NR. 8-9 / 2025
Revin asupra unei chestiuni discutate puțin cu alt prilej în paginile revistei noastre, anume cea a înțelegerii de sine. Ne-am putea gândi, desigur, dacă are rost acum o discuție cu privire la așa ceva. Nu cumva e cam aridă o asemenea problemă și, eventual, străină acelor întrebări pe care omul de astăzi simte nevoia să și le pună? Știm totuși că, în acest timp, concrete ne apar mai ales acele chestiuni ce au în vedere preocupările noastre imediate și unele dorințe sau noi pasiuni.
ȘTEFAN AFLOROAEI
Spre deosebire de oamenii de știință din vremea noastră, Werner Heisenberg avea conștiința dimensiunii culturale a fizicii, a locului ei în istoria spiritului și a fondului teoretic care a făcut-o posibilă. Pentru fizicianul german, marea antinomie care a străbătut istoria fizicii provine din confruntarea dintre Democrit și Platon. Filosoful din Abdera postulează indivizibilitatea elementelor ultime și explică ordinea lumii pornind de la polaritatea dintre plin și gol, pe când Platon descoperă „particulele elementare care sunt obiecte matematice fundamentale de o înaltă simetrie.”
DRAGOȘ GRUSEA
Contribuții
Sutele de fragmente de text antic grec, de la Homer la surse creştine timpurii, la care de pildă volumul Greek Laughter (2008) al lui Stephen Halliwell face referinţă, atestă o preocupare profundă, dacă nu chiar o obsesie a grecilor pentru fenomenul cultural şi social al râsului. Celebrul adagiu al lui Aristotel potrivit căruia râsul este „propriu” omului, „oamenii [fiind] singurele fiinţe vii capabile de râs” este îndreptăţit cel puţin din punct de vedere al culturii din care filosoful făcea parte: râsul este un „propriu” al grecilor.
ŞTEFAN-SEBASTIAN MAFTEI
Contribuții
Articolul explorează conceptul de transidentificare proiectivă propus de James S. Grotstein, ca formă de rezonanță empatică în relația terapeutică. Prin integrarea ideilor lui Wilfred Bion privind funcția-alfa și reflecții poetice, analizez cum psihoterapeutul devine un spațiu de locuire temporară pentru suferința pacientului. Exemple cu momente din clinică (cu anonimizare completă) ilustrează această dinamică, subliniind rolul ospitalității psihice în funcția de conținere.
Contribuții
Sentiment intens și emoție fiziologică primară, frica este resimțită general-universal de oameni și chiar de multe specii de animale, în prezența sau previzionarea unui risc sau pericol (iminent sau continuu, real sau perceput), ea jucând un rol esențial și ineluctabil în supraviețuirea omului, și nu numai, permițându-ne “să evităm anumite pericole și să reacționăm mai eficient la anumite amenințări”.
IULIAN CĂTĂLUI
DOSAR: MIRAREA – O EMOȚIE DISPĂRUTĂ?
Cunoașterea, alături de alte teme fundamentale, are una dintre cele mai lungi istorii. Ce este cunoașterea, care sunt limitele ei, care sunt sursele ei, care este rolul limbajului în cunoaștere, se poate ea transmite? Sunt doar câteva dintre întrebările care au căpătat răspunsuri dintre cele mai complexe pe parcursul istoriei filosofiei. Însă lucrările lui Aristotel, Platon, Kant sau Locke ne îndeamnă să ne exersăm reflecția în zona cunoașterii în genere, a posibilității ei, a surselor ei, a limitelor ei, a criteriilor de stabilire a adevărului.
MARIA CERNAT
To be great, make me small. Ce se află la temelia bucuriei? Dar a iubirii? Oare ne putem imagina cum ne bucurăm sau cum ne îndrăgostim fără să existe un moment cheie de surprindere în ceea ce începem treptat să simțim? Oricine s-a bucurat vreodată sau cine a iubit cu foc a fost atins mai întâi de uimire în forul său interior. Înainte de a (ne) zâmbi sau de a simți fiori de dragoste suntem sur-prinși de ceea-ce-ni-se-arată. Cât despre emoțiile și sentimentele negative, nu sunt ele posibile tot în clipa unei luări prin surprindere, chiar dacă neplăcute?
LIVIU COCEI
Nil admirari, „să nu te miri de nimic”, zice Horațiu, dar cum să nu te oprești și să nu te minunezi de ce mai scrie pe pereți: „Meritocrația salvează România”. Te pune pe gânduri. Au ajuns și huliganii să se gândească temeinic la destinul țărișoarei noastre. În patria care de multă vreme trebuie salvată, dacă se poate de un tată al națiunii care să spună: tu ești bun, tu nu ești atât de bun etc., în această țară chiar, zic, până și pereții participă la această lingoare. Dorul nesfârșit după dreptate.
ALEXANDRU POPP
Aristotel, în Metafizica sa (982a-b), considera că mirarea este începutul filozofiei și, implicit, al cunoașterii; mirarea îi face pe oameni să-și dorească a ști mai mult, astfel, cercetând cauzele lucrurilor, ei își pun întrebări și, căutând răspunsurile, ajung la cunoaștere. O idee asemănătoare se întâlnește și în dialogul Theaitetos (155d2-4) unde Platon, prin glasul lui Socrate, afirmă că mirarea duce la înțelepciune.
DIANA BARABOI
Mă mir și mă răsmir, zicea bunica mea, o olteancă aprigă și mucalită. Nu se mira des, văzuse multe în viața ei, dar atunci când se mira, o făcea apăsat, cu „zurgălăi” să știe întreaga mahala. Nici eu nu mă prea mir, că viața a avut grijă să-mi arate și mie multe. Mai gust „antropologie pe pâine” cu diferite ocazii, dar și atunci nu prea mă mai mir. Dar nu încetează să mă uimească cum o ființă atât de perfectă, precum omul, poate fi mereu nemulțumit, orice-ar avea și ce i s-ar da.
CRISTIANA POPP
„Mirare” în limba română vine de la un cuvânt cu același sens din latină, moștenit și de alte limbi romanice. Mai târziu a căpătat în unele limbi și sensul de a se uita, a privi la ceva (în italiană, dar și spaniolă). Cuvântul e înrudit cu „mirage” din franceză. Sensul e legat de surpriză. Un sinonim este a se minuna, ceva ce presupun reacția la o minune, ceva improbabil. Înseamnă a fi martor la ceva la care nu te aștepți, care nu se desfășoară conform predicțiilor. Se miră și animalele?
AMALIA DIACONEASA
Pornind de la exemplul lui Leonardo – considerat, în ciuda culturii lui aproximative, imaginea însăși a omului renascentist datorită capacității sale aparent nelimitate de a fi intrigat de fenomenele naturii, de tehnologie, de legile de funcționare a organismului uman, ca și, în egală măsură, de artă – Mario Livio încearcă să descifreze „taina” ce se ascunde în miezul curiozității înseși. Într-adevăr nimic mai curios decât curiozitatea – căci ea în primul rând face posibilă apariția oricărui fenomen curios, mirarea animalelor oprindu-se la pragul întrebării „de ce?”
HORIA VICENȚIU PĂTRAȘCU
Uimirea poate contribui la regăsirea de sine, la punerea în lumină a ceea ce suntem (fără măști). În acest sens, voi face referire, desigur, la Criticile lui Immanuel Kant, care a văzut în cele două cunoscute categorii estetice (frumosul și sublimul) – un mod de admirație și de contemplare. Ce poate fi mai uluitor decât puterea de a aprecia, a admira și de a contempla un colț de natură sau o operă de artă?
EUGENIA ZAIȚEV
Ciudați mai sunt scandinavii ăștia, stranii pentru mintea noastră. Danezii sunt atât de bine încadrați în câmpul muncii, încât diverse companii private nu mai au de unde recruta lucrători. Și tot danezii sunt printre cei mai relaxați oameni din lume, iar cuvântul danez hygge a devenit o emblemă internațională a ideii de comoditate și confort casnic.
DORIAN FURTUNĂ
UVERTURA
Problema gustului – detașat de semnificația sa comună și proiectat în lumea artelor – apare drept o preocupare constantă în decursul istoriei devenirii esteticii. Natura sa pretențioasă, justă și totodată greu de explicat și captat la o simplă revizuire i-a proiectat o sumedenie de întruchipări aparte în studiului percepției și însușirii semnificației obiectelor de artă.
Simfonia a VI-a de Gustav Mahler este poate cea mai sumbră dintre creațiile sale, o muzică a negării și a disperării. Dacă simfonia precedentă lăsa loc speranței, a VI-a pare să spună un hotărât Nu! În special în ultima parte, discursul muzical evocă, așa cum spunea Bruno Walter „o luptă implacabilă toți contra toți”, în care existența apare ca o povară, iar moartea ca o eliberare. Nu întâmplător, Mahler a numit această lucrare „Tragica”. Finalul ei se prăbușește în întuneric și deznădejde, ca o corabie sfâșiată de valurile unui ocean zbuciumat.
LEONARD BOGA
CRITICOSCOP
Dezbaterile pe marginea relației dintre știință și religie sunt vechi de când lumea, dar au început să capete amploare mai ales în ultimele două veacuri. Cele două mari teorii – teoria evoluționistă din biologie și teoria relativității din fizică – s-au impus în cercetarea științifică cu aplombul specific paradigmelor, iar apoi s-au insinuat, cu surdina pusă, în mentalul colectiv.
ELENA RUSEI
Contribuții
Dacă ar fi să o reprezint pe poeta Maria Ivanov printr-o sintagmă, aș numi-o „fata care se întrece cu singurătatea”. Printr-o finețe poetică, în al doilea volum publicat la Editura Prut Internațional – Aici nu ai pe cine te baza (colecția Teritorii, 2025), eul liric extrapolează scindările interioare asupra lumii înconjurătoare, reprezentând o discontinuitate a individualității din cauza clivajului afectiv, ce separă evenimentele traumatizante unele de altele.
Gabriel Liiceanu este unul din numele cumplite ale culturii române. Cumplit vine de la compleo, -ere care a dat mai târziu și complet. În Rostirea filosofică românească (1970), Constantin Noica încearcă să dea un rost conotației negative pe care a căpătat-o în cele din urmă cuvântul, punând-o pe seama unui spirit al limbii române înclinat spre deschideri blânde și cuprinzătoare, străin unor disjuncții exclusive și unor limite extreme.
HORIA VICENȚIU PĂTRAȘCU
Contribuții
„Trebuie să ne adaptăm”; „Avem nevoie de reforme”; „Trebuie să fim mai eficienți”; „Copiilor nu le este util ce învață la școală”; „Azi nu există meseriile pe care le vor practica în viitor” etc. Toate aceste lucruri le auzim zi de zi, rostite de aproape oricine, în contexte cât se poate de diferite. Genealogia afirmațiilor de mai sus, care sunt azi parte a opiniei comune, poate fi înțeleasă recurgând la o dezbatere pe care Barbara Stiegler o reconstruiește în cartea ei. Este vorba despre Lippmann – Dewey debate și despre toate discuțiile din perioada interbelică referitoare la criza liberalismului și la definirea unui nou liberalism
Renumitul lingvist și filozof al limbajului Noam Chomsky este autorul unei interesante cărți intitulate Cine conduce lumea? (Who Rules the World?), în care analizează cu subtilitate și aplomb problematica vastă a unei preocupări care se regăsește în discursul public și politic contemporan. Întrebarea din titlu este cu atât mai justificată cu cât, mișcările geopolitice din ultimii ani, la prima vedere surprinzătoare, sunt explicabile printr-un lung șir de greșeli deopotrivă diplomatice și politice ale reprezentanților marilor puteri mondiale.
DAN LAURENTIU PĂTRAȘCU
Cartea istoricului Tony Judt, Epoca postbelică. Europa de după 1945, este o lucrare de referință care este peste putință de rezumat, presupunând că așa ceva se poate recomanda ca efort intelectual benedictin. Ceea ce vom întreprinde în cele ce urmează este o analiză a perspectivei istorice mai mult sau mai puțin asumate de Judt, unul din cei mai distinși eseiști britanici din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Vom discuta trei poziționări ideologice ale tipului de istorie scrisă de Judt, iar, la final, vom trage o concluzie.
DAN ALEXANDRU CHIȚĂ
În fiecare proză din volumul Omul cu drujba roșie și alte povestiri, semnat de Dumitru Augustin Doman, participăm la un maraton de realități individuale sau colective, fiecare cu aura ei comică sau absurdă, cu idealurile ei utopice sau distopice. Stilul alert se împletește cu firescul situațiilor sau al caracterelor care evoluează pe scena cotidianului. Pe alocuri, are loc o intruziune a fantasticului care, nicidecum, nu anulează concretul, ci îl completează și îi conferă patina insolitului. Critica socială, pe cât este de subtilă, pe atât de acidă rămâne în culisele evenimentelor evocate.
SAVU POPA
Contribuții
Unele dintre poruncile creştinismului – poate chiar cele mai importante – m-au frapat întotdeauna prin maximalismul lor, prin strălucirea orbitoare a moralei pe care o afirmă şi, în acelaşi timp, prin imposibilitatea constitutivă de a fi puse în practică în ordinea reală, umană, a lucrurilor. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu pot fi creştin.
VICTOR CELAC
Realitatea ce mi se dezvăluie în față nici nu-ncape în cuvinte, cel puțin nu în cuvintele mele, amețite de spectacolul culorilor de toamnă. Mai devreme ceața ocupa văile dintre dealuri (chiar am surprins-o cum se preumbla prin potecile dintre versante), iar acum soarele razant – deși a risipit materia alburie – luminează prin transparență frunze galbene, roșii, portocalii și vernil, aprinzându-le pentru fascinanția contrastului cromatic.
MIRCEA BĂDUȚ
Descoperit în The Guardian într-una din fazele mele de procrastinare și regizat de Kovásznai György, Habfürdő este o animație psihedelică ce nu ezită să discute dificultățile personale și profesionale cu care se confrunta acea clasa de mijloc recent creată de socialismul de tip sovietic din spatele Cortinei de Fier. Anna Parádi studiază neîntrerupt pentru examenul de la medicină, locuiește cu chirie în apartamentul unei văduve și zilele ei înseamnă manuale de anatomie și tocirea unor unor cuvinte din sfera biologiei.
ALEXANDRU IONAȘCU
Terapii filosofice
Povestea lui Mithridate e cunoscută pasionaţilor de istorie străveche, anecdotică medicală şi mitologie. Regele care din teamă de a fi otrăvit şi dorinţa de a supravieţui tentativelor, şi-a administrat doze foarte mici din otravă, în mod progresiv mai mari, până când a devenit imun.
HORIA CINTEZĂ
PROZĂ
Freud Museum
Cât de ciudată alcătuire să deții așa încât să trăiești, simultan, mândria de a fi scris cândva o nuvelă de geniu și invidia că azi nu mai ești în stare să scrii ca atunci?
În dimineața aceea, când lumina abia pătrundea prin frunzișul chiparoșilor, o mângâiere de vânt îmi răcorea trupul sleit de canicula de peste noapte, pisica îmi oferea, din contorsiunile trupului ei mic, dulceața unor suave alambicări care implorau mângâieri iar mireasma esenței cafelei proaspăt smulse din cei 28 de barri ai espressorului îmi excita papilele gustative cu feromonii ei perverși.
IOANA SCORUȘ
VERSURI
Poezie
Pe treptele succesive ale viselor și oboselilor mele,
coboară din irealitatea ta
și vino să înlocuiești lumea.
O, ce fericire, Fernando!
să cobor
ca și cum aș urca
treptele propriei misiuni
de perfecționare a umilinței
sub forma devotamentului ei peregrin
căci treptele însele m-ar călăuzi
spre înalta revărsare
de umbre penitente
zburându-mă întâi cu ele pe sus,
apoi lăsându-mă să mă rostogolesc
ANGELA MARTIN
Poezie
Am găsit cheia tuturor ușilor nedeschise./ Nu stă cu celelalte chei/
nu se supune suportului lor cuminte./
Este rebelă./ E vibrație ascunsă între tăcerile lumii/ o emoție care nu poate fi prinsă nici în inimă/ nici în privire./
Stă în interstițiul/ dintre sensurile nescrise ale vieții/ unde logica pășește goală în apa mării/ și raționalul numără scoicile sidefate/ răsturnate de val/ iar sufletul respiră libertatea/ tuturor începuturilor/ doar/ prin ochii ei.
GABRIELA BOTICI
Poezie
Am găsit cheia tuturor ușilor nedeschise./ Nu stă cu celelalte chei/
nu se supune suportului lor cuminte./
Este rebelă./ E vibrație ascunsă între tăcerile lumii/ o emoție care nu poate fi prinsă nici în inimă/ nici în privire./
Stă în interstițiul/ dintre sensurile nescrise ale vieții/ unde logica pășește goală în apa mării/ și raționalul numără scoicile sidefate/ răsturnate de val/ iar sufletul respiră libertatea/ tuturor începuturilor/ doar/ prin ochii ei.
FELICIA MUNTEAN
Când am ieşit m-am izbit de ceva.
Ceaţa avea grosimea unui zid,
nu putea fi tăiată cu nici un cuţit.
Aveam la mine doar două mâini
şi-am încercat să cuprind zidul.
În braţe, ceaţa devenise subţire
ca un sărut văzut din profil.
Avea gust de nori nehotărâţi.
NIA DAMIAN
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 