NR. 10 / 2024
Ne întrebăm tot mai des dacă, astăzi, oamenii mai citesc. Bunăoară, pagini de literatură sau de filosofie, de istorie, antropologie sau psihologie. Simplul fapt că ne punem această întrebare indică o anume neîncredere, însă nejustificată din câte îmi dau seama. Există și astăzi destui oameni care citesc. Mai potrivit ar fi să ne întrebăm cum anume se petrece astăzi lectura unor pagini, neuitând că orice lectură pune în joc o interpretare și, prin aceasta, o formă sau alta de înțelegere.
ȘTEFAN AFLOROAEI
Pe muntele lui Zarathustra
Clipa se naște deci din înfruntarea trecutului și a viitorului. Așa cum arată Heidegger, atât trecutul cât și viitorul vin spre noi și intră în conflictul din care se plămădește timpul spiritual al clipei în care toate cele trei dimensiuni temporale se întrepătrund. Clipa e astfel, prinsă între două veșnicii, strivire temporală care pregătește apariția eternei reîntoarceri: „Oare n-a trebuit ca tot ce-a fost în stare să curgă-n mersul lucrurilor să se fi scurs cândva pe calea-aceasta? Oare n-a trebuit ca tot ce-a fost în stare să se-ntâmple în mersul lucrurilor să se fi întâmplat, să se fi împlinit, să fi trecut?“
DRAGOȘ GRUSEA
Semne de carte
Înainte chiar de a începe lectura incitantului volum de debut al lui Luigi Bambulea, Artă şi epifanie. Construcţie, discurs şi viziune în Adoraţia Magilor de Leonardo da Vinci (Eikon, 2024), întrebarea pe care mi-am pus-o viza oportunitatea unui demers axat pe o operă nedusă până la capăt, deşi nu s-ar spune că e vorba tocmai de o eboşă: ce reţea interpretativă se poate plia pe pânza neurzită complet a unei creaţii lăsate în suspensie, fără un terminus ad quem, fără tuşa finală? Dar, paradoxal sau nu, aceasta e tocmai miza studiului în cauză, cu vorbele autorului, „problema abandonului operei (…) și implicațiile unei eventuale estetici a non-finito-ului”.
DORIN ȘTEFĂNESCU
Creativitatea SmART
Însăși filosofia este un mod de comunicare prin felul de abordare a lucrurilor, de a-și pune mereu întrebări, de a căuta răspunsuri prin studiu (comunicarea cu cartea/ cu ceilalți), raportare la altul, comunicare prin discuții (dialogurile lui Platon). Așadar, aspectele de comunicare pot fi observate încă din Antichitate, în dialogurile socratice, unde diverse subiecte sunt aduse în atenție prin conversație. Aristotel, în lucrarea sa Retorica, pune accentul pe argumentare ca formă a comunicării. Stagiritul face apel la două discipline în această lucrare, și anume filosofia și politica, conturând pe de o parte relaţia specială a retoricii cu dialectica, și pe de altă parte, afinitatea acestei discipline faţă de politică.
EUGENIA ZAIȚEV
Ecce Homo
Ceea ce nu ne învață nici școala, nici părinții, nici majoritatea cărților e cum să ne gestionăm inteligent viața. Cum să acumulăm în mod rațional nu doar aptitudini și cunoștințe, dar și amintiri de primăvară, fără a ne risipi în derizoriu. Cum să ne proiectăm vise în viitor fără a investi în speranțe și eforturi deșarte. Cum să nu ne consumăm energia tinerească în van, în urmărirea unor scopuri himerice. Și cum să nu așteptăm zadarnic favoruri din partea sorții sau ocazii strălucite, „ca în filme”.
DORIAN FURTUNĂ
Iertarea fără uitare este nu doar posibilă, ci și preferabilă, așa cum reiese și din povestea Cuielor a lui Pop Simion. Faptul că iertarea nu înseamnă uitare constituie fundamentul pedagogiei și al moralei deopotrivă.
LIVIU COCEI
DOSAR: IERTARE SI PEDEAPSĂ
Spiritalia Christiana
În Sfânta Scriptură iertarea apare de aproximativ 125 de ori, în diverse ipostaze. În Noul Testament termenul cel mai des folosit este verbul ἀφίημι („a ierta”), compus din prepoziția ἀπό („din”, „de la”) și ἵημι („a trimite”, „a arunca”), având, pe lângă sensul de „a ierta”, și cel de „a trimite”, „a scăpa de”, „a lăsa”. De aici derivă și substantivul ἄφεσις („iertare”) care înseamnă nu numai „iertare”, ci și „eliberare din închisoare” și „ștergere a datoriilor”. De asemenea, este folosit și verbul χαρίζομαι, derivat din χάρις („har”) cu sensul de „a ierta” și „a face o favoare”.
DIANA BARABOI
Fără iertare, pedeapsa s-ar transforma într-o vendetta eternă în care nimeni nu mai știe când a început șirul de execuții. Așadar, eu cred că unealta cea mai prielnică a societăților umane nu este pedeapsa, ci iertarea. Cel care se știe vinovat, care își asumă vina și se căiește pentru ea, care, prin urmare, e apt să se schimbe, e bine să fie absolvit de pedeapsa, nu și de sentință. Este ceea ce cred multe state moderne, care au micșorat numărul anilor de închisoare, care au îmbunătățit condițiile de detenție, care au inventat ispășiri într-o stare de semilibertate.
ALEXANDRU POPP
Este vina, ca sentiment, o formă de auto-pedepsire? Ne pedepsim pentru că nu ne ridicăm la nivelul așteptărilor, ale noastre sau ale altora, simțindu-ne vinovați și frământându-ne chinuiți de vină? Conform înțelegerii sociale, pedeapsa, ispășirea greșelii, o dată asumată și îndeplinită, ne absolvă și de vină, așa încât vina și pedeapsa sunt concepte opuse, care se exclud, într-o măsură, reciproc. Din punct de vedere social, deși o emoție negativă, vina este necesară, alături de teama de pedeapsă, pentru a limita comportamentele antisociale și a favoriza comportamentul corect, adecvat societății. Și iată iarăși, acest duet vină-pedeapsă, aceste două concepte care mențin societatea suportabilă, „trăibilă”.
CRISTIANA POPP
Care să fie corespondentul noțiunii senecane de clemență în lumea – restoicizată – de astăzi? Probabil că toleranța ar putea valoarea cea mai apropiată de cea a clemenței invocate de Seneca. (Toleranța ar fi, ca să spunem așa, clemența democratizată, transformată dintr-un produs de lux, al autorității imperiale, supreme, divine într-un produs de serie, popular, accesibil fiecăruia în parte.) Nu ne simțim oare prin ea, noi, cei toleranți, deasupra celor pe care-i tolerăm?
HORIA VICENȚIU PĂTRAȘCU
Unghiul Punk
Oricât de măruntă ar fi o greșeală —demnă cel mult de un trecut cu vederea — iertarea este întotdeauna un gest mic de-o amploare uriașă, e ceva care se petrece într-o clipă, ceva ca o scânteie, dar care poate strămuta cursul unui destin, fiindcă a ierta înseamnă a elibera, cel puțin pe filieră etimologică în limba noastră — cu origine în “liberta”.
CĂTĂLIN MARIN
A învăța să-ți ceri scuze face parte din educația timpurie în cultura noastră. Nu e ceva general, unii nu învață asta niciodată, ceea ce foarte frustrant pentru cei din jur. Dar, de obicei, dacă faci ceva greșit, fără intenție rea, dacă produci un inconvenient cuiva (de exemplu lovești persoana accidental, o stropești, spargi un pahar sau o farfurie, ridici tonul, spui ceva adevărat, dar care jignește sentimentele cuiva) e civilizat să-ți ceri scuze. Arăți regretul față de un comportament uman nereușit, față de imperfecțiunea umană. De fapt în unele limbi chiar scuzele echivalează cu a-ți părea rău pentru un astfel de comportament. Dar dacă e ceva mai grav, atunci trebuie să-ți ceri iertare.
AMALIA DIACONEASA
Terapii filosofice
Pedeapsa e doar un instrument de implementare a conformității, o pârghie a terorii instituționalizate, un privilegiu al slugilor sadice care se simt generoase când: …iartă! Un Dumnezeu care pedepsește e în cel mai elogios caz un impostor care se apără prin brutalitate pentru a nu fi deconspirat. Dumnezeu ca Sursă primordială ( a Vieții și a Luminii…) operează de dincolo de asemenea necesități coercitive și reparative. Exprimat vulgar, pentru un Dumnezeu puternic (căci nu nu are sens să invocăm aici Atotputernicia) are mai mult sens să reclădească lumea, din nou şi din nou, decât să o distrugă.
Criticoscop
Contribuții
… cultura scrisă devine o armă cu tăișuri atât vizibile, cât și invizibile, care sfâșie cortina aparențelor sau a inechităților, cortina atâtor incertitudini, traume sau mentalități puse în slujba răului. Actul scrisului dezvăluie, în primul rând, arhitectura unei profesiuni de credință în stare să zdruncine cele mai neîntemeiate frici sau slăbiciuni omenești, să deschidă orizontul cunoașterii de sine.
SAVU POPA
Capitalismul canibal este sistemul social în care un mod de producție economic nu e susținut doar prin ignorarea costurilor de „producție” a înseși vieții, prin militarism și prin exproprierea oamenilor rasializați și disprețuiți, ci și prin separarea totală a „vieții umane” de „natura inanimată”. Astfel, natura devine o resursă din care, în capitalismul canibal, te servești gratis și fără să te îngrijorezi că, poate, ar trebui să oferi naturii timpul necesar să se refacă. Prin urmare, ca un șarpe care își consumă coada, capitalismul canibal își distruge, din nou, condițiile de existență exploatând irațional și fără urmă de preocupare pentru consecințe, resursele naturale.
O carte admirabilă și captivantă este Istoria neașteptată (în engleză Histories of the Unexpected) de Sam Willis și James Daybell. În acest volum, istoria se conturează din lucrurile concrete sau abstracte care ne însoțesc existența și pe care, de cele mai multe ori, suntem tentați să le ignorăm. Meritul autorilor este acela de a învia, într-o narațiune destinsă dar densă, un timp revolut, utilizând elemente care ne leagă de generațiile trecute și care ne-au marcat definitiv evoluția.
DAN LAURENTIU PĂTRAȘCU
Rațiuni dialectice
În Consciousness Explained, Daniel Denett luptă filozofic cu două școli de gândire continentale: teatrul minții propus de dualismul minte-corp al lui René Descartes, care deși localiza sămânța conștiinței de sine în epifiză sau glanda pineală, această conștiință avea natura unui spectru, al unei emanații transcendente, al fantomei din mașinărie, relevate de Ființa Eternă sau Dumnezeu. Pentru Denett această ipoteză se exclude din start: știința are datoria și misiunea să explice cu metodele sale încercate de unde izvorăște conștiința, nu să apeleze la justificarea sa metafizică. De asemenea, subconștientul (id-ul) lui Sigmund Freud și al școlii sale de psihologie abisală este atacat de argumentația generală din Consciousness Explained.
DAN ALEXANDRU CHIȚĂ
Contribuții
Alice Voinescu pleacă de la premisa existenței la temelia întregii culturi grecești a unui sentiment tragic care inițial s-a manifestat în mituri și legende ca pesimism. Acest pesimism nu rezulta din frica instinctivă în fața fenomenelor naturii, ci din înțelegerea faptului că transformările care au loc în lumea vizibilă au ca substrat ceva permanent care zădărnicește și capriciile zeilor și râvna omului.
ELENA RUSEI
Contribuții
Vizionăm uneori un scurt documentar din natură, în care un animal (o pasăre, adesea) găsește un sâmbure învelit în lemn sau un fruct cu coajă tare și apoi tot încearcă să-i spargă învelișul pentru a ajunge la miezul hrănitor. Și urmărim captivați stăruința și încercările animalului/păsării (pe care documentaristul le-a și accentuat cinematografic) până la final, iar finalul ne arată de obicei reușita acțiunii, deși în realitatea naturii ea nu este obligatorie.
MIRCEA BĂDUȚ
De la începutul istoriei și încă mai în urmă, oamenii s-au întrebat clipă de clipă – ce este după moarte? Dacă ne-am trăit viața conform acelor principii morale acceptate de toată lumea ca reprezentând binele, adevărul și frumosul, oare vom ajunge într-un loc de pace eternă, fericire și bucurie, mai cunoscut și sub denumiri ca raiul, paradisul, sânul lui Avraam? Vom fi împăcați cu noi înșine și vom aduce slavă divinității monoteiste a creștinismului, mai numită și Dumnezeu? Îi vom întâlni pe cei dragi? Dar dacă nu am respectat acele principii morale și i-am rănit pe ceilalți, am distrus vieți și în general am lăsat numai dezastru în urmă, cum se mai spune, vom oare fi pedepsiți și aruncați într-un loc cu pucioasă, foc etern și chinuiți pentru eternitate, ca în acel episod Tom&Jerry?
ALEXANDRU IONAȘCU
Poezie
O vreme am răspunsuri
Deschid uși și închid răni
Iar timpul se lipește de mine
Ca de un chirurg mănușile
Vin apoi vremuri retorice
Pun întrebări și capăt tăceri
Cu mâinile nesterilizate timpul
Mă lasă într-o baltă de sânge
NIA DAMIAN
Poezie
Pe deasupra își puse un hanorac, totuși dantela zdrențuită ieșea verde - albastră pe dedesubt, era ok, părea un aranjament fistichiu./Trecu prin hol timid, însă tocurile se auzeau cumva dramatic: cadența lor șovăielnică părea fie amenințătoare, fie înspăimântată, ca a unui animal mare care vânează, dar și el este pândit de undeva./
O primejdie care tocmai a trecut, sau care se pregătește..../Pași pe mozaic. Apăru brusc uriașa oglindă, de care chiar nu aveai cum să te aperi; era ca un perete de apă verticală, luminiscentă, te conținea complet între ramele ei roșii purpurii.
FELICIA MUNTEAN
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 