Radu-Mihai Dumitrescu
Orbirea socială, un fel de gripă comunitară…
Privind oamenii din jur nostru, parcă mai mult ca oricând, intuim şi simțim mirosul unei boli epidemice mult mai pestilențială decât istoriile medievale; orbirea socială e ca o maladie perversă care se răspândeşte, silențios, de la un om la altul. Raportarea la modelul biomedical poate fi un exercițiu, pe cât de exagerat, pe atât de util ȋn sensul unei posibile conştientizări. Primul pas ar fi să descriem simptomele chiar dacă nu ating cotele necesare pentru a solicita ajutor sau le ignorăm.
Relevanța modelului biomedical în asistența medicală contemporană rămâne un subiect controversat, deoarece a fost criticat și modificat în lumina perspectivelor în evoluție asupra sănătății. Inițial dominant în domeniul medicinei, modelul biomedical pune accent pe factorii biologici, neglijând adesea influențele psihologice și sociale asupra sănătății. Cu toate acestea, în ultimele decenii, modelul a suferit revizuiri semnificative pentru a încorpora o înțelegere mai holistică a sănătății, ducând la apariția modelului bio-psiho-social. Acum am ales modelul primar ca un cadru general de reflecție. Modelul mai larg, care cuprinde atât factorii psihologici cât şi cei sociali, a fost introdus de George Engel în 1977 şi presupune că sănătatea nu poate fi înțeleasă numai prin indicatori metrici biologici; trebuie să se țină seama și de factorii psihologici și sociali. Această schimbare de paradigmă a apărut după cel de-al Doilea Război Mondial, când limitările perspectivei strict biomedicale au devenit evidente pe măsură ce practicienii din domeniul sănătății au început să recunoască interacțiunea dintre factorii sociali și rezultatele în materie de sănătate (Sajid et al., 2021). Intervențiile din sănătate au început să fie privite printr-o lentilă multifactorială care include determinanții de mediu, stilul de viață și factorii psihologici, subliniind faptul că tratamentul eficient trebuie să se adreseze întregului context de viață al unui individ, nu doar afecțiunii patologice în sine (Kusnanto et al., 2018). Plecând de la imaginea individului pare justificat să privim o afecțiune a societății printr-un sistem de lentile multi-focal; perspectiva medicală este doar un obiectiv cu deschidere largă, de ansamblu. Deşi imaginea obținută nu este foarte clară, modelul biomedical continuă să fie relevant în anumite domenii, în special în situațiile medicale acute în care intervențiile biologice sunt primordiale. Cercetările sugerează că abordările biomedicale pot fi esențiale în abordarea crizelor de sănătate imediate, subliniind utilitatea modelului în contexte care necesită intervenție biologică urgentă (Ashraf, 2017). Orbirea socială poate este o asemenea situație, acută şi urgentă.
Orbirea socială pe care ȋncercăm să o identificăm şi, pe cât posibil, să o definim, intră ȋn spectrul unei patologii sociale. Ȋn privința acestui ultim concept avem rădăcini solide. Termenul de „patologie socială” este atribuit lucrărilor lui Émile Durkheim, o figură centrală în sociologie. Prin explorarea fenomenelor sociale, Durkheim a examinat modul în care condițiile sociale ar putea duce la stări patologice în rândul indivizilor. Mai exact, ideile sale au subliniat faptul că structurile sociale și comportamentele colective ar putea manifesta conflicte și disfuncționalități care amenință atât bunăstarea individuală, cât și bunăstarea societății. Această conceptualizare a pus bazele pentru înțelegerea diferitelor probleme sociale ca fiind patologice, postulând că anumite dificultăți în cadrul societății, cum ar fi criminalitatea sau devianța, pot apărea din imperfecțiunile structurale, mai degrabă decât din deficiențe individuale. Printr-o similitudine am ȋncercat să privim comportamentele pasive de azi ca un răspuns al individului la actualitățile societății. Durkheim a evidențiat modul în care forțele sociale, normele și valorile pot contribui la diferite forme de boală mintală sau comportament disfuncțional, integrând individul în contextul mai larg al societății. Perturbările în solidaritatea și integrarea socială ar putea duce la sentimente de alienare și suferință anomică, catalogând astfel aceste fenomene drept patologii sociale. Această abordare a alimentat dezbaterile despre manifestările problemelor sociale ca disfuncții sistemice, mai degrabă decât simple anomalii individuale.
Din ce ȋn ce mai mulți oameni, chiar grupuri largi, nu mai reuşesc să recunoască şi să reacționeze la problemele evidente ale celor din jurul lor. Motivele teoretice din spatele acestui comportament pot intra in sfera obişnuinței, a indiferenței şi a manipulării informaționale (deja celebră). Ȋnotând ȋn noianul de ştiri despre război, procese electorale incerte sau schimbări geopolitice devenim din ce ȋn ce mai insensibili şi mai inexpresivi la lucrurile şi oamenii din jurul nostru. Este ca o expunere constantă la o situație grotescă care ajunge să devină banală; un set ȋntreg de filtre cognitive şi ideologice se interpun şi ne scad acuitatea vizuală de tip social. Primele, sunt propriile noastre produse, un rezultat al nevoii de adaptare; cel de al doilea set este mult mai dificil de scos din ramă, de spart şi măsurat, fiind produsul societății, prin componentele ei. Când ultimele fărâme ale acestui simț colectiv sunt pierdute, pe stradă sau pe web, omul nou ajunge pierdut ȋn acest fel de orbire.
Termeni precum „orbire socială” sau „societate oarbă”, deși nu sunt definiți pe larg în literatura științifică, pot fi înțeleși într-o manieră contextuală și socioculturală, în special în ceea ce privește interacțiunile sociale și înțelegerile conceptuale afectate de orbire. În timp ce acești termeni nu pot fi strict formalizați drept concepte științifice, asemănătoare cu cele găsite în științele naturii, ei rezonează în cadrul discuțiilor sociologice și psihologice despre vizibilitate, conștientizare și incluziune, în special pentru persoanele cu deficiențe de vedere. De obicei se discută despre efectele directe ale deficiențelor de vedere, inclusiv cele sociale. Un exemplu este impactul orbirii congenitale și al celei dobândite asupra interacțiunilor sociale. Cercetările indică faptul că persoanele cu deficiențe de vedere se confruntă cu provocări în dezvoltarea emoțională și în dobândirea abilităților sociale din cauza limitărilor impuse de lipsa experiențelor vizuale. Lipsa de input vizual poate crea bariere în calea interacțiunilor sociale eficiente pentru acești indivizi.
Experiențele sociale ale indivizilor nevăzători diferă profund de semenii lor văzători, afectându-le reprezentările conceptuale și interacțiunile în cadrul societății. Indivizii care sunt orbi congenital se bazează foarte mult pe indicii tactile și auditive, ceea ce duce la reprezentări semantice distincte în comparație cu indivizii văzători, ceea ce poate împiedica interacțiunile sociale care se bazează în mare măsură pe input vizual. Indivizii orbi congenital acționează diferit ȋn categorisirea și înțelegerea conceptelor legate de elementele de zi cu zi datorită dependenței lor de diferite modalități senzoriale în comparație cu persoanele văzătoare (Lenci et al., 2013). Astfel de diferențe evidențiază o formă de orbire socială colectivă în cadrul unei societăți care accentuează predominant formele de comunicare vizuală, potențial înstrăinând indivizii cu deficiențe de vedere. Orbirea socială despre care vorbim acum este una distanțată de biologicul direct al analizatorului vizual; distanțarea pare mai mult un rezultat al polarizării şi al afectării funcției senzoriale ȋntr-un mod care depăşeşte văzul. Mecanismele pot avea unele similitudini prin tocmai diferențele de ȋnțelegere şi socializare ȋntre două grupuri sociale largi.
Dacă ne orientăm spre conceptul de capital social, care discută resursele disponibile prin intermediul rețelelor și relațiilor sociale, putem oferi o perspectivă asupra noțiunii de „societate oarbă”. Persoanele nevăzătoare se pot confrunta cu bariere în calea incluziunii sociale, care sunt agravate de percepțiile sociale care nu se potrivesc cu experiențele și nevoile lor distincte. Aceasta cuprinde aspecte legate de dinamica socială și accesibilitatea resurselor care creează inechități în participare. Capitalul social legat de persoanele cu dizabilități, inclusiv cele cu deficiențe de vedere, reflectă adesea inechități sistemice care împiedică participarea lor în societate (Chandrashekher & Satpathy, 2023). Orbirea socială despre care vorbim acum depăşeşte cadrul unui grup restrâns, vulnerabil prin dizabilitatea fizică, ȋnsă modificări legate de capitalul social şi incluziunea ȋn „societatea tradițională” par să fie prezente.
Discursul despre incluziunea socială evidențiază faptul că societățile se pot angaja în „orbire socială” neglijând să țină seama de nevoile persoanelor cu dizabilități de vedere, ceea ce duce la inechități sistemice. Politicile sociale și strategiile de integrare trec adesea cu vederea rolul crucial al tehnologiei de asistență și al percepțiilor sociale în obținerea unei incluziuni autentice (Betlej et al., 2023). Ȋntr-un mod similar, orbirea socială despre care vorbim acum pare ignorată ȋn narațiunile publice, cel puțin ȋn mediile informaționale tradiționale. Politicile publice par neclintite ȋn parcursul lor şi nu observă noua formă de divizare socială.
Cum se manifestă în lumea de azi?
Orbirea socială este departe de a fi un concept consacrat ȋn sociologie; pentru mine este conturarea imaginativă a unor observații ale lumii ȋn care trăim. Cu toate acestea, anumite procese pe care le-am asociat ideii sunt deja profund studiate. Normalizarea inegalităților este unul dintre ele; discrepanțele economice, rasismul sistemic sau discriminările de gen par să fie din ce ȋn ce mai ignorate la nivelul cetățeanului sau chiar la nivelul societății. Ȋn lupta permanentă cu problemele cotidiene ajung să fie percepute ca simple „stări de fapt”. Exprimări de tipul „asta e” sau „merge şi aşa” au intrat ȋn bagajul nostru comunitar. Indiferența individului față de crize umanitare precum conflictele, foametea, migrația forțată sau problemele de mediu pare să vină din perceperea lor ca probleme ȋndepărtate față de care mulți nu se simt responsabili să ia atitudine sau să acționeze. Evident, există şi contra-exemple care vin ca adevărați muguri de speranță. Ȋn spațiul public asistăm la o sumedenie de polarizări; cea mai nouă formă este o polarizare informațională pentru care trebuie să ne orientăm atenția ȋn direcția algoritmilor din spatele rețelelor sociale. Aceştia construiesc adevărate bule, prin filtrare, unde oamenii văd doar informații care le confirmă şi le ȋntăresc convingerile; drumul către orbirea față de alte perspective şi către amputarea simțului critic devine foarte scurt. Mişcări sociale solide care să interogheze decidenții privind degradarea mediului sunt din ce ȋn ce mai puțin vizibile. Schimbările climatice au efecte vizibile (chiar şi această ultimă „iarnă” este departe de referința din mentalul celor de vârsta mea) ȋnsă, multe societăți continuă să ignore problema sau să o minimalizeze printr-o concentrare pe parametrii economici şi industriali. Indivizii fac parte din aceste structuri sociale şi parametrii sociali sunt cascadați la nivel individual; ȋn locul rămas liber prin lipsa de preocupare avem un teren fertil pentru narațiuni publice manipulatorii, ştiri false sau contradictorii. Supra-informarea şi expunerea constantă la tragedii, ştiri negative sau exploatări ilegitime ale „senzaționalului” par să amorseze mecanisme de adaptare şi apărare psihologică. Putem vedea o stare refractară, un fel de oboseală față de aspectele negative din jurul indivizilor, un fel de apatie socială.
Rețelele de socializare şi media tradițională influențează fenomenul?
Ȋntrebarea, pe cât de legitimă este, pe atât de dificil este de oferit un răspuns cuprinzător. Din perspectiva bunului simț, răspunsul pare să fie da. Mijloacele de informare, fie ele tradiționale sau unele relativ noi, influențează orbirea socială. Este facil să considerăm că o amplifică dar, ȋn egală măsură, putem să sperăm că poate contribui la conştientizarea problemelor. Cum fenomenul este amplificat şi transmis ca o boală contagioasă deja am prefigurat. Bulele de filtrare ale algoritmilor aduc ȋn față, cu prioritate, conținut care confirmă opiniile utilizatorilor; aceştia ajung să fie izolați ȋntr-un cluster propriu, o nouă formă de izolare socială sau distanțare. Ȋn felul acesta, oamenii devin mai puțin expuşi la probleme sociale reale şi, mai important, la perspective alternative. Fără viziuni colaterale, cu apatia specifică oboselii emoționale ca rezultat al supraexpunerii, gândirea critică devine un proces cognitiv puțin probabil sau chiar imposibil pentru unii indivizi. Din perspectiva propriei sănătăți mintale nici nu este de condamnat. Fluxul constant de informații negative trebuie să fie urmat de o desensibilizare iar procesul de ignorare sau evitare al subiectelor importante vine să protejeze starea emoțională. Pentru individ pare salutar, pentru societate pare dramatic, dacă nu chiar patologic. Manipularea şi dezinformare sunt ȋntr-o altă categorie, una mult mai agresivă şi mai concertată. Apar din ce ȋn ce mai multe dovezi (sau surogate) privind existența unor grupuri de interese care manifestă acțiuni directe de introducere de ştiri false, manipulatorii sau persuasive. Când procesul este mai elaborat avem ȋn față adevărate narative care pot distrage atenția de la probleme esențiale. Aici se poate interpune un set de filtre care produc un soi de orbire funcțională; veste bună este că poate fi un defect operațional iar senzorul ȋncă este indemn. Cu educație critică, diversificarea surselor de informare, promovarea empatiei prin dialog şi alte acțiuni concrete putem spera la reabilitarea bolnavului. Ȋn cazul orbirii sociale, filtrul pus este deja mult mai rafinat, are atât ramă cât şi lentile cu tratamente speciale.
Fenomene precum „astroturfing” (crearea artificială a impresiei de susținere publică pentru o idee) pot influența percepția asupra realității. „Astroturfing”-ul se referă la o practică înșelătoare menită să creeze iluzia sprijinului de bază pentru o anumită cauză sau agendă, adesea inițiată de interese politice sau corporative. Acest termen este derivat din „AstroTurf”, o marcă de iarbă sintetică, simbolizând natura artificială a unui astfel de suport. În esență, „astroturfing”-ul încearcă să manipuleze percepțiile publice prin simularea mișcărilor conduse de cetățeni, în timp ce sponsorizarea reală rămâne ascunsă. Conceptul a evoluat semnificativ odată cu apariția tehnologiilor de comunicare digitală. Platformele online și rețelele de socializare au devenit câmpuri de luptă esențiale pentru campaniile de „astroturfing”, deoarece aceste instrumente permit o diseminare mai largă a narațiunilor inventate, mascate într-o susținere populară. De exemplu, s-a identificat utilizarea roboților automatizați în propagarea sentimentelor pro-Brexit în timpul referendumului din 2016 din Regatul Unit, ilustrând modul în care agenții non-umani pot genera un discurs semnificativ în jurul problemelor politice, creând astfel o fațadă de consens (Howard & Kollányi, 2016). Modul în care interesele private pot fabrica sprijin public pentru politici prin comunicări înșelătoare, subliniind rolul lobby-ului „astroturf” ca o utilizare abuzivă strategică a comunicării a fost, de asemenea, investigat (Lits, 2020). Manipularea percepției sociale este realizată prin campanii de social media în care agenții plătiți sau roboții amplifică opiniile fabricate, creând o cameră de ecou care induce în eroare cetățenii obișnuiți (Zerback at al., 2020).
Dacă ne (mai) uităm la media tradițională şi ȋncercăm să evaluăm obiectiv, procesul de informare pare unul finalizat prin „spectacularizare” a suferinței; problemele sociale par sub forma unor reprezentații dramatice ȋn care mijloacele artistice din spectru realismului sunt intens folosite. Diferențierea ȋntre realism şi realitate este un demers dificil şi care necesită pregătire adecvată. Show-ul mediatic este departe să ofere soluții sau să integreze contextual larg subiectul prezentat; asta poate duce la consum pasiv de informație din partea individului, fără o acțiune reală ulterioară.
Media ar putea interveni ȋn combaterea orbirii sociale prin inversarea sau frânarea proceselor care deja se rostogolesc. Expunerea oamenilor la perspective diverse ar trebui să fie nu doar un aspect principial ci unul practic; abilitățile sistemului media ȋn această privință nu par să lipsească. Jurnalismul de calitate ar presupune depăşirea unor norme formale finalizată prin prezența sa reală ȋn câmpul social ȋn moduri diverse; construirea unor platforme care să promoveze dialogul real ar putea ajuta la conştientizare. Ȋn fond, este nevoie tot de o formă de instrucție cu componente specifice: educație media, verificare a informației („fact-checking”), identificarea tipurilor de informații, dezvoltarea gândirii critice. Toate acestea pot deveni piloni esențiali ȋmpotriva dezinformării.
Campaniile virale și activismul digital pot transforma problemele ignorate în subiecte de interes public. Mobilizarea pentru schimbare poate fi susținută atât prin mijloace tradiționale (eficacitatea acestora ȋn contextul social actual fiind discutabilă) cât şi prin unele actuale. Astfel, rețelele sociale și media nu doar că influențează orbirea socială, dar pot fi și instrumente puternice împotriva ei, în funcție de modul în care sunt folosite.
Poate fi conceptualizată orbirea socială ca o boală la nivel social?
Dacă utilzăm un model analogic inspirat din epidemiologie și psihopatologie, această abordare ajută la înțelegerea mecanismelor prin care fenomenul apare, se răspândește și poate fi tratat. Ȋn fond, ne ȋntoarcem la o abordare circumscrisă modelului bio-medical. Identificarea etiologiei (cauzele bolilor) presupune identificarea factorilor declanşatori. Expunerea constantă la stimuli fără să fie urmată de o reacție individuală poate fi asemănată modului ȋn care un sistem imunitar devine tolerant la un virus; societățile pot deveni insensibile la probleme grave printr-o formă de desensiblizare. Dezinformarea și manipularea pot fi considerata echivalentul unei infecții care slăbește mecanisme fiziologice ale organismului; ȋn cazul acesta ne putem ȋndrepta către echilibrul rațional gestionat prin capacitatea de gândire critică. Oboseala informațională și trauma colectivă pot funcționa ca mecanisme care erodează o serie ȋntreagă de mecanisme de reglaj; suprastimularea cu tragedii poate duce la un mecanism de apărare similar cu amortizarea emoțională sau chiar cu anestezia senzorială şi afectivă. Următoarea etapă de analiză s-ar apleca asupra semiologiei, ar urmări să identifice semne, simptome şi manifestări. Negarea este un mecanism comun care, la nivel social, ar presupune un refuz colectiv de a recunoaşte probleme evidente; schimbările climatice, sărăcia sau problemele sociale legate de educație ȋncep să nu mai fie recunoscute sau coboară rapid ȋn lista de priorităti politice. Indiferența colectivă pare să se contureze ca simptom social; oamenii devin pasivi, chiar și atunci când au capacitatea de a acționa. Izolarea, ȋn toate formele ei, de la una limitată la grupuri sociale delimitate de adevărate bule cognitive până la o adevărată izolare socială, devine din ce ȋn ce mai evidentă. Grupuri întregi dezvoltă „imunitate” la fapte obiective, trăind în realități paralele. Această formă de „nouă” viață comunitară poate fi interpretată şi ca o formă severă de polarizare socială.
Când vorbim de boli trebuie să abordăm şi date de prevalență; epidemiologia se ocupă tocmai de analiză răspândirii formelor de suferință umană. Orbirea socială se propagă prin mass-media, rețele sociale și sisteme educaționale defectuoase. Factorii de risc precum polarizarea ideologică, cenzura algoritmilor și cultura superficială ȋncep să fie intuiți. Mai gravă poate deveni normalizare. Afecțiuni cu rang social pot să devină endemice în societăți unde suferința e percepută ca „normală” și nu mai declanșează reacții la nivel de individ sau comunități.
Natura ȋngrjirii medicale presupune identificarea unor tratamente eficiente şi a unor măsuri preventive. Educația critică și gândirea reflexivă sunt similare unui vaccin care pregătește organismul pentru a recunoaște amenințările reale. Expunerea la perspective diverse aduce ȋn prim plan o terapie cognitivă care ajută la restabilirea unei viziuni echilibrate asupra lumii. Angajament social activ presupune implicarea în problemele comunității şi funcționează ca o reabilitare împotriva apatiei.
Putem spera la un tratament?
Această conceptualizare, similară unei boli, poate ajuta la dezvoltarea unor strategii mai eficiente pentru combaterea fenomenului, tratându-l ca pe o patologie socială ce necesită intervenție sistemică. Dacă tratăm orbirea socială ca pe o boală socială, atunci „tratamentul” trebuie să fie unul complex, aplicat la nivel individual, comunitar și instituțional. Acesta ar trebui să urmeze un model similar celui folosit în medicina publică: prevenție, diagnostic și intervenție.
Prevenția presupune construirea unei „imunități sociale”. La fel cum vaccinurile pregătesc organismul să recunoască și să lupte împotriva bolilor, prevenția orbirii sociale presupune o serie de acțiuni logice. Educație critică și alfabetizarea ȋn câmpul media („media literacy) devin principalul pilon. Oamenii trebuie să învețe să analizeze sursele de informație, să recunoască dezinformarea și să pună sub semnul întrebării narativele dominante din spațiul public extins. Expunerea la perspective diverse nu poate fi ȋnțeleasă fără interacțiunea cu oameni din medii diferite și consumul de conținut variat (dincolo de bula de confirmare); ȋn final, putem spera la a reducere a izolării cognitive. Stimularea empatiei presupune apelul la „formare”; pare că nu mai putem spera la achiziții care vin natural din firea umană. Programe educaționale și inițiative care pun oamenii în contact direct cu realitățile altora ajută la dezvoltarea manifestărilor empatice şi la diminuarea apatiei sociale. Crearea unui ecosistem media sănătos pare un deziderat utopic ȋnsă nu mai poate fi ignorat. Jurnalismul de calitate și rețelele sociale responsabile pot ajuta la reducerea manipulării și la promovarea unui discurs echilibrat. Modul ȋn care se vor reglementa aceste aspecte este incert iar acțiunile civice devin imperios necesare.
Tratamentul nu poate începe fără conștientizarea problemei. Putem ȋncepe prin dezvăluirea unor indicatori ai orbirii sociale; lipsa reacției la crize umanitare, banalizarea inegalităților, negarea faptelor evidente sau pasivitatea civică pot reprezenta o listă scurtă. Conştientizarea la nivel de individ este elementul primordial al complianței la orice tratament. Mecanismele intra-psihice sunt, pe cât de comune, pe atât de dificil de repornit. Autoevaluarea și reflecția presupune ȋncurajarea indivizilor și comunităților să își pună întrebări critice despre propriile prejudecăți și obiceiuri de consum media. La nivel social trebuie să existe mecanisme de monitorizare a impactului media (a nu se ȋnțelege controlul media). Analiza modului în care rețelele sociale și mass-media influențează percepțiile și reacțiile publice va influența tratamentul administrat.
Intervenția poate fi definită ca o terapie activă împotriva indiferenței. Pentru a trata orbirea socială odată ce s-a instalat, este necesară o combinație de acțiuni concrete. Problemele cu rang social nu pot fi amendate fără forme manifeste de activism și participare civică. Implicarea în cauze sociale prin voluntariat, proteste, inițiative legislative sau sprijinirea organizațiilor care promovează schimbarea sunt doar câteva forme de reacție; cât mai sunt ele de actuale rămâne să descoperim. Jurnalismul de investigație și „storytelling”-ul umanizat pot fi adevărate pilule amare dar şi eficiente ȋntr-o oarecare măsură. Prezentarea problemelor sociale prin povești care trezesc empatie, nu doar prin statistici seci, poate re-umaniza cadrul social actual. Revenirea la o serie de principii etice aplicabile noilor tehnologii a fost clamată ȋn numeroase rânduri; modul practic ȋn care se va reuşi rămâne o adevărată problemă. Limitarea algoritmilor care favorizează polarizarea socială și răspândesc „fake news” reprezintă ȋn sine o provocare de ordin etic. Crearea de spații de dialog real reprezintă chiar cadrul de promovare a sănătății sociale. Grupurile de discuții, platformele online și evenimentele comunitare unde oamenii pot interacționa direct, dincolo de ecrane, vor fi viitoarele centre de reabilitare? Doza zilnică de expunere la perspective noi (cărți, documentare, conversații reale) vor fi pastilele viitorului? Exercițiile regulate de gândire critică (analizarea știrilor, verificarea surselor) vor fi viitoarele forme de kineto-terapie mentală? Rămâne de văzut. Ne putem gândi la terapii de tip șoc social prin voluntariat în medii defavorizate şi interacțiune directă cu problemele societății sau la administrarea unui „antidot” prin acțiune (implicare în schimbări sistemice, nu doar indignare pasivă).
Cine ne va trata?
Medicii, un corp profesional cu un statut din ce ȋn ce mai incert post-pandemic, s-au făurit ca urmare a unui strigăt de ajutor; unul care clama sprijin şi, ulterior, bunăstare. Vracii, şamanii şi restul asemenea lor s-au cristalizat dintr-un murmur mai şoptit, unul mai conectat la o formă de divinitate. Naşterea unei noi specii de vindecători, potriviți lumii informaționale de azi, pare una dificilă aşa ȋncât, nu rămâne decât să ne imaginăm o cezariană dureroasă. Boala de azi pare purtată pe umerii unor oameni nu doar orbiți ci, ȋn marea parte a lor, muți. Ca şi când nu ar fi fost de ajuns, grupul celor din jur pare o mulțime de surzi, din ce ȋn ce mai insensibili la suferința din jur. Odinioară ne foloseam de simțuri pentru a ne comunica boala, bucuria, surprinderea sau chiar iubirea şi fericirea. Ȋn era digitalizării (a nu se confunda cu amputația seriată a extremităților apucătoare de unelte) comunicăm prin biți, aparent facil şi rapid. Oricât am căuta organul de simț pentru a integra codificarea binară şi pentru a trăi o senzație omenească, ȋncercarea pare una lipsită de speranță. Evoluția societății a presupus şi o evoluție a profesiilor; pare un parcurs firesc să asistăm la naşterea unor noi profesii, inclusiv a unor vindecători sociali.
Ȋn loc de concluzii…
Tratamentul orbirei sociale nu este rapid sau ușor, dar poate fi eficient dacă este aplicat la nivel individual și colectiv. La fel cum prevenim și tratăm bolile în medicină, trebuie să adoptăm o igienă informațională, un stil de viață civic activ și un sistem imunitar social bazat pe educație, empatie și acțiune.
Ambrine ASHRAF, „Training Need Assessment of Bio-Medical Research Among Faculty Members of Government Medical College, Srinagar”, Journal of Medical Science and Clinical Research, vol. 05, no. 06, 2017, pp. 23403–23408.
Alina BETLEJ, Jan GONDEK & Natalia GONDEK, „Ageing and Keeping Pace With Technology: A Grounded Theory Study on Blind Adults’ Experiences of Adapting to New Technologies”, International Journal of Environmental Research and Public Health, vol. 20, no. 3, 2023, pp. 1876.
Matha CHANDRASHEKHER & Suchismita SATPATHYS, „Uncovering the Sociological Interpretation of Visual Impairment-Related Inequities and Their Social Determinants in India”, National Journal of Community Medicine, vol. 14, no. 03, 2023, pp. 200–207.
Philip HOWARD & Bence KOLLANYI, „Bots, #Strongerin, and #Brexit: Computational Propaganda During the UK-EU Referendum”, SSRN Electronic Journal, 2016, https://doi.org/10.2139/ssrn.2798311
Hari KUSNATO, Dwi AGUSTIAN & Dany HILMANTO, „Biopsychosocial Model of Illnesses in Primary Care: A Hermeneutic Literature Review”, Journal of Family Medicine and Primary Care, vol. 7, no. 3, 2018, pp. 497.
Alessandro LENCI, Marco BARONI, Giulia CAZZOLLI & Giovanna MAROTTA, „BLIND: A Set of Semantic Feature Norms From the Congenitally Blind”, Behavior Research Methods, vol. 45, no. 4, 2013, pp. 1218–1233.
Brieuc LITS, „Detecting Astroturf Lobbying Movements”, Communication and the Public, vol. 5, no. 3–4, 2020, pp. 164–177.
Ibadullah SAJID, Uzma ASHIQ & Raja SAJID, „Paradigm Shifting From Bio-Medical to Bio-Psycho-Social and Role of Medical Social Work”, PJMHS, vol. 15, no. 5, 2021, pp. 1047–1050.
Thomas ZERBACK, Florian TOPFL & Maria KNOPFLE, „The Disconcerting Potential of Online Disinformation: Persuasive Effects of Astroturfing Comments and Three Strategies for Inoculation Against Them”, New Media & Society, vol. 23, no. 5, 2020, pp. 1080–1098.
INDICAȚII DE CITARE:
Radu-Mihai Dumitrescu, „Orbirea socială, un fel de gripă comunitară…” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 