ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Radu Enache 

Scrisul de noapte


***

De la o vreme, mă acoperi,
în fiecare noapte,
cu toată ființa ta. 
Albastră, diafană, 
amirosind a smirnă și tămîie,
mă îmbrățișezi  
și mă ridici 
deasupra umilelor bordeie,
deasupra conacelor și palatelor, 
deasupra orașelor și 
deasupra pămîntului, 
peste munți și codri, 
peste cîmpii, peste tîrgul precupeților lumii și, 
mai ales, peste oceanul - 
uriaș cer de dedesubt -  
ale cărui cumplite furtuni 
sînt, de sus, jucării 
de spumă și puf. 
Cu o mie de brațe 
mă cuprinzi 
și mă porți 
într-o mie de lumi, 
îmi arăți miriade de stele 
într-o ultimă, singură, infinită, 
iubire...
Și în fiecare dimineață,
pe piept, pe inimă, pe pleoape, 
găsesc urmele răsuflării tale 
dulci, ascuțite,
albastre, aproape negre, 
siderale.

*** 

E o joacă amară-ntre noi 
ca o coajă de portocală 
desfăcută sălbatic, 
pe fața de masă brodată,
înainte de Sf. Ignatie Teoforul...
Alături este cana cu vin fiert - 
Stai! E de dulce! -, 
dar lacrima din colțul ochiului 
e de post... 
Buzele tale sînt purpurii 
ca apusul care sărută cîmpia!


***

Junii, cu gheare și colți, 
sfîșie carnea, iar sîngele 
cald, proaspăt, roșu 
le asmute trăirea. Pîndele, 
saltul, răsucirea și țipătul 
ascuțit de glorifrîngere... 

Se joacă puii de fiară și 
joaca, rotită, joc aspru se face, 
iar jocul le-ntinde-o capcană.
Din rană se naște iubirea 
și fructul și săvîrșirea. 
Prea des săvîrșirea... Unora, unii...

Dar alții, puțini, îndrăgind 
vînătoarea și nu efemerul 
vînat, în pustie fugind,
se vor fi îmbătrînit, se vor fi 
știrbit, ca niște cactuși uscați, 
ca tigri smochinii, cu blana 
de hîrtie, cu ochi înroșiți, lăcrimoși, 
și pleoape betege,
cu gingii moi, putrede, 
cu limbi atîrnînde 
pe buze uscate... 
Acei, puțini,
alții, la capătul drumului, 
vor slobozi zvonuri și slove 
(și, poate, rime) precum, 
pe lîngă frunzele de nuferi, 
urcă intermitent, 
din întunecatul adînc, 
șiraguri de bule spre 
suprafața oglindă 
în care se reflectă 
Cerul.