Nadejda Ivanov
O dramă a pierderii identității culturale
Scriitorul Chinua Achebe nu a cunoscut mediul tribal descris atât de meticulos și artistic în romanul său O lume se destramă. Cu toate acestea, în baza mărturiilor oferite de părinți despre viața primitivă, încă necivilizată, neeuropenizată a buneilor săi, reușește să-l reconstruiască imaginar. Tânărul scriitor a ținut să releve oamenilor din Nigeria și din toată Africa experiențele sacre ale culturii lor ruinate, care totuși pot fi reactualizate prin actul recunoașterii și decodificării semnificațiilor faptelor religioase din trecutul lor comun, pentru că „Omul, scrie Mircea Eliade, nu trăiește numai într-o lume istorică și naturală, ci și într-o lume existențială și într-un univers imaginar” (Eliade, 1971, p. 10). Autorul nu s-a resemnat cu fenomenul „uitării” sau „minimalizării” importanței identității lor cultuale într-o Nigerie reeducată în spiritul unei civilizații și religii străine, ci a încercat prin imaginație, să recreeze miturile fondatoare ale neamului, reactivând astfel spiritul mitic și matricea ființei suprimate. Or, odată cu ele, prin memoria colectivă, prin expresiile, cântecele, proverbele grupului etnic Igbo, romancierul nigerian Chinua Achebe își găsește propriul sens al existenței, resuscită amintirile din imaginarul poporului: „My beginnings were clearly influenced by religion. In fact, my whole artistic career was probably sparked off by this tension between the Christian religion of my parents, which we followed in our home, and the retreating, older religion of my ancestors, which fortunately for me was still active outside my home. This tension created sparks in my imagination” (Achebe, online). Astfel, în 1958, la numai 28 de ani, tânărul romancier simțea nevoia „activării” acelei memorii culturale, ce-l va reamplasa în șirul strămoșilor, în totalitatea mitică, narativă a Umuofiei: „The reality of today, different as it is from the reality of my society one hundred years ago, is and can be important if we have the energy and the inclination to challenge it, to go out and look for it. The real danger is the tendency to retreat into the obvious, the tendency to be frightened by the richness of the world and to clutch what we always have understood. This way we very soon run out of energy and produce maybe elegant—elegantly tired—fiction” (Achebe, online). Astfel, unul din scopul scriitorului a fost atins. După lecturarea acestui roman O lume se destramă, mai mulți locuitori ai Africii au simțit spiritul arhaic al poporului. Au trăit o dorință arzătoare de recuperare a acelui nucleu afectiv mitic, manifestat prin rituri, obiceiuri, dansuri ceremoniale, cel puțin, în timpul actului de lectură a romanului. Se cunoaște că actualizarea miturilor se exprimă în zilele noastre, nu atât prin credință, superstiții și puteri supranaturale, ci mai curând ca stări interioare sau mentalități ce copleșesc conștiința omului modern, „Pentru că omul sensibil, cu mii de ani de evoluție în spate, poate fi impresionat de o scenă la care asistă, astfel încât să-i fie trezite amintiri vagi ale unor nopți străvechi, prin intermediul lor fiind posibil să acționeze împins de emoția care îi transcende sinele limitat, cotidian…” (Harding, 209, p. 19). Astfel, prin artă, Chinua Achebe, accede la realitatea concretă, autentică, fundamentată, de intensitatea afectelor din imaginarul cultural strămoșesc, „parce qu’imaginer n’est pas seulement inventer des fictions, mais produire des images mentales en lieu et place de données qui n’existent plus ou pas encore, en confiant aux images et à leurs valences affectives le pouvoir de lier entre eux les moments de notre vie, de remplir les vides de l’ignorance, de susciter des valeurs et des croyances négatives ou positives relatives à la vie que nous menons. C’est donc par l’imaginaire que nous construisons notre identité personnelle, que nous assurons une continuité à nos actions, que nous entrons en contact avec les autres, que nous construisons notre monde intime. N’en va-t-il pas de même des peuples, de leur conscience collective comme pour tout individu? (Wunenburger, Crise…, online). Alt gest semnificativ al transformării sale individuale în urma contactului cu logosul colectivității arhaice îl reprezintă schimbarea numelui. Trunchiază partea numelui ce-i amintește de creștinism și anglicism. Astfel, din Albert Chinụalụmọgụ Achebe păstrează numai ceea ce-i specific națiunii sale – Chinụa Achebe, nume cu care se va identifica tot restul vieții.
Okonkwo, personajul principal din romanul O lume se destramă de Chinua Achebe, se formează într-o cultură, în care cinstirea și amintirea strămoșilor, respectarea legilor clanului și ascultarea de orânduirile Oracolului Dealurilor, reprezintă sensul nașterii, vieții și morții sale, precum menționează naratorul: „Viața unui om de la naștere până la moarte, era alcătuită dintr-o serie de ritualuri de trecere, care îl aduceau tot mai aproape de strămoși” (Achebe, 2014, p. 119 ). Este un traseu ontologic, un model paradigmatic moștenit din valorile culturale și spirituale ale comunității sale. Protagonistul respectă întru totul principiile de organizare socială – își ia neveste doar din sat, participă la toate adunările religioase și judecătorești, luptă pentru suveranitatea și siguranța clanului, își urăște tatăl pentru că acestuia îi plăceau muzica și poezia, idealuri văzute cu ochi răi de bătrânii clanului, întrucât îl cheamă pe om la blândețe și trândăvie; alteori acceptă să participe la omorârea băiatului devenit ca fiu, doar pentru că astfel i-a poruncit Oracolul Dealurilor. Nimic nu i se pare terifiant, prea crud, irealizabil sau nedrept, în condițiile în care în joc survine devenirea sa personală în acord cu cea a comunității. De altfel, nimeni nici nu se vede îndrept să pună la îndoială deciziile spiritelor cârmuitoare sau ale vracilor, chiar dacă aceștea prevedeau aruncarea gemenilor în Pădurea Blestemată, pentru că „Pământul decretase că erau o ofensă adusă lui și că trebuie distruși” (ibidem, p. 122). Ei bine, pentru nigerianul modern, sau european, toate aceste experiențe religioase li se arată doar niște acțiuni de cruzimi barbare, lipsite de orice explicație rațională, pentru că gesturile și faptele înaintașilor nu mai sunt citite în arsenalul de coduri mitice și mistico-religioase, prin filonul imaginației cârmuitoare în Igbo, precum explică Mircea Eliade: „Chiar dacă aceste rituri și mituri sunt uneori expresia unor aspecte terifiante ori aberante, ele evocă totuși situații paradigmatice ale unor oameni a căror existență se desfășoară în societăți de tipuri diferite și este condusă de alte forțe istorice decât cele care au făurit istoria lumii occidentale” (1995, p. 9). Totodată, încrederea și asocierea totală a individului cu puterea supranaturală, cu zeitatea călăuzitoare, cu miturile și superstițiile ce le oferea o sursă de informare cosmogonică, creează omului sentimentul de apartenență a unui nemărginit Cosmos. Prin urmare, întreaga sa viață este inundată de prezența sacrului. Bolile, suferințele, războaiele, fricile, calamitățile naturale, moartea copiilor, toate laolaltă nu-l vor aduce pe om în culmea disperării, pentru că ea, cultura, în care și-a înfipt ființa, îl va re-naștere prin rit, prin imaginile care-i trezesc forțele strămoșilor. Personajul Okonkwo știe că faptele sale nu vizează doar destinul său, ci influențează, în mod conștient și asumat, dezvoltarea întregului său clan. De aceea, nu s-a împotrivit vocii Agbaba, care într-o noapte decide să-i ia cel mai iubit copil, și să-l ducă în peștera Oracolului, ceea ce semnifică nu atât docilitatea, naivitatea sau imaturitatea sa bărbătească de ocrotitor al familiei, cât lipsa egoului autonom în favoarea conștiinței colective. În aceeași ordine de idei, moartea unei persoane nu este percepută drept o tragedie, ci, mai mult, o apropiere de spiritele egwugwu, ale căror prezență reînoiesc forțele homo religiosus-ului. În acest sens, găsim scris la Jean – Jacques Wunenburger: „d’un part, le scaré est la condition de la survie de la société; la religion mentient de sentiments de crainte respectueuse, fondement de l’obéissance et de la conformité sociale, et des sentiments d’exeltations joyeuse, fondement de l’integration et de la fusion de la group. Les fêtes et les cérémonies permettent de régénérer la société à travers son double que son les dieux” (Le scaré, online, p. 86).
În acest fel, independența și suveranitatea clanului este menținută nu de ideologii politice, care s-au dovedit în secolul al XX-lea sortite eșecului, înlăturându-l pe Dumnezeu din societate, ci de conștiința colectivă, de trăirile intense în prezența sacrului, de relațiile armonioase interumane, și, nu în ultimul rând, de poveștile și miturile ce le serveau drept mijloc de percepere a psihologiei și a comportamentului uman. Drept exemplu ne servește secvența când Okonkwo împreună cu prietenul său Obierika încearcă să analizeze următoarele acțiuni ale albilor, englezilor, după ce tribul din vecinătate a ucis un ins alb intrus. În susținerea afirmației că tăcerea albilor după omorul camaradului lor este de rău augur, face trimitere la povestea populară cu puiul de uliu care a adus acasă mamei un boboc de rață și mama îl întreabă „«Foarte bine, îi spuse Mama Uliu fiicei sale, dar spune-mi, ce a spus mama rățuștei când te-ai repezit și i-ai luat puiul?» «N-a răspuns nimic, răspunse puiul de uliu. Pur și simplu a plecat mai departe» «Trebuie să duci înapoi bobocul de rață, spuse Mama Uliu. Tăcerea e de rău augur». Așa că fiica Mamei Uliu a dus înapoi bobocul de rasă și a luat în schimbun pui de găină. «Ce a spus mama puiului?», întreabă Mama Uliu. «A plâns, a țipat și m-a blestemat», spuse puiul de uliu. «Înseamnă că putem mânca puiul, spuse mama lui. Nu are de ce să ne fie teamă de cineva care strigă»” (Achebe, 2014, p. 135-136). Așa cum în imaginarul lor nu există povești neadevărate care n-ar elucida niște paradigme și prejudecăți morale și sociale ale omului, au intuit că dincolo de revolta care poate fi epuizată prin vociferarea ei, se ascunde latura tenebroasă, obscură și înfiorătoare din psihicul „omului alb”, de care trebuie să te temi și să te păzești ca de cea mai mare urgie. Probabil, până atunci, cea mai terifiantă răzbunare din partea albilor, cu care erau deja familiarizați sau de care auzise, era traficul de ființe umane – comerțul cu sclavi din Africa în America și Europa. Evident, este crima împotriva libertății, demnității și valorii umane, care deși perturbau destinele milioanelor de africani, nu izbuteau să afecteze în mod tranșant și actele cultice ale comunității, care le asigurau coeziunea, unitatea și dăinuirea neamului, iar omului în particular, îi confirma valoarea sa sacrală. Astfel, surprindem în discuția celor două personaje, bărbați ai clanului, o gândire total diferită de cea a europeanului/ americanului. În limbajul lor arhetipal, îngrijorarea și frica nu se traduce ca dorință de a-și păstra viața cu orice preț, de a supraviețui ca individualitate, ci trăirea în sens, în armonie cu natura și zeii. Or, separați fiind unii de alții, îndepărtați de instinctele fundamentale prin profanarea misterului, înseamnă moartea identității plenare. Însă sistemul de valori și experiențe religioase ale europeanului și americanului nu-i va permite „omului alb” să perceapă în totalitate drama catastrofală a ființei africanului suspusă mutilării/ corectării identității lui culturale: „Ceea ce numim noi colonizare, zice C. G. Jung, misionarism, răspândire a civilizației printre păgâni etc. mai are și altă față, o față de pasăre răpitoare, care pândește cu concentrare cumplită victima îndepărtată, o față care este demnă de un neam de pirați și de tâlhari la drumul mare” (2017, p. 288).
Pentru a întări ideea de mai sus, precum protagoniștii romanului O lume se destramă nu-și văd rostul existenței decât în comunitatea strămoșilor, alături de altul conectat la același Sine arhetipal, putem remarca suferința și frământările protagonistului Okonkwo la izgonirea lui și a familiei sale din clan, drept pedeapsă pentru un omor din imprudență, numit în roman „crimă femeiască”. Perioada celor 7 ani a reprezentat o experiență rușinoasă. Deși era primit bine, cu respect, cu dragoste de rudele mamei sale, este bântuit de o stare de umilință, pentru că întreaga sa devenire ființială a suportat un eșec, și pentru că nu mai era demn să primească binecuvântarea supremă ce-i vitaliza ființa. Până și nașterea unui copil nu mai trezește aceeași rezonanță de fericire, de revelație, de speranțe, pentru că este asociată cu experiența singuraticului, izgonitului, respinsului din absolutul stihial al spiritului mitic. Astfel că al doilea copil născut în exil va fi numit Nwofia – „Zămislit în sălbăticie”. „Spiritul mitic, explică filosoful român Lucian Blaga, își plăsmuiește viziunea revelatoare din elemente care țin de experiența vitalizată a omului. Această experiență circumscrie ființe, care trăiesc, lucruri cu mască vie, care reacționează organic și cărora li se acordă un interes vital. (…) Vitalizarea experienței nu se face voit și nici metodic. Ea e involuntară. (…) Această lume e în anume sens o prelungire a trupului nostru” (Blaga, 2018, p. 376).
Punctul dramatic al acestui roman îl constituie totuși secerarea credinței și mitologiei clanului din rădăcini, prin fenomenul colonizării clanului din Africa. Autorul surprinde cu deosebită dexteritate blândețea, atitudinea binevoitoare a englezilor și scopul lor nobil – civilizarea triburilor primitive. De fapt, pentru englezi lucrurile arătau foarte simplu – sarcina lor era să intre, de la început, în niște drepturi minime, aproape nesemnificative pe teritoriul clanului, iar apoi să-și lărgească zonele de influență. Se înțelege că subjugarea unui popor se face prin atacul direct la substanțialitatea unei identități, prin sugrumarea culturii unui neam. Or, cultura clanului Umuofia este constituită exclusiv din experiențele și fenomenele religioase. Lucian Blaga menționează „Miturile sunt plăsmuiri de intenție revelatorie, întâile mari manifestări ale unei culturi. În această calitate a lor vor purta întotdeauna pecetea unor determinante stilistice; ele vor fi modelate interior, de categoriile abisale a unui popor” (ibidem, p. 382). Dăinuirea lui de-a lungul secolelor în această „geografie mitică” a fost posibilă doar prin această memorie vie, cinstită, păstrată și transmisă din generație în generație. Astfel că albii reușesc să dezarmeze acest popor, profanându-le credințele mitologige și metafizice, propunând un dumenzeu străin, semănând vrajbă între frați, părinți și fii. O nouă ordine, un nou început – era creștinismului.
Această dramatică răsturnare de situație, aneantizarea istoriei unui neam, desacralizarea vieților omenești și destrămarea șirului strămoșilor din conștiință, l-a împins pe Okonkwo, protagonistul romanului, în prăpastia deznădejdii, la sinucidere, care se dovedește a fi mult mai terifiantă decât frica față de blestemele zeilor. Prin urmare, însuși verbul din titlul romanului O lume se destramă, și nu „s-a destrămat”, sugerează veșnicia și incomensurabila dramă din conștiința locuitorilor Nigeriei, care, dacă nu țin minte timpurile plenare ale strămoșilor săi, cu siguranță, în inimă și în ființa lor zvâcnește această dramă a pierderii identității culturale, a rădăcinilor ce-i vor reconcilia la organicitatea lor arhaică.
Referințe bibliografice:
ACHEBE, Chinua. Interview by Bradford Morrow.
ACHEBE, Chinua. O lume se destramă. Iași: Polirom, 2014.
BLAGA, Lucian. Trilogia culturii. București: Humanitas, 2018.
ELIADE, Mircea. La nostalgie des origines. Méthodologie et histoire des religions. Gallimard, 1971.
ELIADE, Mircea. Cosmogonie și alchimie babiloniană. Ediția a II-a. Iași: Moldova, 1991.
HARDING, Mary Esther. Misterele femeii. Simboluri și ritualuri de inițiere de-a lungul timpurilor. Cu o introducere de C. G. Jung. Traducere din limba engleză de George Arion. București: Herald, 2019.
JUNG, Carl Gustav. Amintiri, vise și reflecții. Traducere și note Daniela Ștefănescu. Ediție revăzută. București: Humanitas, 2017.
WUNENBURGER, Jean Jacques. Crise d’Europe, crise d’un imaginaire? Dogma. Revue de Philosophieet de sciences humaines. http://www.dogma.lu/pdf/JJW-imaginaire.pdf
WUNENBURGER, Jean-Jaques. Le sacré. BUF Que sais-je ? 2019.
INDICAȚII DE CITARE
Nadejda Ivanov, ,,O dramă a pierderii identității culturale’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
