NR. 5 / 2024
Antropografii
Prin natura sa, dacă se poate vorbi astfel, logos-ul este dialog, face posibilă relația dialogică. Tocmai aceasta poate orienta privirea și dincolo de ceea ce apare „aici și acum”, sau dincolo de cele care se voiesc indiferente. Altfel, omul ar apărea asemeni unui viețuitor oarecare. Sigur, un viețuitor mai adaptat în unele privințe, ceva mai complicat cerebral sau mai performant tehnic – însă doar atât.
ȘTEFAN AFLOROAEI
Semne de carte
Culegerea de povestiri pe care Savu Popa le publică în volumul Strigoiţa (Editura pentru Artă și Literatură, București, 2023) fructifică un fantastic de esenţă populară, mai puţin frecventat astăzi, deşi nu putem şti cu certitudine cât este autorul îndatorat acestui filon folcloric şi cât ar trebui pus pe seama imaginaţiei proprii. (…) Deşi neformulat la nivelul intenţiei explicite, substratul filosofic infuzează adânc paginile romanului Monştrii cu bot de catifea de Simona Poclid (Eikon, București, 2020). Ceea ce nu înseamnă că este o carte în care substanţa ideatică e îmbrăcată în straiele ficţiunii, ci răzbate organic din plăsmuirile imaginaţiei, se înfăşoară în cuvântul care îi dă o percutanţă aparte.
DORIN ȘTEFĂNESCU
Fantasticul pe patru voci (II) Incertitudinea înainte de toate
Contribuții
În preumblările mele prin pădurile patriei am întâlnit de câteva ori un fapt straniu: deși nu bate vântul, deși pădurea este încremenită, undeva, într-un colț al ei de lângă potecă, o crenguță se zbate insistent. Ca un semn pentru trecător. Și trecătorul are atunci nevoie de câteva secunde bune să se desprindă din fascinația momentului, să iasă din ipoteza mistică, să-și adune gândurile ca să înțeleagă că în chiar acel colț de labirint vegetal se formează totuși un mic curent de aer (fie strecurat din adierile de deasupra copacilor, fie din convecția de căldură formată în straturile pădurii) care mișcă stăruitor frunzele acelei crenguțe.
MIRCEA BĂDUȚ
DOSAR: Mundus lusorum (joc, umor, copilării)
Bătrânii erau cândva depozitarii cunoașterii, având un rol determinant în comunitățile lor. Și nu erau mulți cei care dobândeau acest statut privilegiat. Însă acum, „cine nu are bătrâni, să-și cumpere unul” tinde să aibă un sens din ce în ce mai diminuat și confuz, într-o lume tot mai îmbătrânită și mai decrepită. Foarte curând vom ajunge să spunem: „cine nu are copii, să-și cumpere unul”. O reflecție anticipatoare a viitoarei gerontocrații este îndemnul tot mai răspândit de „a avea grijă de copilul tău interior”, în condițiile în care „cel exterior” e pe cale de dispariție
LIVIU COCEI
Trăiesc într-o țară care nu își iubește copiii și, când am spus asta pe un grup de părinți, am fost aproape lapidată cu furie. Fiindcă fiecare își iubea copilul lui și asta li se părea tuturor suficient, căci de copiii altora nu are de ce să ne pese. Nu știam că trăiesc într-o țară care nu-și iubește copiii, ba chiar aveam iluzia inversă de vreme ce, când mă confruntam cu infertilitatea, toți erau dornici să știe când fac copii. Dar, când i-am făcut, ochii de mamă mi s-au deschis într-o țară care nu-și iubește copiii.
CRISTIANA POPP
La începutul secolului al XIX-lea, pe când era o mare Geoffroy Saint Hillaire, coleg li discipol al lui Lamarck, primul cercetător modern care a prezentat un fel de ipoteză evoluționistă, bazată pe idei populare, a venit cu idei foarte interesante despre asemănările morfologice dintre vertebrate. De fapt Saint Hillaire e considerat un fel de părinte al teoriei evo-devo, conform căreia evoluția se bazează pe dezvoltarea embrionară. De fapt el considera că există un plan comun de dezvoltare al tuturor organismelor.
AMALIA DIACONEASA
Ecce Homo
Când Caligula a venit la putere, nu fusese bucurie mai mare în imperiu, printre cetățenii romani. Toată lumea era entuziasmată și mulțumită că s-a sfârșit guvernarea plictisitorului împărat Tiberius și că vine un tânăr cult și promițător, fiul celebrului și multiubitului general Germanicus. Se povestește că oamenii îl numeau pe Caligula princeps exoptatissimus („cel mai dorit principe”) și dădeau năvală să-l vadă, să-l admire pe cel alintat drept „stea”, „pui”, „copilaș” și considerat marea speranță a Romei.
Diogene din Sinope mergea odinioară cu o lampă aprinsă în plină zi și spunea: ἄνθρωπον ζητῶ, „caut un om”. Diogenes Laertios, din care am citat, oferă mai multe exemple în care filosoful cinic pare că nu acordă calificativul de „om” decât cu mare greutate. Acum, ar fi fost interesant dacă, privindu-se într-o oglindă, s-ar fi declarat mulțumit și ar fi încheiat căutarea. Din păcate, Tilu Buhoglindă s-a născut mult prea târziu ca să-l ajute cu această problemă.
ALEXANDRU POPP
Spiritalia Christiana
Hrabanus Maurus, în enciclopedia sa De universo libri viginti duo, dedică un întreg capitol (7, 1: De aetatibus hominis „Despre vârstele omului”) celor şase etape ale vârstei umane (pruncia, copilăria, adolescenţa, tinerețea, maturitatea şi bătrâneţea), pe care le descrie succint, axându-se pe explicarea din punct de vedere etimologic și / sau alegoric a termenilor referitori la perioadele mai sus menționate.
Creativitatea SmART
Pornind de la textul lui Lucian Blaga – Trei fețe, jocul pare a fi un instrument necesar pe parcursul întregii vieți. Jocul constituie, așadar, o formă de creativitate și de afirmare, de dezvoltare personală, socializare și de integrare socială. A spune că jocul este caracteristic doar copilăriei, n-ar fi suficient. Se pare că jocul ne urmărește pe parcursul vieții, dar în diverse niveluri și contexte.
EUGENIA ZAIȚEV
Unghiul Punk
Copiii nu se joacă. Desigur, adultul îi privește cum stivuiesc piese ori îmbracă păpuși, dar nu remarcă un lucru esențial. Dacă îi muți un cub din construcție, dacă nu găsește acea rochie a păpușii, dacă o roată a trenulețului se strică, atunci se va declanșa o tragedie cu plânsete, zbierete, nervi. Atunci adultul cel fraier se uită la copil și îi spune: “de ce plângi? E doar un joc.”, având ca efect o torsionare și mai aprigă a viscerelor pătimașe ale micuțului, iară asta fiindcă nevoia de joacă și noțiunea de joc sunt chestiuni mai degrabă specifice adultului, decât copilului.
CĂTĂLIN MARIN
Terapii filosofice
Amintirea copilăriei, cu excepția situațiilor extreme sau a episoadelor traumatice, este un reper esențial pentru proiectarea unei variații a fericirii personale. Posibilitățile adultului de a năzui înspre împlinire, de a avansa prin existență cu optimism, țin de capacitatea sa de a își fi menținut într-o stare bună capacitatea de a spera. Această aptitudine este învățată în copilărie și dezvoltată prin exercițiu, rafinată prin reconfirmare și adusă la rang de artă prin atitudinea descrisă de oameni prin optimism. Prin speranță căpătăm o putere de care este nevoie și ca să te poți simți bucuros, dar și ca să eviți să te afunzi în disperare.
HORIA CINTEZĂ
Nu întâmplător, dialogul a apărut la Atena adică într-o cultură agonală, a luptei (agon = luptă), a întrecerii, a concursurilor, a olimpiadelor, a premiilor. Tragediile nu doar că erau despre luptele eroice cu un destin potrivnic, dar ele însele, piesele ca atare, se „băteau” în cadrul unor concursuri dedicate autorilor de tragedii. Școlile grecești (gr. gymnasion, lat. gymnasium) erau de fapt niște săli de sport, unde tinerii „frumoși și liberi” ai Atenei se antrenau (goi) luându-se la trântă (luptele greco-romane sunt și azi probe olimpice) și boxând. Forțând puțin, gymnasion s-ar traduce prin „la nudiști” căci gymnos înseamnă nud, dezbrăcat.
HORIA VICENȚIU PĂTRAȘCU
Criticoscop
În 2016, cercetătoarea Lessia Pahulich a publicat un articol provocator pe site-ul Politkrytyca, dedicat perspectivelor critice de stânga în Ucraina. Cu acea ocazie, a făcut o paralelă între modul în care așa-numitul progresism în perspectivele privind sexualitatea umană este folosit pentru a demoniza alte categorii. Ea o citează în continuare pe cercetătoarea Jasbir Puar, care subliniază modul în care, în SUA, statul a legitimat anumiți indivizi LGBT în schimbul loialității față de opțiunile de politică externă ale statului.
Rațiuni dialectice
Volumul universitarului Călin Cotoi, Holera și ,,duhul comunismului”. Inventarea socialului în România, 1831-1914 (Idea Design & Print Editură, Cluj, 2022) este versiunea românească a cărții de la Brill din 2020, Inventing the Social in Romania, 1848-1914. Networks and Laboratories of Knowledge. Amănuntul nu poate fi decât important întrucât din ce în ce mai mulți cercetători români din științele sociale publică întâi de toate pentru rețeaua academică europeană și, se înțelege de la sine, prin ,,contagiune”, globală. Piața domestică nu are nici dimensiunea economică, nici simbolică necesare pentru a legitima adecvat munca de cercetare a universitarilor români.
DAN ALEXANDRU CHIȚĂ
Contribuții
Dovedind o certă și, uneori, cameleonică vocație sapiențială, poetul Radu Sergiu Ruba crede că mecanismul ireversibil al vieții este în strânsă legătură cu o dinamică a actului creator, care nu de puține ori trădează impulsul unui reviriment fantast al concretului cotidian și nu numai. Așa cum, în poezia sa, ironia sau sarcasmul sunt adeseori prezente ca note de subsol ale mirărilor sau ale amărăciunilor zilnice. ,,Rețeta lui Ruba nu se bizuie pe fardarea jovială a tristeții, pe mascarea melancoliei printr-o scriitură fățarnică de contrast”, cum bine a intuit Al. Cistelecan, pe ultima copertă a recentului său volumul de poezie, Ireversibil.
SAVU POPA
Contribuții
Ion Ioanid a publicat după decembrie 1989 lucrarea Închisoarea noastră cea de toate zilele. Ea a fost remarcată atât de critica literară, cât şi de cercetători ai documentelor istorice şi psihologice. Capodopera sa nu este doar literatură, ci şi un document cutremurător în care autorul zugrăveşte o complexă galerie de caractere umane (270 de nume) şi redă cu exactitate regimul de represalii la care a fost supus, făcându-ne martorii ororilor îndurate.
Cei care iubesc urăsc (în spaniolă Los que aman, odian) de Silvina Ocampo și Adolfo Bioy Casares este un roman de mici dimensiuni, scris în maniera și cu resursele romanului polițist. Dincolo de accentele detectivistice, proeminentă este figura personajului narator, medicul filolog Humberto Huberman. Pentru acesta, o vacanță care se anunța liniștită, într-un hotel dintr-o stațiune de la malul mării (Bosque del Mar) se transformă în povestea unui asasinat, care constă într-o investigație aparent ușor de rezolvat. Acțiunea se precipită, după ce timpul pare încremenit în căldura sufocantă a stațiunii marine.
DAN LAURENTIU PĂTRAȘCU
Vi s-a întâmplat vreodată să vedeți un film și să nu puteți pronunța deloc numele personajului principal? Să vă gândiți de ce regizorul sau scenaristul au ales un nume atât de imposibil de pronunțat? Ei bine, dacă ați dat peste asemenea filme cu nume de personaje imposibil de pronunțat, sunt sigur că nu ați auzit prea des despre două asemenea filme foarte diferite unul față de celălalt și apărute în locuri și vremuri la fel de diferite.
ALEXANDRU IONAȘCU
Poezie
deşi e sărbătoare / îmi cos aripile cu acul albinei lucrătoare / ea îmi pregăteşte o ceşcuţă cu miere / apoi zbor până la primul nor / decupez din el oiţa pe care o trimit pe pământ / să mântuiască turma / cobor şi eu să-mi iau guma / din gumă fac un balon şi ajung pe al doilea nor / din care picur o ploaie de vară...
NIA DAMIAN
Poezie
Nu i plăcea să lucreze la comandă, avea ritmul lui. / Azi decise să se ocupe de mușcată: întâi o / privi îndelung, apoi îi curăță frunzele uscate, / puse puțin pământ proaspăt, o udă. / Stătea așa liniștit cu mușcata, mâncă niște pâine.
FELICIA MUNTEAN
Exercițiile
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
