ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Nadejda Ivanov

Tăcerea se așază ca o pasăre răpitoare în cartea Mariei Ivanov – Aici nu ai pe cine te baza

Dacă ar fi să o reprezint pe poeta Maria Ivanov printr-o sintagmă, aș numi-o „fata care se întrece cu singurătatea”. Printr-o finețe poetică, în al doilea volum publicat la Editura Prut Internațional – Aici nu ai pe cine te baza (colecția Teritorii, 2025), eul liric extrapolează scindările interioare asupra lumii înconjurătoare, reprezentând o discontinuitate a individualității din cauza clivajului afectiv, ce separă evenimentele traumatizante unele de altele. În acest fel, fiecare poveste pare că are propria voce angoasantă, din cauza conflictului interior și incertitudinilor față de lucrurile fundamentale ale ființei – iubire, prietenie, credință, speranță, sentiment de apartenență și protecție – , de parcă totul este și nu este în același timp.

Abundența de reprezentări ale cotidianului în poezie e doar o cortină ce protejează fragilitatea cauzată, încă de la origini, de ne-iubirile părinților între ei: „profesoara ei de obstetrică/ i-a făcut cunoștință/ cu tata/ în trei zile/ s-au logodit/ într-o lună/ au jucat nunta/ un an mai târziu m-a născut pe mine// mama n-a fost niciodată fericită// nici tata” (despre iubire). Prin urmare, în miezul ființei de fetiță se țese o angoasă generală de ne-iubire, de frica de nepotrivire, de dezamăgire sau de a trăi în respingere. Modelul de atașament între părinți, reprezentat în volum ca „o cușcă de iepuri”, devine o moștenire transgenerațională, perpetuat de eul liric în diverse condiții și registre afective. De aceea, eul poetic ia o atitudine îngrijorată de tăcere față de percepția iubirii, înțelegând-o ca pe o obligație, ce poate anula individualitatea și creativitatea – „tăcerea/ în care/ mă ascund/ în fiecare seară/e o cușcă/ neîncăpătoare/ de iepuri”. Cu toate acestea, în resursele sale interioare găsește o oază  de pace – dragostea primordială și protectoare a bunicii – imaginea arhetipală a ordinii: „dar te-ai grăbit să vii mai devreme/ priveam chipul tău/ un cubuleț de zahăr/ și nu puteam să-nțeleg/ ce vom face/ într-o/ lume plină de incertitudini/ iubiri neîmpărtășite/ vise spulberate/ războaie/ brațele mele/ își pierd constant/ din capacitățile protectoare/ și-mi doresc/ să fii din nou în burta mea/ și amândouă în burta/ mamei mele/ și tustrele/ în burta bunicii” (burta bunicii). Bunica ar fi, aici, o axă identitară, un nod ce leagă cele mai sincere și durabile sentimente.

Una dintre cele mai tulburătoare imagini a deziluziei iubirii este șocul trădării și al iresponsabilității celuilalt în situații-limită, când dragostea pe care eul poetic o nutrea își pierde sensul primar: „căutam cuvintele/ potrivite/ pentru a-ți spune/ că am/ helicobacter/ și că helicobacterul/ se transmite prin/ sărut/ ți-am zis și ți-am cerut/ scuze/ iar tu mi-ai declarat că îl ai/ de zece ani/ și mi-ai cerut scuze” (helicobacter). Încărcătura afectivă a versurilor redă o relație toxică, care asemenea unei bacterii se instalează pe tăcute – la început nu o simți, te corupe lent, subtil din interior, până face ravagii vizibile și dureroase. Recunoaștem nepăsarea, lipsa empatiei, neîngrijirea iubitei, exprimate în aceste versuri, lipsa de maturitate emoțională și nicio urmă de iubire din partea partenerului. Helicobacterul e „un limbaj al tăcerii”, pentru că cel verbal afectiv este reprimat de o atitudine introiectată/însușită din relația părinților: „mama uită să mai fie/ supărată/ când tata îi spunea/ că îl doare ceva (…) el și acum are/ migrene/ când/ mama se supără” (tata și acum are migrene). Astfel, emoțiile unuia sunt direct legate de reacțiile celuilalt, fără spațiu pentru autenticitate sau exprimare liberă. În același timp, relația de cuplu, în ambele poeme, este reprezentată după același tipar comportamental: unul este sănătos – celălalt îmbolnăvit. În psihanaliză, aceasta s-ar traduce ca un complex de salvator: unul preia rolul protector, celălalt rolul vulnerabil, menținând astfel un echilibru disfuncțional.

Relațiile repetitive de trădare, redate inclusiv și în poemul Aici nu ai pe cine te baza, par că nici nu întristează, nici nu oripilează eul liric, sunt, mai degrabă, niște constatări și tăceri înăbușitoare, întrucât sunt „însușite” de când era fiica tatălui: „cum a tăcut/ și s-a prefăcut/ că doarme/ în noaptea aia/ de vară/ în care urlai la mine/  (…) și-mi cereai/ cheile de la mașină/ pentru a pleca/ la băieții/ care te așteptau la clubul din sat/ în noaptea aia/ tata s-a prefăcut că doarme” (poem despre tata).

Tăcerea (devenită de aur) „imită” dialogul. La celălalt capăt al firului, persoana căreia se adresează eul poetic se retrage fără nicio explicație la primul semnal de pericol, la prima amenințare: „dimineața zilei de 24 februarie/ a anulat sărbătoarea/ dar te-am așteptat/ oricum (…) apoi ai dispărut/ te-am sunat a doua/ și a treia / nu mi-ai răspuns/ mi-ai dat un seen la mesaje/ am sunat-o pe sora ta/ mi-a zis că ești bine/ dar foarte ocupat” (o groapă foarte adâncă). Recunoaștem același tipar relațional – cineva tace și își păstrează „terenul psihic” neatins, iar celălalt este lăsat să se consume în așteptare. Absența răspunsului e o expresie de abandon într-un moment de vulnerabilitate, în care nu e niciun semn de relație de iubire, precum se lasă de înțeles la începutul poemului, e și o manipulare afectivă: „când se supără/ pe mine/ și se supără foarte des (…) mă ignoră/ mă tratează de sus/ uită cum am râs” (balonul alb). Reprezentarea balonului alb amintește de „ecranul alb”, care în limbajul psihanalitic freudian redă atitudinea analistului care își propune să rămână cât mai neutru, impersonal, „necolorat”, pentru ca pacientul să poată proiecta liber asupra lui propriile fantasme, dorințe și conflicte. Or, în universul poetic al Mariei Ivanov, fiecare, pe rând, devine „purtătorul” angoaselor și frustrărilor celuilalt, ca o regulă nescrisă de conținere psihică, ca o iubire „pe datorie”.  

S-ar părea că tăcerea e o agresivitate neinvazivă, pentru care nu vei fi acuzat. Dincolo de aceste conotații, pare și un „bilețel netrimis”, pentru că dorințele eului nu sunt simbolizate până la capăt: „îmi doream/ enorm de mult/ să te sun/ cu toate că/ ai plecat de doar/ zece minute/ voiam să te întreb (…) în loc de aceasta/ negăsind acel poem/ am ales să scriu/ altul/ în care apar cuvinte ca/ hârtie igienică, prosoape pentru bucătărie …” (un poem pentru tine). Nerostirea sentimentelor blochează itinerarul devenirii și întoarce eul în același model de „iubire” sfâșietor însușit de la înaintași.

În afara jocului toxic e doar un non-european care ascultă, aude, tace și răspunde cu blândețe; este prezent până eul poetic se smulge din capcana minții și vede lumea din nou , se vede pe ea în raport cu realitatea imediată: „unicul om/ căruia i-a păsat atunci/ de mine/ a fost un turist/ un tunisian/ s-a apropiat și/ m-a întrebat/ în engleză/ dacă vreau să beau/un vin/ sau o bere/ sau poate/ pur și simplu/ să vorbim”(urletul de după Munch). Această prezență neașteptată devine oarecum un respiro în relațiile interumane deja existente, survenind ca un model uman pe care s-ar putea baza.

În această cheie, poemele din volumul de față al Mariei Ivanov surprind voci și tăceri în același ecou, și el confundat cu dialogul. Aici, abandonul, trădarea, tăcerea sunt percepute forme ale iubirii, și pentru a supraviețui mai ușor modelului de atașament repetitiv și sufocant, se apelează la așteptare: „primăvara trecută/ ai promis că vii/ primăvara viitoare” (aștept primăvara). O Persefonă răpită în subteranele ființei, prinsă, aici, între tiparele „iubirii”. De aceea, versurile „lovesc” dur în relațiile eului feminin cu mama, cu tata, cu iubitul, cu mentorul, din nevoia instinctuală de a sparge niște ziduri dintre eu – instanța moralizatoare – și sinele adevărat.

Cartea Mariei Ivanov, un volum de poeme bogat în imagini expresive, pare un muzeu al lucrurilor înghețate, cu o inimă puternică ce bate în fiecare dintre ele, pentru a sparge tăcerea ce le izolează unele de altele. Iar unificarea și armonizarea tuturor acestor sciziuni ar promite un sine pe care să te bazezi.

INDICAȚII DE CITARE

Nadejda Ivanov, ,,Tăcerea se așază ca o pasăre răpitoare în cartea Mariei Ivanov – aici nu ai pe cine te baza’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9 / 2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.