NR. 3 / 2025
Dedicăm numărul de față al revistei memoriei lui George Bondor (1972-2025), filosof strălucit, profesor la Universitatea Al. I. Cuza din Iași, prieten de o rară sensibilitate.
DOSAR: CHIP ȘI MASCĂ
Nu știu cum s-ar explica, în acest timp, întoarcerea constantă a atenției către unele pagini și idei ale lui Nietzsche[1]. E posibil ca acestea să apară acum mai elocvente decât în vremea când au fost scrise. Sau, cine știe, să răspundă unui mod nou de-a ne percepe propria condiție și lumea de care ținem. Trăim totuși într-o epocă în care unele diferențe tari, precum cea dintre realitate și iluzie, lucru și imagine, nu mai sunt valabile ca atare. Iar Nietzsche a întrevăzut ca puțini alții acest fapt.
ȘTEFAN AFLOROAEI
Potrivit lui Nietzsche, una dintre erorile filosofiei este de „a confunda lucrurile ultime cu cele dintâi (…). Lucrurile cele mai de la urmă, mai subţiate, mai vide sunt aşezate la început, drept cauză în sine, drept ens realissimum”, pe când „transformarea, schimbarea, devenirea în general este luată drept dovadă a aparenţei, drept semn că aici trebuie să existe ceva ce ne induce în eroare”, afirmă el, precizând în acelaşi timp că, de fapt, „Fiinţa este o ficţiune goală. Lumea «aparentă» e unica: lumea «adevărată» nu-i decât un adaos mincinos”. Căderea în dizgrație a sensurilor tari pune de la bun început într-o lumină crudă problema fiinţei şi a absolutului, a devenirii şi a aparenţei, inclusiv, după cum se va vedea, în orizont onto-teologic.
DORIN ȘTEFĂNESCU
Contribuții
Ne cuibăriserăm într-un colț al bibliotecii din Freiburg, unde se afla o masă imensă cu vreo zece calculatoare. Acolo se refugiaseră de fapt toți cei care aveau de scris, care trebuiau să producă ceva, pe care îi aștepta termenul predării doctoratului sau abilitării. Erau de toate națiile: germani, italieni, americani, asiatici și fiecare scria despre o chestiune din domeniul lui, de la biologie, sociologie, limbi clasice până la fizică atomică.
CĂTĂLIN CIOABĂ
Contribuții
Nu m-aș fi gândit într-un milion de ani că voi scrie un astfel de text, prin urmare va fi un text complet imperfect, ca toate textele mele de altfel, așteptându-vă liniștit corectura. Sigur îl veți citi ca pe toate celelalte milioane de rânduri, la punct și la virgulă scriindu-mi indicațiile pe marginea documentului la fel cum ați făcut în ultimii 24 de ani.
DELIA CASIANA FLOREA
Uvertura apolinică. În Republica lui Platon, Glaucon susține ideea că viața omului nedrept ar fi mai bună decât viața celui drept, bineînțeles doar în măsura în care nu este descoperit. Oamenii buni sunt predispuși inevitabil suferinței, întrucât trebuie să îndure mereu tot felul de nedreptăți pentru a rămâne buni în situații limită. Astfel, Glaucon își întărește argumentația amintind mai întâi legenda inelului lui Gyges
LIVIU COCEI
În Zorii creștinismului Robert Knapp face o catalogare a soluțiilor privitoare la dreptatea divină în iudaism: 1. aplicabilă direct, imediat, aici și acum, sau ca urmare aproape instantanee a faptei reprobabile și – dat fiind că dreptatea divină se lăsa așteptată, părând chiar răsturnată în realitatea dată unde prosperau cei răi și sufereau cei buni 2. promisă în viitor, ca răscumpărare și răzbunare a neajunsurilor din prezent și a umilințelor îndurate.
HORIA VICENȚIU PĂTRAȘCU
Nu l-am cunoscut pe regretatul George Bondor și nici despre cartea lui nu am competența să discut. Dar plecarea domniei sale, dureroasă și la netimp, mă face să vreau să vorbesc despre un fel de mască pe care o cunosc neplăcut de bine: cum să pari om între oameni când ești peste măsură de trist. Atât de trist, încât natural, într-o zi, treci peste toate instinctele și credințele și te oprești voluntar și definitiv.
CRISTIANA POPP
Unul dintre cele mai șocante filme ale lui Nicolae Caranfil, „Filantropica” se bazează pe o idee surpinzătoare pentru cei mai mulți dintre noi: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană”. Îndepărtându-ne de film, îmi amintesc cum, la o emisiune televizată, a fost făcut un scurt experiment în zona Intercontinental. Un bărbat îmbrăcat în costum, cu cravată și servietă, cerea bani de taxi pentru că pierduse tot la jocuri sau pentru că fusese jefuit, nu are importanță pretextul. Și unii dintre cei care treceau chiar i-au dat bani. Povestea era credibilă și nici măcar un om sărac nu ar fi crezut posibil că un astfel de personaj ar putea să meargă și cu tramvaiul.
ALEXANDRU POPP
Despre măști putem vorbi în diverse contexte; le întâlnim la carnavaluri, baluri, la Halloween, în pandemii sau spitale. În articolul de față propun spre atenția dvs. importanța măștilor, dar din altă perspectivă – ca rezultate creative prin prisma ziarelor sau a televiziunii. Subiectul pe care îl propun, are rădăcini în disertația mea, lucrare coordonată câțiva ani în urmă de profesorul universitar, George Bondor.
EUGENIA ZAIȚEV
Sunt deja câțiva ani de când tot judec la disjuncțiile și conjuncțiile dintre «persona» și «larva», alăturând mai nou ceea ce numim pe românește «chip» și «închipuire». La originile problematizării mele observam cu ajutorul închipuirii cum se înfățișează «persona» iscată din teatrul antic al grecilor, ea fiind masca folosită de actor nu tocmai pentru a-și ascunde fața cât pentru a potența personajul, prin expresivitatea chipului fabricat, dar și prin faptul că era construită și pentru a potența vocea.
CĂTĂLIN MARIN
Terapii filosofice
Părintele științelor considera silogismul forma perfectă de raționament. În viața de zi cu zi avem uneori posibilitatea să folosim strategii algoritmice care ne conduc cu necesitate la un rezultat corect, însă de cele mai multe ori apelăm la alte mijloace, la scurtături logice, pentru a simplifica parcursul efectuat de gândire către o decizie. Biasurile, care pot fi înţelese şi ca abordări intelectuale părtinitoare, sunt asemenea prescurtări care duc înspre erori logice bazate pe prejudecăţi cognitive.
HORIA CINTEZĂ
Simbolul măștii a fost folosit în multe culte Grecești, în mod special în cadrul celor dedicate zeităților chtonice, zeități ce aparțineau generației care a precedat-o pe cea a zeilor olimpieni. Nu orice ființă supra-umană putea fi prezentă în și prin mască, ci doar acelea care țineau de pământ și se aflau în imediata apropiere a oamenilor. Aceste zeități, în contrast cu cele olimpiene, erau „la îndemâna” muritorilor, putând să apară când și când și să trăiască cu ei o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Tocmai acesta era motivul pentru care oamenii își atribuiau rolul zeilor a căror masă o purtau.
ELENA RUSEI
Se spune că cele mai mari adevăruri sunt în limbajul curent. Limbajul e o metaforă, uneori metaforele sunt definiții, alteori sunt descrieri, legături surprinzătoare și pline de înțelepciune. Limbajul e filosofie. În limbaj, mai ales în limbile vechi, apar idei îndrăznețe și concise. E viziunea anticilor despre lucruri și fenomene. Se spune că ești de atâtea ori om câte limbi știi. Fiecare limbă e o viziune asupra vieții.
AMALIA DIACONEASA
Contribuții
Perspectiva sociologică privind identitatea oamenilor ne aduce o diferențiere destul de clară a conceptelor şi, totodată, o lămurire a modului ȋn care afişarea noastră ȋn cadrul social suferă modificări ȋn noile cadre construite tehnologic. Când ne orientăm pe definirea individului ca persoană ajungem, invariabil, la stabilirea unei identități unice, raportate la un personaj real, dotat cu o conştiință de sine, cu emoții şi trăiri interioare cu o profundă notă personală; construirea „persoanei” proprii este legată de procesul de socializare şi de dezvoltare a identității individuale ȋntr-un raport nemijlocit cu societatea.
RADU-MIHAI DUMITRESCU
Diluarea identității – de la persoană la personaj social on-line
Contribuții
Tema narcisismului grandios este la fel de fascinantă ca narcisicul însuși. Rândurile de față vorbesc despre narcisism nu în înțelesul comun al termenului, acela de persoană egoistă care consideră că totul i se cuvine (nu orice egoist e obligatoriu și narcisist), ci în sens psihopatologic. Și mă voi opri îndeobște la măștile cu care narcisistul grandios se înfățișează lumii.
CRITICOSCOP
Valentina (Editura Polirom, 2023) și Cartea lui Cezar (Polirom, 2024) ale scriitoarei Angela Martin sunt două romane care ar fi putut fi scrise și publicate în primul deceniu de după anul 1989 și să își fi avut, astfel, răsunetul dorit și meritat în epoca imediat postcomunistă. Atât prin subiect, cât și din perspectiva tratată cu arguție, deși de multe ori diluată și oarecum indirect politică, după un als ob interbelic care s-ar fi prelungit într-o lume est-europeană post-1945, una care să nu fi suferit deloc cucerirea și înglobarea sovietică, scriitura ficțională a Angelei Martin se înscrie cu ușurință în narațiunile anticomuniste canonizate deja în prezent.
DAN ALEXANDRU CHIȚĂ
Din cele mai vechi timpuri, am căutat să tragem cu ochiul dincolo de cortina care separă prezentul de viitor, cunoscutul de necunoscut, certitudinea de posibilitate. În toate societățile, înainte și după apariția promotorilor lui azi ca unic reper rațional, pragmatic al existenței noastre, viitorul a constituit o preocupare majoră, când nu o obsesie. Există, însă, o diferență esențială între încercarea de a cunoaște viitorul (pre)scris, predeterminat și viitorul care poate fi (de)scris, pornind de la datele prezentului – una care ne ajută să înțelegem mai bine relația noastră cu tehnologia actuală.
ROBERT CORAVU
Scris sub formă epistolară, noul roman al lui Radu Paraschivescu, Brățară pe glezna ta, este o monografie a vieții de cuplu surprinse între exoticul aventurii și al fragilității umane. Filip e om de televiziune, realizatorul unei emisiuni literare care captează atenția publicului larg. Sonia este, la rândul ei, o scriitoare destul de ambițioasă, o fire reținută și, întrucâtva, rațională, cunoscută atât în țară, cât și în străinătate.
SAVU POPA
Cu numărul trei al revistei „Femeia” pășim în direcția presei standardizate și a limbajului foarte controlat. Acest număr al revistei editate începând cu anul 1950 de Uniunea Femeilor Democrate din Republica Populară Română este unul special, dedicat zilei de 8 martie și conține 41 de pagini, cu 10 mai multe decât cele obișnuite care se opreau la 30 de pagini.
MARIA CERNAT
A știi, a cunoaște. Cam despre aceasta ar fi vorba într-o primă instanță, și din perspectiva aceasta desigur că disjuncția sugerată în titlu nu-și are rostul. Însă – dincolo de motivația intrinsecă a cunoașterii (cea individuală, psihică, care este un mix, cu varii proporții, de instinct uman și de voință) – mai este vorba, esențialmente, și despre aplicabilitate, despre utilitate, sens în care ‘a știi’ presupune atât (1) informațiile/cunoștințele necesare fiecărui demers/proiect uman și fiecărei decizii, cât și (2) metoda și/sau abilitatea de a dobândi/analiza informație/cunoaștere.
MIRCEA BĂDUȚ
Romanul lui Radu Petrescu, Matei Iliescu, se situează în imediata apropiere a Didacticii nova. Zona epicului pe care o vizează romanul depăşeşte pentru prima dată zonele de confluenţă obişnuite ale ficţiunii cu biograficul din textele radupetresciene şi se înscrie total în zona epicului romanesc. Cu toate acestea, elemente ce țin de (auto)biografic sunt vizibile în structura de suprafaţă a personajului Matei Iliescu, autorul împrumutându-i o parte a copilăriei şi adolescenţei sale.
DAN LAURENTIU PĂTRAȘCU
Confluența ficțiunii cu jurnalul și autobiografia în romanul Matei Iliescu
Noi adeseori credem în fericirea altora, credem mai ales în succesul expus ostentativ, credem în declarațiile euforice din interviuri, credem în iubirile lor vulcanice, credem… și ne înșelăm. Într-adevăr, e greu să reziști și să nu fii impresionat în fața etichetei de „familie fericită”, afișată de vreun cuplu vesel, relativ celebru, cu copii și un anturaj senin. Dar uităm că fotografia surprinde doar o clipă (bine selectată) a existenței lor.
DORIAN FURTUNĂ
În cronologia filmelor francizei Batman din deceniile trecute, al doilea film regizat de Tim Burton are mari șanse să fie cel mai bizar, șocant și marginal dintre toate. Este vorba, bineînțeles, de acel Batman Returns (1992). O continuare mai puțin cunoscută a primului film care a început, practic, franciza din jurul acestui personaj din B.D.-urile DC Comics, adică Batman (1989) regizat de același Tim Burton, acest al doilea film ajungea în teritorii mult mai întunecate, prelua cu totul temele imaginarului gotic de început de secol al XIX-lea și își expunea fără ezitare influența Art Deco din expresionismul german interbelic.
ALEXANDRU IONAȘCU
UVERTURA
Estetica Barocului dezvoltat pe teritoriul britanic este una atât raţională (reieşită din încifrarea măiestrită a elementelor retorice, atât de magistral redate de poezia timpului), ce afirmă deopotrivă şi conotaţii de teatralitate şi demonstraţie, consecinţă a personalităţii extravagante şi subtil extrovertite a insularilor.
IRINA BOGA
Simfonia a II-a în do minor de Gustav Mahler, lucrare cu esență religioasă, compusă între 1888-1894. Denumită Die Auferstehung (Învierea), a fost cea mai populară lucrare a lui Mahler în perioada vieţii lui. În timp ce lucrul la Simfonia I era aproape încheiat, artistul a imaginat, într-o fervoare puternic impregnată de trăire romantică, un amplu tablou orchestral denumit la momentul respectiv, în 1888, Totenfeier (Înmormântare).
LEONARD BOGA
Poezie
La televizor poetul ca un atlet zici chiar că simte toată poezia cu toată pielea întins pe jos strânge în brațe o pernă roz- îți vine să scrii poemul când îl vezi
Cearceafurile lui sunt albastre...Ooo,scrie atât de frumos,te încântă rând după rând parcă picioarele sale obosite de drum îl dor își mângâie in treacăt sprânceana și pleoapele vineții își lipește fruntea lui înaltă de peretele răcoros
Scrie poezie până la capăt [...]
FELICIA MUNTEAN
Poezie
Când închid ochii
oamenii nu mai au chipuri
ci straturi de fețe
ca foile unei cepe
ce se desprind încet
și cad
una câte una
pe dușumeaua adevărului
ca niște păcate înnegrite și uscate.
GABRIELA BOTICI
Viaţa cu mască
și viaţa fără mască
se întâlnesc ca două vieţi
care se deosebesc
prin lucruri ascunse
ori la vedere,
la fel de umbrite
în viscere.//
Până şi sinele
știut doar de tine
poartă o mască
să se deosebească
de sine.
NIA DAMIAN
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 