ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Nadejda Ivanov

Tăcerea e tot ce știe despre sinele adevărat

Romanul Să spui sau să nu spui (Polirom, 2024), de Hanna Botta, reflectă drama omului împovărat de poveștile neconștientizate și neasumate. Fiecare dorință a lui Alex este însoțită de o angoasă neînțeleasă ce-l face atent să nu spună prea multe mamei, bunicii, mătușii, pentru că simte c-ar provoca un șir de reacții tumultoase ce ar amenința realizarea dorinței sale. Tot aici, adolescentul intuiește că toate aceste femei ascund traume psiho-emoționale și învață încă de mic să se miște atent pe „acest teren minat” al relațiilor afective. Deprinde un model de fiu exemplar, acceptabil pentru femeile din preajmă și altul, cel adevărat, extins, manifestat dincolo de prezența lor. Astfel, clivajul, mecanism psihologic de apărare, îl menține departe de „prăbușirea în gol” pe care o trăiesc vizibil de atâția ani Nonna – bunica Varvara, mătușa Elena și fiica acesteia, mama lui – Crina. Nu știm clar ce-l salvează mai mult faptul că trăiește acest clivaj sau/și pentru că e băiat – singurul bărbat din acest lanț de personaje feminine ce duc povara tăcerii ca o gogoașă din generație în generație. Alex le înțelege pe toate fără să caute să le înțeleagă, să le chestioneze, doar le primește ca pe un testament, căruia îi găsește un loc de îngrijire în inima lui. Grație blândeții și empatiei, este și un liant afectiv între ele, încercând, de fiecare dată, să refacă legătura firească dintre mamă și fiice, între surori, însă prezența lui caldă le răvășește regretele, sentimentele de vinovăție și rușine, umilințele, durerile reprimate, supărările pentru ceea ce n-au fost și n-au trăit. Toate aceste realități subiective împletesc țesătura romanului, plonjând, prin intermediul naratorilor homo și heterodiegetic, în viețile femeilor devenite mame, dramele cărora constelează destinul unei familii.

Dilema adolescentului să spună sau să nu spună mamei că are o aventură erotică cu o tânără vietnameză deschide „ca un nufăr” povestea întregii familii. Secretul lui conectând inconștient cu miezul dramei în jurul căruia gravitează fiecare personaj al romanului de Hanna Bota, astfel angoasa consecințelor de a spune sau nu secretul trece ca o lance prin conștiința acestora, fragmentând-o. Experiențele preluate prin identificare de a jongla cu tainele, îl învață pe Alex că ceea ce este nu poate fi acceptat, tolerat, de aceea recunoaște două posibilități: „Unu: dacă spui, îți sare lumea în cap. O poți păți rău de tot dacă te destăinui. […] Doi: așa că să nu spui. Taci cuminte și dai afară doar ceea ce crezi că așteaptă adultu’ de la tine. Te gândești poate că joci teatru și ești duplicitar? Nu, nene, n-o lua așa: doar nu-i mai încarci și pe ceilalți cu problemele tale intime și personale. […] Apoi: cui și cât, ce și cum spui sunt întrebări secundare, dar la fel de importante, zic eu” (pp. 5-7). Cu această argumentație de clivaj, de a ține separat două realități desfășurate concomitent, dreapta nu va ști ce face stânga și invers, adolescentul evită asumarea consecințelor, pentru că nimeni din preajma lui nu e suficient de adult psiho-emoțional să le primească și să le accepte: „dacă mă comport cum vor ei, atunci mă laudă toți, le place de mine, mă dau de exemplu altora; dacă mă comport cum sunt eu de-adevăratelea, ca să fiu eu mulțumit de mine, atunci nu mai sunt bun, ci sunt un stricat, ca ăialalți care fumează, beau, vorbesc urât și înjură”… (p. 7). De fapt, nu există un dialog dintre emițător și receptor, decât un eu care nu îndrăznește să mai lanseze mesaje, întrucât valoarea sa narcisică a fost grav rănită de alteritatea care la rândul său a fost rănită de celălalt. Astfel, în mod sugestiv, naratorul homodiegetic, din secțiunea Alex, deschide alte planuri de narare, la persoana a III-a, în care integrează, pe rând, viața Varvarei, a Elenei, a Crinei și a Taniei, imersând cititorul în miezul problemei numită tăcerea.

Narațiunea bunicii începe cu moarte mamei sale, pe când avea doi ani și jumătate. Era a treia fiică, născută probabil dintr-un viol: „Toată lumea o iubea pe mezină pentru că era frumoasă: arăta ca o rusoaică, ziceau vecinele. (…) nu semănă cu surorile ei brunete. (…) Tatăl Varvarei fusese dus pe front, mama ei abia făcea față războiului, apoi au venit rușii. (…) Femeile și fetele au fost siluite. (…) Mama fetelor n-a spus niciodată dacă soldații i-au făcut vreun rău, dar după război a început să sufere cu inima, leșina deseori, apoi zăcea fără putere… (pp. 38-39). La baza ființei sale stă un secret al mamei, care, din cauza dezonoarei și a rușinii ontologice, moare, altfel zis, se prăbușește sub pământ ca să nu mai fie în contact cu propriul copil ce-i amintea de acel viol. Varvara, din această țesătură psihică a mamei, își ridică propria identitate feminină. Deși e de o frumusețe atrăgătoare și o inteligență sclipitoare, va încerca mereu să dovedească bărbaților că merită atenția lor, de parcă ar dori să anuleze dezonoarea sa ontologică. De aici se leagă și nevoia Varvarei, în adolescență, de a demonstra virginitatea nesesizată de iubit. Aroganța și atitudinea acestuia îi dezvoltă crezul tăcerii: „…tot ce îi spui este interpretat exact pe dos, de parcă ar aparține altei specii? Brusc și-a dat seama de valoarea tăcerii. (…) S-a retras în lumea în care ea era singurul cetățean: universul ei interior” (p. 49).

Moartea mamei și absența unei protecții necondiționate feminine creează percepția că feminitatea este în slujirea bărbatului de alături. Din această criză ontologică și existențială, frica de a pierde încrederea soțului o determină să obțină o sarcină atât de mult dorită/cerută de el, recurgând la relații extraconjugale – să-i aducă a doua fetiță ca pe o datorie împlinită a femeii, deși cauza infertilității e de parte masculină. Varvara, în numele fericirii lui, se angajează să remedieze „greșeala”. Astfel, secretul ontogenezei ei se transmite generației a doua – fetiței Crina. Ca o matrioșka rusească, din același secret dezonorant, va apărea și fetița ei, care se va deosebi de prima printr-o frumusețe aparte nemțească – blondă cu ochi albaștri ca tatăl ei Fritz – colegul ei de muncă. Inconștient, o predispune la același tipar comportamental, la același sentiment că pe lângă viața conștientă există „o istorie tăcută” care nu-i permite să se simtă împlinită, liberă să viseze, să devină ființial. Ambele fiice, la maturitatea lor, eșuează în relațiile de căsnicie. Fiecare cu un copil în brațe, este abandonată de soț, ei fiind iresponsabili și neasumați. La rândul lor, devenite mame, nu vor să le vorbească copiilor despre tații lor, amintindu-și cu ură și dispreț despre aceștia, ca de o experiență rușinoasă. Recunoaștem un tipar relațional repetat, doar că prin repetiție compulsivă prin inversare – nu se umilesc în fața bărbaților cum a făcut mama lor, ci îi urăsc cu aceeași „patimă”: „Nu uita, lumea e a bărbaților, se tânguia ea: ei au voie să facă ce vor! Chiar dacă se zice că avem drepturi egale, noi nu suntem băgate în seamă. Suntem bune să lucrăm, să ne spetim la serviciu, și acasă, să facem bani, dar să facem și mâncare, să naștem și copii, să-i creștem. În rest, să tăcem din gură și să facem cum zic ei” (p. 143). Fred a numit acest fenomen nevroză de  destin – „o formă de existenţă caracterizată prin revenirea periodică a unor înlănţuiri identice de evenimente, de obicei nefericite, înlănţuiri cărora subiectul pare să le fie supus ca unei fatalităţi exterioare, deşi, din punct de vedere psihanalitic, mecanismele trebuie căutate în inconștient şi, în mod special, în compulsia la repetiție” (Laplanche, Pontalis, Vocabularul psihanalizei, p. 253).

Tăcerea devine, prin urmare, un rezervor din inconștient în care sunt reprimate dorințe, visuri, furii, dureri, traume transgeneraționale, șanse anulate, viața netrăită a femeilor. Toate, mama și fiicele ei, se scufundă lent în odioasa angoasă primară de a nu fi trădate, refuzate, înlocuite abandonate, deși fac mișcări bruște de a rupe „lanțurile” invizibile ale traumei familiale. Varvara înnebunește la bătrânețe, simțindu-se iar fată mare seducătoare, de parcă ar încerca să recupereze din tăcere; Crina rupe orice relație cu mama sa bolnavă când află că nu era fiica tatălui său, dar fiica tatălui „vitreg” pe care inconștient l-a iubit foarte mult, învinovățindu-se toată copilăria pentru această „trădare afectivă”.

 Intensitatea secretului transgenerațional devine atât de puternică încât generația a treia de copii somatizează drama devalorizării identitare. Fiica Elenei, Tania, după separarea de tată, devine bolnăvicioasă, dependentă de insulină, cade în stări de leșin și comă, iar la maturitate se atașează afectiv doar de femei: „Dereglările de valori ale insulinei erau atât de bruște și neașteptate, încât nu știai niciodată ce te așteaptă în ziua în a cărei dimineață tocmai te trezești. […] Tania (…) a învățat și ea să-și urmărească stările de rău, să preîntâmpine leșinurile și comele. (…) știa că asta e tot ce are, că moartea pândește de aproape și că trebuie să supraviețuiască, trebuie să câștige bătălie după bătălie” (pp. 219-220). Alex, celălalt nepot al Varvarei, fiul Elenei, cade într-un accident cu bicicleta, suferă traumatisme grave corporale, ce necesită spitalizare și operații chirurgicale. Ei doi vor „căra” în spate „muntele de secrete ale familiei” și vor încerca să nu deranjeze pe nimeni cu secretele și nevoile lor.

În cele din urmă, considerăm romanul Hannei Bota – Să spui sau să nu spui – e de o complexitate de apreciat. Îmbinând mai multe planuri narative și povești din viața fiecărui personaj afectat inconștient de secretul transgenerațional al rușinii ontologice, romanciera reușește să creeze un tablou familial, ilustrând artistic circuitul traumei psihologice. Impresionează, în mod deosebit, imaginea femeii care-și asumă toate datoriile, grijile, greșelile, poverile tuturor, încearcă să remedieze orice conținut, fără a lăsa „urmă” a durerii. Tăcerea, negarea, respingerea durerii rămân mecanismele de bază de apărare ale psihicului și creează straturi supraetajate ale suferinței individuale și familiale. În mod simbolic, Alex, cel care se îngrijește de bunica, de mama, o vizitează pe mătușa și pe verișoara sa, este bărbatul care le îmbrățișează pe toate și încearcă să le scoată din labirintul secretului prin chemarea la dialog.

Apreciem, în mod deosebit, calitatea romanului, care deși abordează teme complexe, oferă o plăcere a lecturii, o savoare aparte. Frazele se citesc rapid și textul trece ca o viață a femeii, prin fața ochilor, poveștile se împletesc organic, devenind un organism viu. Astfel, romanul Să spui sau să nu spui e, fără îndoială, o bijuterie literară.

INDICAȚII DE CITARE

Nadejda Ivanov, ,,Tăcerea e tot ce știe despre sinele adevărat’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10 / 2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.