul său mandat, Donald Trump declara fără echivoc: „Știți ce sunt. Sunt un naționalist. Folosiți acest cuvânt!”.[1] Cu un an înainte, într-un discurs rostit în fața Adunării Generale a ONU, el revendicase pentru politica sa un „realism de principiu”, care ar subordona globalismul suveranității naționale: „În afacerile externe, reînnoim acest principiu fondator al suveranității. Prima datorie a guvernului nostru este față de propriul popor: să îi servească nevoile, să îi asigure siguranța, să îi protejeze drepturile și să îi apere valorile. Voi pune întotdeauna America pe primul loc, la fel cum și voi, lideri ai țărilor voastre, ar trebui să vă puneți întotdeauna națiunile pe primul loc.”[2] În planul politicii externe, acest tip de realism poate fi pus, schematic, în legătură cu variante teoretice promovate de autori precum John Mearsheimer. Voi reveni ceva mai încolo la aceasta. În plan intern însă, el nu are aproape nimic în comun cu realismul de inspirație hobbeseiană, centrat pe problema suveranității și a legitimității statului, așa cum a sugerat Donald Trump, în câteva dintre discursurile programatice din primul său mandat, de exemplu, în fața Adunării generale a ONU.
Așa cum arată Bernard Williams, realismul politic trimite, în tradiție hobbeseiană, la „prima problemă politică”, adică la „necesitatea de a asigura ordinea, protecția, siguranța, încrederea și condițiile minime ale cooperării sociale.”[3] Această problemă este „prima” nu doar în sens logic, ci și existențial: fără soluționarea ei, statul nu ar putea lua naștere, nu ar putea rezolva alte probleme care îi revin și nu și-ar putea menține, continua existența. Problema politică nu se rezolvă o dată pentru totdeauna prin formarea și funcționarea statului. Ea solicită permanent intervenții și soluții. În asigurarea ordinii sociale, a siguranței cetățenilor și a condițiilor minime necesare cooperării statul acționează inevitabil coercitiv. Acționând coercitiv, statul nu trebuie să devină el însuși parte a problemei politice, adică o sursă de amenințare pentru cei pe care îi protejează, prin folosirea arbitrară a forței sale „leviatanice” și, cu atât mai mult, principalul pericol pentru siguranța acestora Altfel, nu am mai avea, subliniază Williams, niciun criteriu prin care să distingem o „dominație de succes” de un stat legitim. Pentru a fi legitim, pesemne în același timp, statul trebuie să ofere nu doar ordine, păstrată adeseori prin coerciție, ci și o formă de incluziune și reprezentare simbolică a tuturor cetățenilor săi, pe baza căreia dominația și obligația politică să primească același temei moral – în vederea acceptării consimțite a coerciției, a supunerii față de stat. Supunerea obținută prin manipulare sau violență brută, continuă și sistematică, prin teroare, nu poate conferi legitimitate și stabilitate. Cu atât mai mult, într-un regim care se revendică a fi democratic, statul își pierde caracterul legitim în momentul în care devine o amenințare pentru o parte sau chiar pentru majoritatea resortisanților, transformându-i în inamici interni, care trebuie anihilați. Din această perspectivă, într-o democrație, realismul politic, cel puțin în versiunea formulată de Bernard Williams sau a „liberalismul fricii” al lui Judith Shklar – pentru care „frica sistematică face libertatea imposibilă, iar eliminarea cruzimii și a fricii trebuie să constituie norma fundamentală a practicilor politice”[4], – nu legitimează în niciun fel intensificarea coerciției și, cu atât mai mult, normalizarea guvernării prin teroare. Orice stat are posibilitatea de a pedepsi, de a îngrădi libertățile, de a sechestra, de a ucide, de a face război, de a cere membrilor săi să moară în numele său și, mai departe, de a îndoctrina și manipula oamenii în numele unor credințe politice, religioase, morale, economice sau de altă natură etc. În toate aceste situații, statul poate fi arbitrar și excesiv în administrarea forței, a violenței. De aceea, considerând coerciția inevitabilă în soluționarea problemei politice, realismul politic fixează limite procedurale, poate și etice, exercitării monopolului violenței fizice de către stat. Aceste limite, asimilate de obicei statului de drept, protejează siguranța cetățenilor, împiedică arbitrarietatea, preîntâmpină teroarea, subminarea păcii sociale și a încrederii necesare cooperării între indivizi etc. De aceea, într-o democrație, pentru realismul politic, utilizarea forței trebuie să urmeze doar proceduri publice. Cei pe care societatea îi abilitează să decidă asupra folosirii forței sau să o folosească trebuie să o facă doar defensiv, cât mai limitat și proporțional cu pericolul amenințării. Privite în această lumină, acțiunile lui Donald Trump contribuie la configurarea unui stat ce tinde să devină o sursă de insecuritate nu doar pentru ordinea internațională liberală și pentru aliații săi europeni, primul lucru ce a tras atenția asupra politicilor sale încă din primul său mandat, și nu doar pentru imigranții aflați pe teritoriul său, ci, într-un sens tot mai apăsat în ultima perioadă, chiar pentru propriii cetățeni. Evenimentele din Minneapolis o arată cu prisosință, De aceea, pentru a descrie politicile și acțiunile administrației Trump, cel puțin în plan intern, termenul de iliberalism este mai potrivit decât acela de realism politic. Este cât se poate de adevărat că realismul politic, filosofic vorbind, se opune idealismului sau moralismului politic, adică acelor concepții care susțin că politica sau instituțiile politice au menirea de a asigura, în primul rând, dreptatea socială.[5] Dar, cu atât mai mult, realismul politic nu acceptă nici instrumentalizarea instituțiilor democratice în vederea concentrării puterii într-o singură mână, poate de fier, așa cum sugerează președintele american când își pune pe cap coroana suveranului deținător al întregii puteri. Soluția problemei politice pe care o susține realismul politic este una a domniei legii, într-o societate democratică și a pieței libere.
„Naționalism”și americanism în discursul lui Donald Trump
Donald Trump este, probabil, primul președinte american de după cel de al Doilea Război Mondial care s-a autoidentificat explicit drept „naționalist” și care a utilizat acest termen pentru a caracteriza politicile propriei sale administrații. Deși termenul de „națiune” este frecvent invocat în vocabularul politic american – să ne gândim doar la tradiționalul „discurs despre starea națiunii” –, sensul cuvântului diferă semnificativ de acela care apare în formula „statului național” sau a „statului-națiune” european.
Națiunea americană este, poate, cea mai puțin „organică” dintre națiunile moderne. Ea nu rezultat dintr-o pretinsă omogenitate etnică sau dintr-o tradiție istorică sau culturală întinsă dincolo de orizontul modernități și nici măcar din conviețuire îndelungată pe același teritoriu, ci s-a constituit prin imigrație, colonizare și expansiune teritorială. Din acest motiv, nu poate fi înțeleasă în termeni etnici, așa cum o facem adesea când discutăm despre statul național, ci mai degrabă în sensul originar, politic, al noțiunii: acela de corp al cetățenilor unui stat. În acest cadru, națiunea americană apare, încă de la începuturile ei, ca o societate de indivizi atomizați, legați între ei nu de tradiție sau de origine comună, ci de aspirația către libertate și prosperitate și de încrederea generată în primul rând de religia și etica protestantă.
Hegel ne dă poate cea mai lămuritoare prezentare a societății americane la începuturile ei – și dintotdeauna, credeam noi până de curând. Aș cita-o pe larg aici, mai ales că este adusă rareori în discuție când vine vorba de statul și de spiritul american, de „modelul de democrație” de peste ocean: „…s-a instaurat, acolo (în America de Nord n.m.) de timpuriu, o orientare generală spre muncă; iar ceea ce a constituit substanța colectivității au fost trebuințele, liniștea, justiția, siguranța și libertatea civică, precum și un anumit mod de existență colectivă, ce pornea de la atomii pe care-i reprezentau indivizii; astfel statul era numai o entitate exterioară, destinată a apăra proprietatea. Încrederea indivizilor unul față de celălalt izvora din religia protestantă – ea fiind încredere în comportarea lor morală – deoarece în Biserica protestantă acționarea în spiritul religiei îmbrățișează întreaga viață, constituie activitatea vieții prin excelență. Dacă facem o comparație și între America de Nord şi Europa, găsim acolo pilda statornică a unei constituții republicane …în fruntea statului se află un președinte, care din motive de siguranță față de eventuale ambiții monarhice este ales numai pe timp de patru ani. Protecția generală de care se bucură proprietatea și absența aproape completă a impozitelor constituie fapte constant prețuite. Prin aceasta este dată și trăsătura caracteristică fundamentală, care constă în orientarea individului spre achiziție și câștig, în preponderența interesului particular, care se adresează colectivității numai cu scopul de a i se garanta o posesiune liniștită. Există, firește, acolo o stare de drept, o legislație formală, dar această legalitate este lipsită de preocuparea pentru dreptate, și de aceea negustorii americani au trista faimă de a înșela sub scutul legii. Dacă, pe de o parte, Biserica protestantă trezește elementul esențial al încrederii, așa cum am amintit, ea cuprinde, pe de altă parte, tocmai prin aceasta, valabilitatea momentului sentimental, care poate să îmbrace cele mai variate forme ale bunului plac. Fiecare – se spune din acest punct de vedere – poate să aibă o concepție a sa proprie despre lume, deci și o religie proprie.”[6] În viziunea lui Hegel, toate acestea nu făceau ca statele americane să fie o „adevărată cârmuire de stat”, adică un „stat-națiune”, una care să dispună de o spiritualitate bine așezată, fie ea și religioasă, și de o bază socială de tip burghez, ca în Europa. Abia după ce presiunile demografice, economice și teritoriale vor deveni similare celor din Europa, America de Nord se va constituie într-un stat cu adevărat „organic”, adică un stat prin care să întruchipeze spiritul unui popor, considera Hegel.
Dacă națiunea americană a fost de la începuturi ceva diferit față de oricare altă națiune ce intră în formula statului-națiune, care e sensul în care un politician american se declară drept „naționalist”? Înseamnă aceasta că el ar fi un fel de „naționalist civic” din capul locului? Răspunsul nu poate fi decât unul nuanțat.
În primul rând, cred că Donald Trump a utilizat termenul de naționalist cu aceeași semnificație negativă ce apare în limbajul politic obișnuit atunci când acesta se referă la etnicitate, cu scopul de a arăta că nu se teme să fie considerat un naționalist, fie și în sensul cel mai uzitat al termenului, negativ. În orice caz, președintele Trump a mizat pe ambiguitatea termenului într-un mod provocator, deoarece pentru a reduce din nuanța lui negativă și pentru a preîntâmpina dezaprobarea automată, în alte discursuri[7] el a preferat să vorbească despre „patriotism” ca identitate politică a sa. El ar fi un patriot asemenea oricărui patriot polonez, francez etc. care se luptă pentru țara lui. În al doilea rând, totuși, atunci când se revendică drept „naționalist”, Donald Trump pare să aibă în vedere și un sens specific, distinct de naționalismul din vocabularul curent, mai apropiat de ceea ce s-ar putea numi „americanism”. Acest „americanism” poate fi înțeles ca o formă intensificată de patriotism civic, ceea ce nu înseamnă că nu ar putea primi o conotație negativă în diferite contexte, cum ar fi cel rasial. În acest sens, al unui patriotism civic, a fi naționalist înseamnă identificarea cu Statele Unite ca întreg, cu statul federal, cu unitatea și centralitatea sa, mai presus de loialitățile locale sau de diversitatea originilor etnice și culturale. Celebra formulă a lui Ronald Reagan, potrivit căreia oricine poate deveni american indiferent de țara de origine, exprimă tocmai caracterul deschis, neetnic, al națiunii americane. În al treilea rând, autoidentificarea politică de tip naționalist a lui Trump ar putea fi legată pur și simplu de reafirmarea suveranității și a interesului statului american ca actor politic în plan internațional. Sunt naționalist, patriot, îmi pasă mai întâi de binele Americii și, abia mai apoi, de binele aliaților noștri, de toți ceilalți. Așadar, în cazul naționalismului clamat de Donald Trump, e nevoie să avem în vedere înțelesul destul de specific pe care îl pot căpăta unii termeni în vocabularul politic american, față de conotația lor europeană.[8] Așa cum „liberalism” în Statele Unite desemnează adesea poziții care, în Europa, ar fi caracterizate drept social-democrate sau chiar socialiste, tot astfel „naționalismul” american pune un accent în plus pe suveranitate, pe controlul frontierelor, pe protecția pieței interne și pe prioritatea interesului național în raport cu alte interese de pe scena internațională. S-ar putea spune că orice naționalism procedează la fel. Totuși, naționalismul de la care se reclamă Donald Trump poate fi interpretat ca o formă de reafirmare a unității statale și a centralității puterii federale, dublată de tendințe izolaționiste și protecționiste. Imaginea recurent invocată de el – aceea a protecției naturale oferite de „frumosul și imensul ocean” – devine astfel simbolul unei concepții despre națiune ca spațiu politic delimitat, autosuficient și protector, al cărui stat își rezervă dreptul de a acționa prioritar în funcție de propriile interese pe scena internațională, cumva asemănător cu felul în care statul federal își rezervă niște drepturi față de statele componente. În acest fel, paradoxal, naționalismul președintelui Trump pare să fie deopotrivă un principiu al exercitării puterii într-un stat federal, dar și unul de politică externă și de organizare a ordinii internaționale, un fel de excepționalism american la pătrat.
Realism politic, izolaționism și reconfigurare hegemonică
Dacă „naționalismul” , în sensurile menționate mai sus, implică reafirmarea suveranității și a interesului propriu al statului, atunci pandantul său firesc, în concepția lui Donald Trump, în planul politicii externe nu mai este intrarea în competiție sau confruntare ideologică cu alte națiuni în încercarea de a le constrânge pentru a adopta anumite norme și valori, universale sau numai împărtășite de Statele Unite în cadrul unui regim internațional liberal, misiunea asumată până acum, ci replierea strategică: izolaționismul și protecționismul. Din această perspectivă, realismul politic invocat de Donald Trump ar putea avea șanse de a căpăta o semnificație mai clară măcar în planul politicii externe: Statele Unite trebuie să-și urmărească propriul interes, fără să-și asume obligații morale universale, fără a-și asuma sarcini globale și nici chiar fără a-și ține angajamentele anterioare. În acest registru, afirmația potrivit căreia Statele Unite trebuie să lupte pentru ele însele „așa cum o fac polonezii, francezii sau alții” ce apare în discursurile lui Donald Trump din primul mandat exprimă, de fapt, abandonarea pretenției Statelor Unite de a fi garant și apoi jandarm al ordinii mondiale, așa cum Statele Unite și-au asumat tacit rolul după încheierea celui de al Doilea Război Mondial, Acordurile de la Helsinki și, respectiv, căderea comunismului. Nu ar exista, în această logică, nici o obligație politică și, poate, nici una morală, de exemplu, de a proteja Europa, de a facilita democratizarea, de a proteja drepturile omului sau de a preveni încălcarea lor la nivel global sau acolo unde aceasta se impune. Din punct de vedere strict realist, asemenea obligații nu decurg nici din concepte cum ar fi democrația, nici din situații de fapt cum ar fi aceea a obligațiilor asumate în trecut sau derivate din cerințele instituțiilor internaționale din care Statele Unite au făcut sau încă fac parte sau din alte promisiuni făcute anterior. În privința izolaționismului și protecționismului care ar fi impuse de adoptarea unei poziții realiste pe scena internațională, situația nu este însă tot atât de clară.
Mai întâi, probabil că dacă Statelor Unite și-ar fi negociat, într-un fel sau altul, replierea din rolurile jucate și pe care încă le mai joacă pe plan internațional sau ar fi acționat măcar prevenitor, aceasta ar fi beneficiat probabil de înțelegere și chiar de legitimitate în ochii aliaților europeni și asiatici, poate și ai altora. Dar dacă ar fi procedat astfel, probabil americanii nu ar mai fi obținut efectul scontat, deoarece replierea pare să fi fost concepută ca un act de forță ce nu poate fi condiționat nici măcar din considerente de eticheta diplomatică, așa cum s-a văzut la întâlnirea Trump – Zelensky din februarie anul trecut. De aceea, așa-zisa replierea a început printr-o primă etapă constând în amenințări fără precedent la adresa aliaților europeni și în cunoscutele presiuni în fel și chip asupra Ucrainei, apoi a continuat cu preluarea controlului canalului Panama, presiunile privind anexarea Groenlandei și integrarea Canadei, măririle de taxe vamale, loviturile împotriva facilităților militare ale Iranului, cele împotriva rebelilor houti, realizarea acordului privind încetarea focului în Gaza și planul de pace ce i-a urmat, intervenția în Venezuela, arestarea lui Maduro și preluarea controlului asupra fostului regim al acestuia ș.a.m.d. Prin toate acestea, administrația Trump a dorit mai întâi să-și consolideze, de fapt, poziția de primă putere pe scena internațională, utilizând imensa sa capacitate militară și de șantaj pe care o are la îndemână, precum și retorica de apărătoare a libertății, moștenire a rolului de hegemon al regimului politic internațional de până mai ieri – încă funcțional, după câte se vede, deși cam toată lumea a ajuns să-l considere, între timp, destrămat irevocabil.
În al doilea rând, repliindu-se, Statele Unite nu pot neglija beneficiile pe care le-au obținut din poziția lor hegemonică în plan internațional de după cel de-al Doilea Război Mondial și, mai ales, după prăbușirea comunismului. Stabilitatea politică a Europei Occidentale și a Europei în genere, integrarea Japoniei și a Coreii de Sud într-o ordine liberală, funcționarea alianței nord-atlantice, victoria în Războiul rece și globalizarea economică și culturală au adus avantaje nu doar aliaților și celor aflați în siajul american, ci și Americii însăși: stabilitate politică la interior și securitate strategică în exterior, o imensă, strivitoare influență politică în plan internațional, concretizată nu doar instituțional, ci și în adeziuni individuale, adeseori necondiționate, ale unor mase globale de oameni la valorile și stilul de viață american, i-au adus progres economic și tehnologic, profituri incomensurabile și o necontestată dominație culturală. Am menționat toate aceste beneficii nu pentru a sugerea existența vreunei obligații compensatorii care ar reveni Statelor Unite în vederea conservării unui regim internațional bazat pe reguli, ci pentru a arăta că renunțarea la aceste beneficii, dacă se va petrece, până la urmă, va fi un proces dificil și cu urmări greu de anticipat chiar pentru Statele Unite. De aceea, politica administrației Trump nu poate fi descrisă doar ca simplu izolaționism sau abandonare a hegemoniei, ci mai degrabă ca o încercare de a extrage din vechiului regim internațional pe care l-au dominat și pe care speră să-l păstreze într-o formă difuză un profit crescut, direct și necondiționat, în perioada următoare. Sau ca o încercare de a-l reconfigura în vederea asigurării unui beneficiului extractiv ridicat și în viitor. De aceea, nici nu asistăm din partea Statelor Unite la vreun efort de a regăsi un nou echilibru de forțe pe scena internațională, oarecum asemănător echilibrului de putere din timpul Războiului rece, într-o așa-numită ordine internațională multipolară. Prin urmare, s-ar putea să nu asistăm la nașterea unei ordini internaționale noi-nouțe, ci la transformare ordinii existente într-un sistem tranzacțional, cu un avantaj competitiv pentru Statele Unite. În acest nou sistem, destinat din capul locului unui echilibru precar, regulile, valorile și organizațiile internaționale pot fi ignorate, abandonate, știrbite în funcționalitatea lor, pentru a fi înlocuite de negocieri punctuale, de coalizare și de amenințare cu forța contra beneficii, de tranzacționarea securității internaționale, inclusiv europene, la prețuri, cum să spun?, dirijate. Creșterea cheltuielilor de apărare a statelor membre NATO, impunerea de achiziții de armament american, proiecte de tipul „Consiliului păcii” ar putea constitui primii pași în această direcție, la fel cum remodelarea relației Statelor Unite cu Uniunea Europeană se înscrie de departe în această logică a eficientizării raportului cost-beneficiu a hegemoniei. De asemenea, ideea preluării Groenlandei și a integrării Canadei poate fi citită nu doar ca expresie a unei dorințe de consolidare geostrategică într-un spațiu continental atosuficient, separat de restul lumii prin „marele și frumosul ocean”, ca repliere strategică și izolaționism, ci și ca o încercare de confirmare și apoi de replicare a puterii americane pe termen lung la nivel global.
În același timp și în același context, problema Chinei rămâne deschisă, tensionată și parcă fără soluție. Dacă față de Europa, logica este una de renegociere prin diferite constrângeri a vechii hegemonii în vederea accentuării caracterului extractiv al acesteia, în Asia nu este limpede dacă strategia americană vizează limitarea ascensiunii Chinei prin alianțe, prin competiție economică sau printr-o formă de coexistență pragmatică. Cert este că, și aici, paradigma revendicată de Statele Unite nu mai este cea a ordinii liberale universale, ci a interesului național calculat în termeni de forță, securitate și avantaj economic.
De aceea, realismul politic promovat de Donald Trump nu conduce pur și simplu la izolaționism, ci la o redefinire a poziției de forță a Statelor Unite în plan internațional: de la o hegemonie ghidată de reguli și valori, la una tranzacțională, explicit negociată, în care favorurile se obțin prin contribuție financiară și oferirea de facilități economice etc., iar alianțele depind de rata profitului. Este acesta un regim internațional căruia am putea să-i conferim atributul de iliberal? Probabil că provizoriu, până când natura lui se va clarifica, acest termen este unul destul de potrivit.
„Common sense” și logica tranzacțională a realului
Dacă naționalismul, în forma promovată de Donald Trump, se exprimă în plan extern prin izolaționism și tranzacționalism, poate că rădăcina acestui mod de a vedea sau de a practica naționalismul trebuie căutată, pe lângă multe alte posibilități, și într-o anumită dispoziție proprie culturii americane, dispoziție pe care o identificăm, de obicei, cu pragmatismul. Lungul citat din Hegel de mai sus poate fi interpretat și ca o anticipare a acestei dispoziții, fără a fi fost însă conceptualizată ca atare și integrată în filosofia sa a istoriei. Deși considera America încă „un ecou al lumii vechi”[9], Hegel a surprins foarte bine caracteristicile culturii americane – combinația de individualism și spirit comunitar, structurarea ordinii politice din perspectiva protejării proprietății private, centralitatea muncii și a profitului în constelația valorilor sociale, caracterul predominant instrumental al statului –, dar nu a întrevăzut posibilitatea ca toate acestea să influențeze și rolul pe care Statele Unite îl vor juca vreodată, într-un viitor ipotetic, pe scena politică internațională. Deviza politică sub care Donald Trump și-a început a doilea mandat „the revolution of common sense” poate fi însă revelatoare pentru dispoziția de care vorbeam.[10] „Common sense”, simțul comun, nu este invocat aici neapărat sau doar ca instanță morală (bun simț), deși ar putea fi, sau ca purtător al tradiției, menit să corecteze, de exemplu, excesele progresismului, ci ca modul curent de a ne reprezenta lumea, de a ne raporta la ea. Este vorba de modul încetățenit în care oamenii percep, evaluează și dau sens realității, de judecățile implicite prin care stabilesc ce este util, ce este posibil, ce este avantajos, ce este de făcut și cum acționează; să spunem cunoașterea, înțelegerea practică de care dispune o societate. A revoluționa, sau numai a reinstaura, acest „common sense” înseamnă a reconfigura cadrul în care faptele sunt interpretate și valorile sunt atribuite în mod obișnuit prin noi experiențe politice, economice și culturale. Pentru pragmatism, care este o teorie a experienței și a adevărului, lumea nu este cunoscută prin contemplare, ci prin interacțiune, prin experimentare și prin utilizare. Obiectele nu ne apar ca date, ci ca un ansamblu de posibilități: ele ne spun ce sunt în măsura în care ne arată, la rândul lor, ce se poate face cu ele, iar noi le conferim proprietăți în funcție de modul în care intră în raza intereselor, nevoilor și scopurilor noastre. Cunoașterea, experiența reprezintă, în acest sens, o formă de tranzacție între om și lucruri, între subiect și mediu. Această schemă poate fi extinsă dincolo de domeniul cunoașterii la educație și la politică, așa cum a procedat în mod canonic John Dewey[11] – un filosof care din punct de vedere politic este, însă, tocmai opusul actualului președinte și care a dat pragmatismului o dimensiune politică democratică, emancipatoare, asemenea atâtor alți gânditori americani de orientare pragmatistă, în consens cu aspirațiile la libertate și egalitate socială a tuturor.
Astfel, lumea însăși este interpretată ca un ansamblu de stări, de situații a căror semnificație nu este dată o dată pentru totdeauna, ci se constituie în funcție de interese, de putere, de oportunități și de evaluări pragmatice. În această cheie poate fi înțeles și „tranzacționismul” ce pare să definească viziunea lui Donald Trump asupra politicii internaționale și, mai larg, asupra realității. În acest orizont, lucrurile, teritoriile, instituțiile etc. pot fi privite, într-o manieră radical pragmatică drept resurse și oportunități. Ele nu au o semnificație intrinsecă, ci una dependentă de modul în care au de-a face cu un interes, sunt integrate într-un proiect, într-o strategie sau fac obiectul unei negocieri. Așa cum apa nu este doar formula sa chimică și este simultan parte a corpului nostru, substanța pe care o bem, sursă de energie, cale de transport ș.a.m.d., tot astfel un teritoriu poate fi, în funcție de perspectivă, teatru de război, zonă de securitate, problemă umanitară sau oportunitate de afaceri. Cazul Fâșiei Gaza ilustrează cu prisosință această logică. În percepția comună, ea este un teritoriu suprapopulat, marcat de sărăcie, de violență și de prezența unei organizații teroriste dominante feroce, un loc al unor tragedii umane perpetue și al unui conflict politic ireductibil. Dar, dintr-o perspectivă strict pragmatic – tranzacțională, aceeași realitate poate apărea și ca un teren cu climă favorabilă, cu deschidere la Marea Mediterană, cu un potențial turistic și imobiliar fabulos – cu alte cuvinte, ca o resursă ce poate fi „valorificată” printr-o altă configurare politică și economică, potrivit dorințelor președintelui Trump. Această contorsionare de sens, cinică în fond, este profund revelatoare pentru tipul de raționalitate instrumentalizat ce transpare din acțiunile președintelui Trump. Această raționalitate nu neagă existența suferinței sau a conflictului, dimpotrivă, le deplânge și le dorește eradicate și chiar legitimează acțiunile în această direcție, dar le subsumează unui calcul al posibilităților și de eficiență. Realul este conceput doar din perspectiva a ceea ce se poate face cu el, a utilității economice, fără a ține cont de dimensiunile sale istorice, tradiționale, de toate celelalte valori care intervin în constituirea sa. În această lumină, „naționalismul” și „realismul” lui Donald Trump pot fi puse pe seama unui pragmatism schematizat și radicalizat: o viziune în care lumea reprezintă o rețea de tranzacții, în care regulile sunt negociabile iar valorile sunt instrumentalizate, în timp ce adevărul rămâne să se măsoare prin eficiență economică și succes strategic. Dacă Hegel surprinsese doar începuturile acestei orientări, iar Dewey și alții care i-au urmat îi schițaseră temeiurile filosofice și îi fructificaseră dimensiunile democratice, acum, ce se întâmplă cu Statele Unite pare să fie o încercare de generalizare la nivel intern și global a unei practici politice iliberale cu accente pragmatice radicalizate de felul celor pe care am încercat să le evidențiez, accente în definitiv vulgare, dacă ne gândim la amplitudinea universală a filosofiei pragmatice,
Al doilea sau al treilea sfârșit al istoriei?
Politicile, dar mai ales acțiunile intempestive ale administrației Trump pe scena internațională au creat un fel de sentiment de sfârșit al istoriei. Lumea de azi, dar și lumea noastră dintotdeauna, împreună cu viitorul, așa cum îl presupunem din locul în care ne aflăm, par că se apropie de un capăt.
Ideea „sfârșitului istoriei”, cu origini religioase, este legată în primul rând de filosofia istoriei a lui Hegel. Pentru acesta, istoria reprezintă un progres în conștiința libertății, un proces în cursul căruia statul ajunge să încorporeze și să întruchipeze, în forme diferite și într-o măsură tot mai mare, principiile generale ale rațiunii. Hegel considera că, odată cu conștientizarea filosofică a acestui proces și cu Revoluția Franceză de la 1789, aceste principii au atins forma lor rațională și morală supremă. În acest sens, istoria s-ar fi încheiat: „De când e soarele pe cer și de când planetele se rotesc în jurul lui, încă nu s-a văzut ca omul să se orienteze după ce are doar în cap, adică după idee, construind realitatea în conformitate cu aceasta… Acesta a fost deci un minunat răsărit de soare. Toate ființele raționale au serbat această epocă. O emoție sublimă a domnit în acel timp, un entuziasm al spiritului a cutremurat lumea, ca și când abia acum s-ar fi înfăptuit împăcarea dintre divinitate şi lume.”[12] Pentru Hegel, sfârșitul istoriei coincidea cu încheierea procesului de raționalizare a acesteia, despre care vorbise și Kant[13], pentru care istoria era domeniul în care umanitatea își realizează natura rațională. Desigur, nici Hegel, nici Kant nu au văzut în progresul rațiunii istorice sau în teleologismul istoric derivat din natura umană ceva care, apropiindu-se de o anumită împlinire, ar fi condus la un colaps al umanității. În mod similar, atunci când Francis Fukuyama a reluat, mai recent, teoria sfârșitului istoriei[14] — am putea spune, a doua încheiere a istoriei în tradiția hegeliană — el se referea la speranțele legate de generalizarea guvernărilor liberale după căderea comunismului, la scară mondială și pentru totdeauna. Astăzi este limpede că nici această „încheiere” nu a durat prea mult și că „viclenia rațiunii”, hegeliană și ea, nu ocolește istoria nici măcar atunci când se apropie de idealuri la care oamenii au visat timp de secole.
Așadar, simțământul că lumea, așa cum o cunoșteam, se destramă sub ochii noștri și că, într-un anumit sens, istoria chiar se încheie a devenit unul popular, împărtășit de multă lume. La aceasta contribuie transformările tehnologice și sociale din ultimul deceniu, sentimentul de insecuritate globală legat de pandemie și iminența unui conflict la scară planetară și, nu în ultimul rând, evenimentele politice ce marchează erodarea accentuată a sistemului relațiilor internaționale bazate pe reguli. Este acesta — dacă am numărat bine — un al treilea sfârșit al istoriei? De data aceasta, legat nu de iluzia împlinirii, cum au fost cele anterioare, ci de abandon în fața istoriei, de spulberare a unor idealurilor istorice, de retezare a evoluției istorice? Și este această încheiere a istoriei, tocmai de aceea, mai autentică decât celelalte?
Istoria este ceea ce istoricii ne spun că este, fie în consens, fie în contradicție cu ceea ce susțin filosofii despre natura ei. Nu avem acces la un alt trecut decât cel rezultat din cercetarea istoriografică, pe care ni-l însușim prin educație și, oarecum, prin moștenire culturală. Nefiind o construcție transcendentală și neavând acces direct la evenimentele din trecut, conștiința istorică nu poate fi rezultatul experienței individuale. Ea este, mai degrabă, un mod de a judeca în comun: o construcție intelectuală și socială a culturii moderne, a științei istorice și a statului, apărută în ultimele trei – patru secole. Astfel, în forma în care o înțelegem astăzi, conștiința istorică este rezultatul unei anumite viziuni asupra desfășurării în timp a existenței umane, viziune constituită în epoca modernă la intersecția dintre filosofie, științe și arte, și al unei activități instituționalizate susținute de stat de formare a indivizilor în spiritul acesteia. Această viziune este cu totul altceva decât istoria politică și moralizatoare moștenită de la lumea greco-romană, istoriile sacre ale iudaismului și creștinismului sau cronologiile erudite antice și renascentiste ale trecutului. Prin aplicarea unor categorii filosofice în interpretarea succesiunii generațiilor și, mai ales, prin articularea împreună a conceptelor de progres, rațiune și libertate, această viziunea a condus la configurarea libertății, a emancipării sociale și politice ca ideal politic al întregii umanități. Mai mult, ideile de libertate, de rațiune, de progres, de unitate a omenirii în timp, de solidaritate istorică a generațiilor, în pofida instrumentalizării lor, au devenit prin intermediul învățământului, al educației, al culturii, parte a modului în care majoritatea oamenilor își explică lumea, societatea și își reprezintă viitorul. Istoria înfățișată ca progres al libertății pare să înceteze să mai subziste, iar istoria, înțeleasă astfel, într-adevăr să se încheie. Viziunea progresului nu ne mai ajută să proiectăm viitorul și, în curând, poate că nici trecutul istoric nu va mai fi acela pe care îl știm noi: istoricii și filosofii ar putea vedea opusul acolo unde până nu demult identificau semnele consolidării și progresului libertății.
Atunci când sugera încheierea istoriei, Hegel considera America drept „țara viitorului (s.m.), a cărei importanță pentru istoria universală se va revela mai târziu…”[15] Astăzi nu putem spune decât că America a fost deja o țară a viitorului. Viitorul care se conturează din perspectiva prezentului — chiar dacă va fi, probabil, unul al unui progresul tehnologic de neimaginat — amenință deja libertatea, o instrumentalizează și distruge perspectiva oricărei emancipări viitoare. Singura speranță care ne-a mai rămas este ca și sfârșitul istoriei presimțit tocmai acum să se dovedească și să ajungă, până la urmă, doar un subiect de producție hollywoodiană, așa cum s-a întâmplat cu celălalt sfârșit anunțat periodic, al lumii!
[1] The Hill, 22.10.2018 (https://thehill.com/homenews/administration/412649-trump-you-know-what-i-am-im-a-nationalist/ accesat 27 ian. 2026).
[2] Remarks by President Trump to the 72nd Session of the United Nations General Assembly, September 19, 2017 (https://trumpwhitehouse.archives.gov/briefings-statements/remarks-president-trump-72nd-session-united-nations-general-assembly/ accesat 27 ian.2026).
[3] Bernard Williams, In the Begining Was the Deed. Realism and Moralism in the Political Argument, Princeton University Press, Princeton, 2005. p. 3.
[4] Judith Skhlar, „Liberalism of Fear” în Shaun P. Young (ed.), Political Liberalism, State University of New York), Albany, NY, p. 157.
[5] Vezi Bernard Williams, In the Begining Was the Deed. Realism and Moralism in the Political Argument, Princeton University Press, Princeton, 2005.
[6] Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, Paralela 45, Pitești, 2006, p.114
[7] Remarks by President Trump to the 73rd Session of the United Nations General Assembly | New York, NY (https://trumpwhitehouse.archives.gov/briefings-statements/remarks-president-trump-73rd-session-united-nations-general-assembly-new-york-ny/ accesat 27 ian. 2026).
[8] Vezi John J. Mearsheimer, „Liberalism and Nationalism in Contemporary America”, în PS: Political Science & Politics, 54 (1), 2021, p. 1-8.
[9] Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, Paralela 45, Pitești, 2006, p. 116
[10] Donald Trump, The Inaugural Address, January 20, 2025 (https://www.whitehouse.gov/remarks/2025/01/the-inaugural-address/ accesat 27 ian. 2026)
[11] Vezi John Dewey, Experience and Nature, Dover Publications Inc, New York, 1929, John Dewey, Democrație și educație: o introducere în filosofia educației, Editura didactică și pedagogică, București, 1972.
[12] Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, Paralela 45, Pitești, 2006, p. 174-175
[13] Vezi Immanuel Kant, „Idee pentru o istorie universală în intenție cosmopolită (1784)”, în Immanuel Kant, Mici scrieri despre morală, religie și politică, Humanitas, București 2024, p. 41-70.
[14] Vezi Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om, Paideea, București, 1994
[15] Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, Paralela 45, Pitești, 2006, p. 116
INDICAȚII DE CITARE:
Romulus Brâncoveanu, „Realism politic, naționalism și reconfigurare hegemonică” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
