sculptor: Ernst Herter; Cimitirul de Nord, Wiesbaden
NR. 10 / 2025
„Mi-a plăcut întotdeauna o anume echivocitate a verbului „a înțelege”. Poate semnifica atât clarificarea unei idei sau imagini, de exemplu, cât și buna percepție a situației celuilalt. Atât a explica o stare de lucruri, cât și a fi binevoitor cu ceilalți. Atât a vedea complicațiile unei probleme, cât și a ajunge la un consens provizoriu cu celălalt. Destule accepțiuni ale acestui verb te lasă a întrevedea o neașteptată bifurcație: un sens privește anumite stări de lucruri, iar un altul, raportarea nemijlocită la sine și la ceilalți. Or, acest din urmă sens apare de multe ori mai relevant decât celălalt, mai elocvent pentru ceea ce spunem sau facem.”
ȘTEFAN AFLOROAEI
Pornim de la premisa că lectura operei romaneşti a lui Bernanos pune în vedere, dincolo de imediat comprehensibilul faptelor narate, o realitate infradiscursivă, pe care cititorul atent este chemat să o urmeze până la referentul trans-textual care o subîntinde. Într-o astfel de perspectivă, nu structura diegetică (evenimenţială) se arată în prim-plan, ci scene adânci, de substrat, care împreună alcătuiesc un theatrum al sufletului încercat, dramatica subtextuală, ceea ce Bernanos numeşte „viziunea interioară a realului”.
DORIN ȘTEFĂNESCU
Situațiile de stres extrem scot la iveală mecanisme adaptative menite să ne ajute să supraviețuim. Uneori însă, aceste reacții la stres, pot îmbrăca forme simpliste de gândire în care iraționalitatea se manifestă prin apetența pentru explicații foarte ușor de înțeles, schematice, dar adesea eronate. Pandemia a fost o asemenea situație în care teama pentru propria viață și pentru viața altora, exacerbată de media axate pe profit, a adus în spațiul public teorii explicative dintre cele mai bizare pentru fenomenele neobișnuite la care asistăm. Una dintre ele vizează microciparea, adică introducerea – ipoteza era că acest lucru se face, desigur, prin vaccin – a unui microdispozitiv electronic în corpul nostru cu scopul exercitării de către o elită ascunsă a unui eficient control social.
DOSAR: HOMO MORIENS. ARS MORIENDI.
Contribuții
Cu câteva luni în urmă, cu ocazia unei conferințe despre pedagogia artei, puneam în discuție cinci forme de artă care ar fi în măsură să facă față provocărilor prezentului. Plecam de la premisa că prezentul se remarcă printr-o situație extrem de gravă, care se manifestă atât la nivel geopolitic, social, ecologic și economic, cât și, în cele din urmă, la nivel individual. Încă din 2020, Bruno Latour și Peter Weibel descriau Lebensraum-ul planetar ca fiind o „zonă critică”: un strat cu o grosime de doar câțiva kilometri, a cărui vulnerabilitate și instabilitate au devenit cât se poate de evidente în ultimii ani.
Der Ackermann aus Böhmen („Plugarul din Boemia”), cunoscut și sub numele de Der Ackermann und der Tod („Plugarul și Moartea”), reprezintă un opuscul scris în anul 1401 de către Johannes von Tepl sub forma unui dialog dintre un plugar văduv și Moartea care i-a răpit soția. Capitolul I debutează brusc cu multe blesteme adresate Morții, care stârnesc curiozitatea acesteia și intră în vorbă cu cel care o acuza; de aici încolo, de-a lungul a treizeci și două de capitole, asistăm la disputa dintre cei doi, fiecare capitol fiind o replică pentru cel anterior, în care sunt atinse teme fundamentale ale existenței, precum efemeritatea și fragilitatea vieții, iminența morții, iubirea și durerea provocată de pierderea celui drag, neputința de a accepta nedreptatea morții.
Una din ideile cele mai bizare ale filosofiei este cea referitoare la lumile posibile. Introdusă de Leibniz, ea își va atinge apogeul teoretic în secolul al XX-lea. Formulat simplist, problema de la care pornește această viziune este cea privitoare la statutul entităților, evenimentelor sau situațiilor posibile. De exemplu, atunci când ridic mâna dreaptă, aș fi putut-o ridica pe cea stângă, atunci când mă îmbrac într-o cămașă albă, aș fi putut să iau una albastră. Dar lucrurile sunt și mai grave: am ales să mint în loc de a spune adevărul sau nu am ajutat un om atunci când aș fi putut să o fac.
DRAGOȘ GRUSEA
Teama de moarte a fost întrucâtva exagerată în discursul filosofic și religios deopotrivă. Oare cei mai mulți dintre noi chiar se gândesc la așa ceva sau mor fără să conștientizeze că mor în acea clipă fatidică? Nu cumva moartea ca experiență subiectivă este prea puțin probabilă ca să vorbim de teama personală de a muri? Poate că moartea este întotdeauna a celorlalți, nu în sensul că doar aceștia mor și noi continuăm să trăim bine-mersi (deși ar fi un adevăr aici de discutat), ci în sensul în care numai alții pot asista neputincioși și întristați la scurgerea iremediabilă a vitalității din corpul nostru.
Contribuții
Dacă tot ce ne imaginăm şi nu punem în fapt rămâne în teritoriul întunecat al memoriei, pregătindu-ne astfel ficţiunea postumă, probabilă, improbabilă, posibilă, şi dacă toată această „informaţie” intimă, mai mult decât intimă, nu dispare, ci se organizează într-un cosmos inefabil, nemărturisit, înseamnă că toţi care am fost şi suntem ne vom regăsi în realitatea unei ficţiuni atât de a noastră, nejustificată de niciun alt fel de altă realitate „obiectivă”, încât toată „populaţia” de fiinţe ficţionale astfel proiectate va sta sub autoritatea unui singur principiu, al himerei îndreptăţite.
CLAUDIU SOARE
Contribuții
Între sfârșit și început există o clipă suspendată, fragilă, dar plină de viață — un spațiu în care durerea încă arde, iar sensul abia se naște. Pornind de la o melodie a trupei Madrugada și de la expoziția „Întâlniri. Sau cum se naște o lume nouă”, textul explorează această geografie a transformării: locul în care iubirea, memoria și pierderea se întâlnesc pentru a reclădi subiectul. Ca în poeziile Anei Blandiana sau în teoriile lui Winnicott și Bion, adevărata reînviere nu se petrece în lumină deplină, ci în amurgul dintre două lumi — acolo unde durerea se transformă în înțeles.
Freud Museum
Când cel iubit se află la limita morții, continuitatea lăuntrică a ființei noastre se fisurează și dă naștere unui mélange de panică, negare și furie. E glasul revoltei pure, revolta împotriva neputinței și a lipsei de control. Prezența senzorială a celui absent îi recreează vocea, mirosul pielii, imaginea, energia lui rămase vii, locuindu-ne mai adânc decât ne dădeam seama în prezență. Trebuie ca cineva să ne moară ca să aflăm ce ne-a fost și cam cât ne locuiește.
IOANA SCORUȘ
Contribuții
În acest eseu filosofic, Mat Messerschmidt explorează tensiunea fundamentală dintre moarte și dorință prin prisma corpului uman. Plecând de la referințele heideggeriene, autorul susține că trupul nu este doar un vehicul pasiv al existenței, ci un loc al finitudinii — iar dorința, ca forță constitutivă, reflectă permanent o condamnare la dorul imposibil de împlinit. În acest cadru, moartea nu apare doar ca un eveniment viitor, ci ca o structură internă a ființării, căci trupul însuși, în dorință, anticipează sfârșitul într-un mod paradoxal: satisfacția nu oferă odihnă, ci relevă goliciunea ultimă a condiției umane.
Oamenii par să fie obsedați de moarte din cele mai vechi timpuri. De fapt această obsesie e mai veche decât specia umană. Teama față de moarte, față de ființele care încetează să respire, e și la cimpanzei. În fața unei femele care a avut un accident fatal în urma căderii dintr-un arbore, atitudinea altor membri ai grupului, mai ales a masculilor dominanți, este de respingere, cu posturi de dominanță. E teamă pe care o înfruntă cu posturi agresive. E ceva neașteptat, care sperie, ceva ce nu trebuie să se întâmple. Și contra căruia se luptă, cum lupți cu un dușman. Aceeași atitudine…
AMALIA DIACONEASA
Deși caracteristicile fundamentale ale celulei vii sunt organizarea internă, metabolismul, capacitatea de a se reproduce prin diviziune și de a transmite informația genetică, există celule în organismele complexe care nu mai îndeplinesc două dintre aceste funcții esențiale. Neuronii cerebrali și spinali, în stadiul adult, nu se mai divid și nu își transmit codul genetic mai departe. Nu îi face, oare, această absență a funcțiilor vitale candidați perfecți pentru categoria „celulelor morții”?
Cel mai bun și mai frumos și mai adevărat lucru din lume este acela că toți vii de pe lume nu se pot înțelege cu totul între ei și nici la consens total întru orice nu pot ajunge, dar foarte prost e că unii se grupează și se-adună după criteriul ăsta absurd al înțelegerii, în loc să se adune după ordini ce depășesc limitele înguste ale inteligenței și rațiunii omenești.
CĂTĂLIN MARIN
Moartea, Thanatos, e la greci fratele somnului, Hypnos, ne spune Hesiod, poetul din Ascra Beoției. Somnul ne răpește vieții înțeleasă ca activitate căreia îi dedicăm majoritatea timpului fiecărei zile. Cu cât ne complacem în plăcutele brațe ale lui Morfeu, cu atât suntem morți pentru viață și pentru societate o bucată mai mare de vreme. „Cine se scoală de dimineață departe ajunge”, spune un proverb românesc care aduce în prim-plan permamenta luptă a omului cu inactivitatea.
ALEXANDRU POPP
Ori de câte ori aflu despre o sinucidere (însă, spre norocul societății și al meu, având acestea o suficient de slabă ocurență) subit experimentez o încremenire interioară, gândul și gestul înghețându-mi într-o ‘poziție’ suspendată la distanță fixă de câțiva poli de recognoscibile atitudini și judecăți. Într-un fel mă uimește această neputință de a mă apropia mai tranșant de vreunul dintre acești poli, doar că – în compensație – îmi clasific șovăiala ca o confirmare a apartenenței mele la specie (în sensul acelui „nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin”).
MIRCEA BĂDUȚ
Ce-ar putea scrie un medic anatomopatolog despre moarte? Sau cum s-ar putea opri din a scrie? Dacă ar fi să mă joc cu cuvintele, aș zice că este cea mai certă incertitudine. Fiindcă moartea este destinul implacabil al nostru, al tuturor, pe care nimeni și nimic nu îl poate împiedica. Dar incertitudinea provine din definiție: ce este moartea, din punct de vedere fiziologic vorbind? Deși nu ar părea, oamenilor le e greu să definească moartea în mod specific, dar și fără să excludă vreo parte a ei. Și pare-se că au transmis această incapacitate și programelor de calculator.
CRISTIANA POPP
Arta cuvântului
Judecând după sensul de bază al cuvântului muritor – „care este supus morţii, care va muri” – şi după logica formării lui (de la verbul a muri cu sufixul -tor) acest adjectiv ar trebui, în principiu, să se aplice oricărei fiinţe vii, întrucât nu există fiinţe vii nemuritoare. În această optică, un om, o găină, un câine sau o insectă sunt, în mod egal, „fiinţe muritoare”. Totuşi, conform tradiţiei şi uzului limbii române, intervine o restricţie semantică: de regulă, spunem doar despre oameni că sunt muritori.
În fața morții, nici filosofia, nici religia nu mai pot oferi un sprijin deplin — ci doar poezia, cu puterea ei de a transforma neliniștea în consolare și durerea în frumusețe. Richard Rorty, în ultimele luni de viață, a descoperit în versuri ceea ce gândirea rațională nu i-a putut da: o liniște melancolică, o împăcare cu neantul. Textul de față explorează această forță paradoxală a poeziei — aceea de a mângâia tocmai acolo unde speranța încetează.
DORIAN FURTUNĂ
UVERTURA
În cercetarea asupra elementelor cu specific naţional englez, menită să identifice aspectele caracteristice culturale şi muzicale ale insularilor pentru epoca renascentistă şi barocă, am întâlnit un alt termen – cel de anthem – a cărui istorie decurge, aşa cum anunţam în secţiunea precedentă, din evoluţia genului de consort song. Trebuie să ne amintim că evoluţia culturală şi în special muzicală a acelor vremuri s-a aflat într-o strânsă dependenţă de mişcările de natură socială şi politică. Necesitatea afirmării unei culturi, şi mai precis a unei biserici proprii, cântate şi adresate enoriaşilor în limba engleză, a marcat profund specificul ritului practicat.
Simfonia a VII-a în mi minor, denumită şi Lied der Nacht (Cântecul nopţii), compusă între 1904-1905, a avut prima audiţie la Praga, la 19 septembrie 1908, sub conducerea compozitorului. Multă vreme cel mai puţin cântată dintre simfoniile de Mahler, Simfonia a VII-a este cea mai avansată lucrare a compozitorului în ceea ce priveşte limbajul tonal şi armonic, ce înclină spre un modernism excesiv şi brutal combinat cu elemente de sorginte romantică. Disonanţele şi modulaţiile abrupte abundă, ceea ce creează un efect de dizolvare şi pulverizare a tonalităţii. Intervalul de cvartă joacă un rol important atât în melodie, cât şi în armonie.
LEONARD BOGA
CRITICOSCOP
Arta cuvântului
În Dicţionarul etimologic al limbii române (DELR), la care se lucrează în prezent la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, particula afirmativă da este însoţită de indicaţia succintă privind prima, cea mai veche atestare cunoscută: 1810–1819, în operele scriitorului muntean Iancu Văcărescu (1792–1863). În legătură cu originea lui da, se spune că este un împrumut recent din bulgară, eventual şi din rusă, şi că nu poate fi un împrumut vechi slav (cu toate că, anterior, unii dintre cei mai importanţi lingvişti români au susţinut această opinie).
Contribuții
O stea îndepărtată este al patrulea roman al scriitorului chilian Roberto Bolaño, publicat pentru prima data în octombrie 1996 de colecția “Narrativas Hispánicas” a Editurii Anagrama din Barcelona și din noiembrie 2000 pentru colecția “Compact”, cu același număr de pagini, dar cu schimbarea coperții și design-ului, fiind prima carte de Bolaño tipărită de Jorge Herralde, proprietarul editurii menționate. Potrivit autorului însuși, în acest roman el încearcă “o abordare foarte modestă a răului absolut”. Carlos Wieder, protagonistul “infam” al romanului, se bazează pe un personaj real, Bolaño cunoscând povestea lui prin intermediul artistului chilian Jaime Rivera.
Cartea istoricului italian Giovanni Filoramo, Crucea și puterea. Creștinii, de la martiri la persecutori (Editura Humanitas, București, 2022), nu este o istorie fluviu a atrocităților comise sau îndurate de creștini în primele secole păgâne (să ne gândim la primele volume din Kriminalgeschichte des Christentums a istoricului german Karlheinz Deschner), ci sublinierea argumentată cu probele istoriei factuale a momentului de ascensiune și preluare a dominației politice în Imperiul Roman de către religia catacombelor.
DAN ALEXANDRU CHIȚĂ
Contribuții
Romanul Să spui sau să nu spui (Polirom, 2024), de Hanna Botta, reflectă drama omului împovărat de poveștile neconștientizate și neasumate. Fiecare dorință a lui Alex este însoțită de o angoasă neînțeleasă ce-l face atent să nu spună prea multe mamei, bunicii, mătușii, pentru că simte c-ar provoca un șir de reacții tumultoase ce ar amenința realizarea dorinței sale. Tot aici, adolescentul intuiește că toate aceste femei ascund traume psiho-emoționale și învață încă de mic să se miște atent pe „acest teren minat” al relațiilor afective.
NADEJDA IVANOV
În lunile martie și aprilie 1965 Isaiah Berlin a susținut la Galeria Națională de Artă din Washinton DC o serie de prelegeri dedicate romantismului, transcrise și publicate în 1999 cu titlul Originile romantismului. Inițial, prelegerile au purtat titlul „Surse ale gândirii romantice” pentru că intenția lui Berlin era să ofere o explicație a schimbării fundamentale care s-a produs în conștiința Occidentului odată cu apariția mișcării romantice.
ELENA RUSEI
Marilena Apostu, poetă din Galați, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu, în volumul Cămașa pătată de somn redă acel desen al unei feminități, când aureolate de candoare și fragilitate, când străfulgerate de reflexe onirice, într-o poezie expresivă și plină de asocieri enigmatice, joculare, atât de cuvinte, cât și de viziuni. A-ți trăi viața ca pe o înșiruire de contexte metaforice pare a fi crezul ei, datorită căruia reușește să își spună povestea.
SAVU POPA
Între artă și echitație, între știința mișcării și poezia formelor, volumul Calul în mentalul românesc prin prisma artelor figurative de Alexandru Iavorovski aduce o perspectivă inedită asupra unuia dintre cele mai nobile simboluri din cultura europeană. Lansată în cadrul Festivalului Strada de C’arte, lucrarea propune o incursiune interdisciplinară – estetică, istorică și psihologică – în reprezentările calului, invitând cititorul să redescopere eleganța, energia și profunzimea acestei ființe în imaginarul artistic românesc.
EUGENIA ZAIȚEV
În oricare cultură de pe planetă și în toate comunitățile umane, moartea este cel mai mare mister, principalul eveniment în jurul căruia s-au creat credințe, religii și ritualuri. Moartea este marea ruptură și rupe brutal și probabil pentru totdeauna legăturile cu ceilalți, de proiecte culturale, intelectuale sau în general profesional nu mai zic. Prietenii, relații, iubire, totul este întrerupt definitiv, nimic nu supraviețuiește. Sau nu? Ar putea prietenia face diferența, orice diferență? Unele zile din an ar putea fi diferite de celelalte?
ALEXANDRU IONAȘCU
Terapii filosofice
Pornind de la melodia „Blue Eyes Unchanged” a lui Michelle Gurevich, textul explorează fragila graniță dintre frumusețea care se topește în demnitate și cea care se refugiază în travesti. În ambele, ochii rămân singura formă de adevăr.
HORIA CINTEZĂ
VERSURI
Poezie
Ah, nici cel puțin odaia nu era adevărată -
era vechea încăpere din copilăria mea pierdută!
Dar un lucru poate fi adevărat,
fie și numai pentru simplul fapt
că noi ni-l dorim astfel.
Memoria și adevărul nu se condiționează reciproc,
e suficient să mutăm în vis
încăperea din realitatea prezentă
peste cea din realitatea trecută
pentru ca aceasta să ne năpădească împrejur
precum primăvara iarba
conturul unei lespezi primitoare.
ANGELA MARTIN
Poezie
Ai mâinile reci când te strecori în gândul meu
și ofilești bujorul clipei.
Mereu îmbrăcată în liniște și-n întrebări
cu buzele înghețate sărutându-mi tâmpla.
Mă secondezi tăcută și nefirească
invizibilă și implacabilă
dar singura care nu mă minte
singura care-și ține promisiunile
chiar dacă știu că mă vei surprinde
dacă nu cumva
ceasul cu limbile-ncleștate
va desconspira vântului clipa aleasă
și nici el nu mă minte.
GABRIELA BOTICI
Sunt zidită în creier
dar nu zidarii mi-au făcut asta
Închisă în pântec
dar nu chirurgii m-au uitat acolo
împreună cu un obiect străin
Sunt lipsită de viaţă
dar nu funebrii mi-au luat-o
Nimeni nu e vinovat
însă nu ştiu cine mi-a lăsat
din neatenţie-n fiinţă
un zid, un cuțit şi un sarcofag
NIA DAMIAN
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
