NR. 7 / 2023
Evocări și exegeze: Constantin Noica (dosar coordonat de Dragoș Grusea)
Datoriile noastre rămân imense față de omul care, după anii de război, se dedică efortului de susținere intelectuală și morală a unor persoane sau comunități care s-au văzut deodată sub un regim politic terifiant. Aproape tot ce a făcut din acei ani și până la sfârșitul vieții, precum reflecția mereu reluată cu privire la noua situație a omului în istorie, paginile scrise cu atâta comprehensiune și cu simțul martorului treaz într-o epocă tulbure, readucerea în acest spațiu lingvistic și cultural a unor mari nume ale gândirii europene, discuțiile cu cei apropiați sau cu cei care nu reușeau să-și afle un loc propriu, întrebările noi pe care le aduce în față și, mai ales, orientarea atenției către nevoia de a revedea ceea ce pare deja văzut și de a regândi ceea ce pare deja gândit, de a readuce în raza actului de înțelegere ceea ce pare deja înțeles, toate acestea ne vorbesc despre o prezență cu adevărat de excepție.
ȘTEFAN AFLOROAEI
Apropierea mea de biografia și scrierile lui Noica s-a făcut în trepte: de la inevitabilele exerciții de admirație, specifice începutului din anii ’80 ai veacului trecut, pînă la un patos temperat, prudent al distanței mereu întrebătoare și pusă pe cîntărirea chibzuită a silogismelor concluzive. Nu reflecția gînditorului a generat însă rezerve sau controverse în receptarea mea, ci varii episoade și interstiții din felul în care acesta a trăit viața civică sau politică a cetății și a României. Rămîn astfel subiecte neîncheiate, cu sfîrșit continuu, relația sa cu ideologia de dreapta în perioada interbelică sau cu Puterea totalitară, în spectrul căreia Securitatea a ocupat un loc aparte
ION DUR
Din cele peste 500 de pagini recuperate din variile mele DUI-uri – „Luca”, „Aron”, „Anton” –, dar și din dosarul tematic „Cameleonii”, care par să fi început în 1981 și par să se fi încheiat în decembrie 1989, aproape o sută și cincizeci sînt extrase din corespondența mea privată, de natură personală sau profesională – indiferent că era vorba despre chestiuni familiale, culturale, scriitoricești, erotice etc. Foarte puține sînt fotocopiate, majoritatea fiind pur și simplu copiate „de mînă”, ceea ce înseamnă că Securitatea avea mai mulți scribi decît xerox-uri! Și asta în anii optzeci!
Dacă există vreo legătură între dor şi nefiinţă, aceasta nu poate fi decât numele pe care îl dăm suferinţei încercate faţă de ceea ce nu este. Ne e dor de ceva sau de cineva atunci când din prezenţa lui nu mai rămâne nimic desemnabil. Ne e dor de prezenţa devenită absenţă, de fiinţa absorbită în ne-fiinţă. Dacă însă nu mai putem desemna şi nici arăta acest neînfățișabil și ca atare nevizabil, nu ne rămâne totuşi decât suferinţa, arătarea care nu încetează să indice, în noi, un gol ce doare ca orice părăsire. Dorul este semnul sau urma lăsată de ceea ce nu mai este, urmă vie care ne tulbură pentru că arată înspre ceva ce nu se arată, ceva ce ne lipseşte în adâncul fiinţei, lipsindu-ne de ceea ce în noi nu mai putem căuta şi chema.
DORIN ȘTEFĂNESCU
Ontologia lui Noica are drept temă fundamentală tocmai această multiplicitate din sânul ființei: „de pe acum se poate spune ceva despre natura lui <<a fi>>: este o natură complexă.” (DîF 226). Filosoful român arătase deja în cărțile aparținând „ciclului românesc” faptul că limba română e creată, parcă, după chipul și asemănarea acestei felurimi structurale a ființei, ea făcând cu putință adevărate extaze ale verbului „a fi”, care iese din sine pentru a se raporta la el însuși într-o varietate de moduri: n-a fost să fie, era să fie, va fi fiind, ar fi să fie, este să fie, a fost să fie.
Noica este un asemenea Ivan Ilici care, înaintea morții (Scrisori despre logica lui Hermes este ultima sa carte, apare în 1986, cu un an înaintea morții lui) încearcă să rezolve, cu instrumentele logicii, problema morții sale. Știm bine că Ivan Ilici se împotmolește în vestitul raționament de școală privitor la moarte, îl ia în râs și îl batjocorește și, după o suferință morală acerbă în care individul Ivan Ilici nu poate accepta ideea morții sale, considerând-o grotesc de absurdă, fără sens, ilogică, căci cele două, generalul morții sau exemplul particular al morții lui Socrate din funebrul raționament scolastic sunt infinit îndepărtate de existența lui particulară, de cazul său concret. Moartea lui nu decurge logic nici din judecata generală „Toți oamenii sunt muritori” și nici din exemplul particular al lui Socrate.
HORIA VICENȚIU PĂTRAȘCU
Cum e posibilă o nouă eternitate. Constantin Noica și „Moartea lui Ivan Ilici”
Se cunoaște foarte bine faptul că filosoful Constantin Noica îl avea ca model de gânditor român pe creatorul de sistem Lucian Blaga. Căci Noica, la fel ca Blaga, urmărea: a) să construiască un sistem filosofic; b) să lărgească hotarele cunoașterii (prin apelul la metodologia dogmatică, în viziunea lui Blaga, și prin adâncirea perspectivei hermeneutice, în cazul lui Noica); c) să eșafodeze o nouă logică (îndeosebi a conceptelor dogmatice, de către Lucian Blaga; una a holomerilor, de către Constantin Noica).
Partea încetează să fie o simplă bucată inertă, o variabilă lesne de înlocuit cu o alta, capătând puterea de a se ridica la întreg, înglobând în ea semnificaţia celui din urmă. Aceste câmpuri logice se propagă cu prepondereţă în ştiinţele spiritului unde poetul poate deveni Poezia, omul de ştiinţă, Ṣtiinţa sau omul moral al lui Kant întruparea regulii pentru întreaga comunitate. Ieşind din inerţia în care se afla, partea devine capabilă de a da ea însăşi naştere formei, nemaifiind nevoită să accepte pasiv una ce i se impune din exterior. Exemplul repetat pe care Noica îl dă pentru a reda acest fenomen al părţii ce poartă în sine întregul este cel al lui Socrate, despre care se obişnuia să se afirme că ar fi muritor, dar nu pentru că ar face parte dintr-o „clasă” a muritorilor, a celor care „sunt supuşi” morţii, ci pentru că, prin viaţa trăită ca pregătire pentru moarte, scoate la iveală condiţia de muritor.
ELENA RUSEI
În comentariul lui Noica la Fenomenologia Spiritului: Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, este complicat să sesizăm poziția lui Hegel pe de o parte și a lui Noica, pe de altă parte, privitoare la religie. Noica înțelegea pericolul cenzurii și de aceea credem că a criptat preventiv conceptul. Deci pentru a înțelege ce a vrut Noica să spună despre Hegel -peste capul cenzorului- trebuie să recitim segmentul despre religie bănuind că există sensuri estompate de frica cenzorului. Prima ipoteză ar fi că însuși titlul și forma narativă a prezentării vrea să atenueze șocul acestui tratat atât idealist cât și realist, ce conține simultan mistică speculativă și critică politică. Înscenându-se ca „povestitor” al unei fabuloase epopei umane, Noica distrage vigilența cenzorului spre o sferă ficțională. Umanismul etalat al cărții pare să sugereze o complicitate cu „umanismul marxist”- pe lângă afinitățile dialectice ale lui Hegel cu Marx, celebrate oficial de către regim. Această mișcare este consecventă cu depolitizarea implicită a filosofiei impusă de catastrofa istorică și de refugiul ulterior în „cultura înaltă”.
VLAD MUREȘAN
În comentariul lui Noica la Fenomenologia Spiritului: Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, este complicat să sesizăm poziția lui Hegel pe de o parte și a lui Noica, pe de altă parte, privitoare la religie. Noica înțelegea pericolul cenzurii și de aceea credem că a criptat preventiv conceptul. Deci pentru a înțelege ce a vrut Noica să spună despre Hegel -peste capul cenzorului- trebuie să recitim segmentul despre religie bănuind că există sensuri estompate de frica cenzorului. Prima ipoteză ar fi că însuși titlul și forma narativă a prezentării vrea să atenueze șocul acestui tratat atât idealist cât și realist, ce conține simultan mistică speculativă și critică politică. Înscenându-se ca „povestitor” al unei fabuloase epopei umane, Noica distrage vigilența cenzorului spre o sferă ficțională. Umanismul etalat al cărții pare să sugereze o complicitate cu „umanismul marxist”- pe lângă afinitățile dialectice ale lui Hegel cu Marx, celebrate oficial de către regim. Această mișcare este consecventă cu depolitizarea implicită a filosofiei impusă de catastrofa istorică și de refugiul ulterior în „cultura înaltă”.
CRISTIAN TELEUCĂ
Când vorbim despre Constantin Noica, avem senzația că trimitem în mod clar la un nume de referință în cultura română. Dar în ce constă mai exact această claritate? Ce din numele lui ne face să-l arătăm cu degetul, să-l desemnăm, și dacă se poate, să-l asimilăm? Un lucru este clar! Orice citare din, sau orice trimitere la Noica, brusc oferă discursului un aer de siguranță, claritate, chiar acolo unde nu se cade și nu există nicio legătură. Se pare că numele lui Noica cântărește mai mult decât orice a scris vreodată.
EDUARD BECHEANU
Atunci când apelăm la filosofia românească, cu siguranță vorbim despre Lucian Blaga, Emil Cioran, Mircea Eliade și Constantin Noica. Filosoful de la Păltiniș, născut în luna lui cuptor, a scris idei de neuitat, iar îndrumările sale sunt necesare și astăzi în cultura românească. În zilele fierbinți ale lunii iulie ne putem aminti de câteva învățături spirituale ale marelui gânditor român, pe care le propun spre atenție în rândurile ce urmează. Sper ca acest set de reflecții să fie un bun răcoritor spiritual pentru cititorii revistei Anthropos, în numărul special dedicat lui Constantin Noica.
EUGENIA ZAIȚEV
Profităm în fiecare zi de beneficiile indiscutabile ale accesului la informația digitală și comunicării online. În același timp, comoditățile tehnologiei digitale ne atrag într-o spirală a utilizării frenetice ale cărei consecințe nu le conștientizăm sau alegem să le ignorăm.
ROBERT CORAVU
Rațiuni dialectice
Sociologul Lazăr Vlăsceanu a publicat în anii 2019-2020 două volume intitulate Educație și putere (Editura Polirom, 2019-2020), care tratează pe larg, din perspectiva unei analize instituționale moderne, problemele cu care se confruntă sistemul de învățământ românesc, considerat în ansamblul său. În cele ce urmează vom prezenta pe larg principalele critici aduse de Lazăr Vlăsceanu învățământului românesc, examinând golurile și plinurile observate în analiza sa aplicată. Primul volum poartă subtitlul demascator Sau despre educația pe care încă nu o avem și se ocupă de relația existentă între sistemul de învățământ, văzut ca input social, și rezultatul final, outputul economic.
DAN ALEXANDRU CHIȚĂ
Experimentăm crize tot mai acute generate de capitalism. Producția competitivă de profit ca trăsătură definitorie a sa (Azmanova, 2022) transformă toate interacțiunile sociale. De la competiția între companii, până la competiția între noi ca angajați care trebuie să-și arate în permanență statutul de ”angajabil, ca mame care trebuie să fie „mame bune” aflate în competiție cu alte femei care au născut, ca femei care, firește, trebuie în permanență să fie cât mai zvelte și sănătoase, ca bărbați care trebuie să dovedească în permanență că sunt bărbați. A alerga ca să stai pe loc este noul imperativ care dirijează toate aspectele vieții noastre.
MARIA CERNAT
Omnezeu
Când vrei să ții un secret, ideal e să-i îngropi pe curioși într-un viespar de date parțiale, tangențiale, circumstanțiale, fals- ori semi-compromițătoare și inactuale, dar neapărat interesante. Este ceea ce face Christopher Andrew în cartea sa despre istoria serviciilor secrete, apărută în 2018 la Yale University Press și scoasă și la noi anul trecut de Editura Trei. Profesor emerit la Universitatea din Cambridge, autorul este specialist în intelligence și președinte al Cambridge Intelligence Seminar.
ADRIAN OROȘANU
Unghiul Punk
Mai întâi hai să excludem politicoșeniile și plicticoșeniile provenite din «socializarea» științei și «impersonarea» ei prin experți și oameni de știință și «dictatura științifică» și evangheliștii pop-science și toate artificiile penibile care duc știința în mondenitate și delir mai mult sau mai puțin relevant în contextul societății. Speculez și eu desigur într-un joc de corelare, dar pornind de la niscai observații și probe îndelungate.
Contribuții
Apărut în seria „Cărțile Revistei Argeș”, aflată deja la a treia ediție, volumul Filosofia pentru adolescenți. Lecturi liber alese este o antologie de texte pe care Leonid Dragomir le-a publicat în revistă de-a lungul a cincisprezece ani, la rubrica Biblioteca de filosofie. (…) Titlul cărții situate la interferența dintre filosofie și teologie trimite, potrivit autorului, spre cititorii cărora li se adresează în primul rând cartea, adică „aceia care nu și-au pierdut marile întrebări din adolescență, care întârziind în ea nu s-au «maturizat» deplin, dobândind răspunsuri la toate, prin proprie reflecție și trăire, ci de la diverse instanțe exterioare, atât de invazive mai ales astăzi.”
FLORIN CHIVOCI
Contribuții
Textele din volumul luare aminte, care poartă semnătura poetului optzecist Liviu Ioan Stoiciu, sunt, în marea lor majoritate, confesiuni ale unei existențe dezolante, străbătute, de la un capăt la altul, de un suflu vitriolant. Lucrurile trebuie spuse pe față, tranșant, fără niciun menajament sau ocoliș anume. Acest fapt îi conferă poetului forța de a se manifesta pe sine, în cadrul recluziunii, drept un spirit confesiv, lucid, tranșant, un permanent autopsier al propriilor angoase și neputințe.
SAVU POPA
Mie cititul mi-a salvat de multe ori și viața și integritatea psihică. Cu o simplă carte, cumpărată ieftin sau împrumutată de la bibliotecă, mi-am deschis o lume în care m-am ascuns pentru o vreme de realitatea care mă copleșea. Iar dacă Constantin Noica, discipolul direct al lui Heidegger, a fost un activ traducător de romane polițiste (a tradus pentru prima oară Edgar Wallace in română), cine oare poate să se considere prea cult pentru literatura de consum?
„Ar merita să facem astfel încât să ne înfățișăm, cu limba noastră, la judecata istoriei, atunci când năzuințele de unificare ale oamenilor și cerințele de uniformizare ale lumii mașinilor vor chema limbile naturale să spună ce drept de viață mai au.” scria Constantin Noica în Cuvânt înainte la Rostirea filozofică românească. La apariția cărții, în 1970, erau vremuri promițătoare pentru a crede că măcar limba română mai e bună de ceva, dacă istoria și creația culturală erau dinainte perdante în fața celui mai aspru judecător, timpul.
ALEXANDRU POPP
Ecce Homo
Într-un exercițiu de imaginație, dacă am împărți oamenii în două categorii mari – fericiți și nefericiți, va trebui să constatăm că majoritatea covârșitoare ar trebui distribuiți printre cei nefericiți. Da, printre cei nefericiți, fiindcă nu poți fi pe deplin fericit atunci când ai în siajul vieții tale atâtea pierderi, dureri, regrete, nerealizări, greșeli și dezamăgiri; vei trece prin tine aceste drame, numai dacă nu ești complet lipsit de discernământ. Și nu e niciun om scutit măcar de unele zguduiri ale sorții.
DORIAN FURTUNĂ
Omul himeric
Stilul de viață spre care ideea himerismului poetic îl conduce pe omul himeric a inclus adesea inițiative de comunicare cu lumea largă, care s-au împlinit fie prin călătorii, fie prin mijloacele online din ultimul deceniu. Iar în acel caz omul himeric eram chiar eu, fără dubii, un om oarecare din Estul Europei în căutarea propriei configurări identitare. Ca în multe alte situații.
VASILE BAGHIU
Faptul că G. Călinescu este îndeobște recunoscut ca istoric literar, teoretician al literaturii și strălucit prozator este un fapt unanim acceptat. De asemenea, faptul că sistemul critic călinescian este conectat mai degrabă la opera de prozator este un element cât se poate de evident. Ceea ce rămâne însă oarecum în afara modelului pe care-l întruchipează G. Călinescu în literatura română este opera sa poetică. Un aspect mai puțin analizat este așadar poetul Călinescu, umbrit de aureola celorlalte preocupări culturale.
DAN LAURENTIU PĂTRAȘCU
A scrie o carte de filosofie – în imensitatea bibliografică de care dispunem – şi a o publica seamănă cu „nonsensul” rostogolirii prin agora a butoiului cinicului Diogene, care se prefăcea că munceşte tot împingându-l încoace şi-ncolo. Astfel, pentru unii, cartea de faţă reprezintă doar o luare în râs a celorlalte activităţi umane, în timp ce pentru alţii poate însemna altceva: o punere între paranteze a preocupărilor zilnice, un interludiu existenţial şi, deci, o invitaţie la meditaţie.
LIVIU I. COCEI
În primul rând, ce e fascist? Citându-l pe istoricul Ian Kershaw, să definești fascismul e ca și cum ai bate jeleu în cuie pe perete (wikipedia). Dar chiar așa, mișcarea legionară din Românie e considerată fascistă, adică se caracteriza prin autoritarism, militantism, dispreț față de democrație, valorile politice și culturale ale liberalismului, importanța ierarhiilor ”naturale” (ce-or fi alea?), crearea unei comunități populare unde interesele individului să fie subordonate națiuni.
AMALIA DIACONEASA
Terapii filosofice
Animalele folosesc tot soiul de mijloace pentru a se putea identifica unele pe altele. Efectele unei identificări corecte vor conduce către comportamente care variază de la confruntare şi respingere, la acceptare-toleranță, distribuire a altruismului şi resurselor, şi preferințe reproductive. Mijloacele de identificare pot fi şi ele felurite: detecția unor markeri bio-chimici (miros, gust), forma şi textura, vibraţie ritmică, un anumit tip de semnal sonor, prezenta într-un anumit loc (a oului în cuib spre exemplu) şi altele.
HORIA CINTEZĂ
Contribuții
Cunoștințele noastre despre diagnosticare, pe care le-am tot discutat în cursul acesta, pot deveni inutile în practică dacă nu gestionăm cât de cât aspectul afurisit al coincidenței. Atât în simptomatologia din perioada pre-tratament, cât și pe durata tratamentului, apar adesea coincidențe care ne pot afecta drastic eforturile de diagnosticare și de tratare a pacienților. Da, așa cum observați, am împărțit problema în două, pe axa timpului, având ca reper momentul primei noastre interacțiuni cu pacientul suferind.
MIRCEA BĂDUȚ
Coincidența – un inamic al diagnozei medicale
Poezie
I-am spus Desenează-mi un cerc pe care să nu-l uit Şi el a umplut vidul cu moartea unei umbre
NIA DAMIAN
Poezie
De la Mega spre casă cu băieții mei- cerul se limpezește Iosif crede că luna e de fapt soarele vedem norii cum se despart în noapte mâncăm Mudi cântă un rap al lui cu refren compus împreună cu Iosif te spîrca giugiuveca? laptele s- a stricat mașinile sunt drogate prostituția are ciocolată roțile nici nu mai sunt rotunde totul pute
FELICIA MUNTEAN
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 