Nia Damian, Noeme
Strigătul trezesc un coșmar recurent și caut la-ntâmplare altul într-o cutie veche de carton unde pe o bucată de hârtie descopăr patru versuri 1 degeaba strigi 2 nu te aude nimeni 3 fiecare om e-nchis 4 între pereții lui e doar un mic final iar eu caut în mine poemul recurent din somnul fiecăruia cum cerul există în gură de la-nceputul lumii aştept cea mai cosmică voce să-mi dicteze aștept până ce persoana întâi devine a doua și trebuie să aștepți priveşti într-un punct fix până când punctul începe să se mişte să se desprindă să crească cât o boabă de întuneric cât o bilă de bowling cât un glob terestru cât o sferă spațială din onix să se apropie să te înghită şi nu mai eşti om eşti un punct scuipat pe pământ te reîncarnezi în romb în triunghi în cerc oval cub stea în formă de inimă în minus și în plus într-o linie curbă într-un unghi drept într-o virgulă prin prisma ta te uiţi la lume eşti în cele din urmă o elipsă omitere ori suprimare sau locul geometric al punctelor nu mai ştii cine ce eşti afli doar că n-ai ştiut niciodată te întrebi ce sens au versurile astea dacă fiecare sens duce undeva te întrebi dacă vocea există îţi aminteşti o imagine din 1893 cineva scrie un roman după un tablou care te face să decupezi din realitate numai evenimentele insuportabile te face să auzi fără încetare un ţipăt te gândești să-ţi numești poezia după titlul tabloului întocmai ca romancierul dacă trăieşti în tabloul ăsta nu mai poţi trăi în altele glasul infernal se aude mai departe cu fiecare spaimă cu fiecare singurătate din ce în ce mai multe minți pierdute trupuri spastice guri mutilate eşti pe un pod născut la antipod îţi cade sufletul de la rădăcină secerat de viaţă cineva trece ca şi cum nu contează degeaba strigi nu te aude nimeni fiecare om e-nchis între pereții lui cu mâinile duse la urechi nici tu nu te auzi Umbre Aproape că am uitat să respir, încercând să-mi construiesc un clopot de sticlă sub care să scriu. Aproape că am uitat să scriu, căutând să găsesc în aer sensul definitiv al cuvintelor. Poate că nu există nici o semnificaţie niciunde Dincolo de literă nu e decât umbra literei Aşa cum dincolo de om bântuie înstrăinată Umbra omului Fiecare literă îşi are umbra ei Iar fiecare cuvânt se exprimă prin propria-i umbră Noi suntem umbra cuvântului Noi De aceea, în lipsa luminii, putem fi văzuţi Cum umblăm tot timpul separat Neloc Ceea ce simt nu ajunge cuvânt ci rămâne în urmă şi se pierde prin mine aşteptând să se exprime în altceva greu de existat Ceea ce sunt nu este în ochi ci se ascunde într-un cerc mai rotund unde oamenii nu pătrund unde cartea mă răsfoieşte altcumva Ceea ce simt e ceea ce sunt în locul din lipsa mea
INDICAȚII DE CITARE
Nia Damian, „ Noeme” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 