ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Nadejda Ivanov

Mersul tatălui pe sârme

În poezia Andei Vahnovan, Sârme (Editura Casa de pariuri literare, 2022), amintirea despre tata animă ființa eului liric și îl întoarce cu fața către sine, îl apropie de experiența prezenței figurii paterne. Vocea feminină trece prin toate straturile conștiinței, adunând valorile personale, familiale și culturale într-un nod identitar, reprezentativ. Or, tocmai durerea generată de plecarea tatălui în eternitate reconectează cele două dimensiuni ființiale – copilăria și adolescența de perioada adultă, creând un nou spațiu interiorizat psihic – bun și sigur. Doliul, în acest caz, pare o întoarce la sentimentul trăit cândva, în illo tempore, împreună cu tata și mama. Prin urmare, amintirile, deși calde, sunt destul de înțepătoare și dureroase când merge vorba de condițiile sociale și politice în care erau prinși cu toții – vremuri învolburate politic, sărăcia, devalorizarea omului de artă.

Împărțit în trei părți intitulate sugestiv Sârme, Între, Sechele, poeta ne încadrează, de îndată, într-un spațiu mental colectiv al poporului basarabean, sugerând și condiția psiho-emoțională a unei copilării tensionate și marcate de ideologii, tranziții politice și sociale, de rusificare și umilire identitară. De aceea, recunoaștem lumea între Basarabia sovietizată și sechelele ontologice produse de acele regimuri. Surprinde, în același timp, creativitatea construcției volumului – fiecare parte debutează cu un fragment dintr-un poem despre tata și pentru tata, constelând, astfel, poeme în poem dedicat lui Simion Ghimpu – „Puțin după miezul nopții a sunat telefonul/ «măcar a plecat cu lumină?» a întrebat mama/«în sfârșit e liber», am zis eu”.

Prima parte – „Sârme” – cuprinde versuri ce reflectă problematici ale spiritului basarabean (post)sovietic: Cernobîl și efectele dezastruoase ale acestuia asupra mamei, operate ulterior de cancer; podul de flori și perversitățile dirigintelui care „la întoarcere/ ne-a forțat să dansăm pe marginea drumului/ nu o horă sau o sârbă, o lambadă, pe lângă noi treceau autobuzele grele de patriotism”; confuzia copilului în fața schimbărilor paradigmatice ideologice de peste noapte: „toți cei care până mai ieri erau pedepsiți pentru cravata de pioner necălcată/ deveniseră eroi pentru că s-au pișat pe ea” (Podul de flori); „Chișinăul își schimbase fața,/ «Cu Anul Nou» devenise «La mulți ani!»/ Moș Gerilă se transformase în Moș Crăciun” (Actrița); devalorizarea omului de artă prin sărăcie și umilire psihologică „mergeam cu tata să aducem de la Uniunea Scriitorilor/ ajutorul din România/ trecem, în drum spre casă, și pe la biroul unui fost student/ devenit, ca majoritatea absolvenților de la Arte, businessman/ «știu că v-am promis o sponsorizare pentru carte, dle Ghimpu, dar și luna asta a fost prost de tot», ne zicea/ rezemându-se de portiera JEEP-ului nou, strălucitor” (6 ari); rezistența mamei în fața inerției de rusificare: „«Lucian», a decis mama, în ultimul moment,/ nu poate fi rusificat,/ de două zile numai Mișca [n.n. din rusă мишка – ursuleț] mi l-au dezmierdat asistentele” (Rubla); primele semne ale renașterii naționale „cât de frumoasă era limba română/ răzbită din bucătărie,/ vorbită de prietenii tatei,/ scriitori și ei,/ obișnuiți de-ai casei, / dar și de-ai scenei de la Teatru Verde,/ unde mă ducea tata la cenacluri” (Renaștere); confruntarea copilului cu lucruri nealterate de ideologie – boala și moartea învățătoarei dragi -, afect zguduitor asupra psihicului micuței: „Dina Grigorevna era cea mai frumoasă învățătoare din școala 32:/ părul bucle, ondulat, ochii mari albaștri și o dantură perfectă -/ (…) până într-o zi n-a maii venit./ femeia din poza cu panglică neagră/ pusă pe măsuța cu lumânare nu semăna cu bătrânica din sicriu” (Descântec). Pe lângă toate aceste mari teme, ce au impactat puternic copilăria scriitoarei și au modelat universul artistic al eului liric, există o imagine centrală – sârme, care denotă atât condiția socială a individului, cât și componenta morală a mentalității specifice – „rufele înșirate pe sârmele din fața căminelor cu cinci etaje (…) expunerea publică a dedesubturilor ”, „surse de bârfe pentru vecinele curioase – sârmele – (…) forme de judecăți publice/ executau nemilos, fără drept de apel,/ statutul/ de curată sau nu prea” (Sârme). Durerea separării Basarabiei de patria-mamă prin sârmă ghimpată s-a resimțit la toate nivelurile ființei când oamenii de artă erau ostracizați de gândirea rudimentară a omului de rând. Cu toate acestea, tata rămâne neclintit în fața vicisitudinilor vieții, în fața dezamăgirilor, trădărilor, pierderilor, ratărilor, protejându-și familia de „căderea liberă”: „abia acum ajung să înțeleg/ orele lungi petrecute la geam, cu țigara arzându-i degetele/ privind într-un punct fix” (6 ari), „cuvinte lăsate pe foi galbene în birou,/ zeci de cântece/ printre pământeni,/ cărți editate, de altfel târziu  și pe banii familiei,/ pentru că nu a scris despre Lenin” (Tata nu a avut facebook).

Secțiunea sugestiv intitulată Între, cu referire la etapa de adolescență spre maturitate, cuprinde reflecții ale sentimentelor de îndrăgostire, de seducție, de iubire, în perioada studenției la Cluj: „în sala mare a Bibliotecii Centrale Universitare/ ne atingeam din greșeală coatele,/ căutând printre fișiere cartoane îngălbenite/ (…) flirtăm printre filosofi, seme și semene, legi și sepețe” (La celălalt capăt al anilor); separarea definitorie de mama și grija ei „ultima a fost cămașa de noapte/ pe care mi-a cusut-o înainte de plecare./ «să-ți porți cu demnitate poalele!»/ mi-a scris pe interiorul ei cu pixul” (Nu îmi pot privi mâinile), maturizarea și devenirea, la rândul ei, mamă; adunarea amintirilor: „stafii de piele/ stafii de cârpe/ stafii de sticlă” (Mănăștur).

Sechele, ultima parte din volum, îmbină condiția persoanei stabilite de mai mulți ani în Marea Britanie și traumele ei psihologice din copilăria basarabeană – „anii anarhiei totale/ în care odată cu întunericul cădeau și toate regulile,/ prindeau în lifturi și copii și femei,/ îi amenințau  cu șervețele îmbibate în cloroform sau îi loveau din plin (…) hi! mă salută băiatul care trece alergând pe lângă min, cu căștile și zâmbind larg,/ în Londra, pe înserat, oamenii fac jogging” (Sechele). Frica „din oase”, devenită mecanism de apărare a psihicului, rămâne pentru totdeauna lentila prin care privește spre sine și spre lume. În acest mod, experiențele afective angoasează extrem de mult eul liric, creându-i impresia că Londra și oamenii necunoscuți reprezintă o amenințare reală și continuă. Sentimentul de singurătate în raport cu mama și tatăl bolnav, rămași în Republica Moldova, se accentuează pe fundalul spectacolului multietnic de pe străzile capitalei Marii Britanii – turbane albe, arăboaice machiate, rusoaice elegante, vânzătoare poloneze, doamnă cu turban galben, evreice cu peruci, moldovence grăbite, asiatice micuțe etc. Avalanșa de naționalități și culturi din față intensifică starea de înstrăinare și de dezrădăcinare, întrucât se recunoaște drept o piesă din acest spectacol londonez. Ulterior, senzația de gol interior și spaima generată de pandemie pare că anulează orice garanție de siguranță și de promisiune a unei vieți mai bune: „pe grupul de watsapp al clasei tot mai des e anunțat/ decesul cuiva apropiat,/ din ce în ce mai multe apeluri să ne rugăm pentru cutare sau cutare/ (…) contra-cronometru a devenit fiecare dintre zile,/ începem să ne obișnuim cu asta” (Cafeaua de după). De aceea, ultimul poem din volum poate fi citit ca o resemnare în fața imprevizibilului și anularea oricărei rețete de fericire: „promisiuni/ vor suferi schimbări odată cu pierderile/ adevărul își va subția importanța./ poate, cea mai dreaptă cale e, totuși, invizibilă pe hărți,/ fără indicatoare și călăuză,/ fără așteptări” (Fără).

Dragostea tatălui rămâne a fi călăuza cea dreaptă. În cele mai tensionate momente, eul poetic reactivează forțele de rezistență ale părintelui și valorile lui transmise – bunul-simț, omenia, perseverența, muncă asiduă, legea în capul mesei, credința în ziua de mâine și în bine. Amintirile despre tata trec ca un fir roșu prin versurile Andei Vahnovan, consolidând astfel identitatea sa familială și culturală, din care renasc visurile și speranțele ei. Cu toate acestea, vocea eului feminin rămâne distinctă de cea a tatălui. Incursiunea în memoriile afective despre părinte conturează și mai mult personalitatea scriitoarei, ceea ce denotă o relație frumoasă și echilibrată dintre tată – fiică, în imaginarul căreia fiecare are locul și rolul său.

Anda Vahnovan a debutat relativ târziu în poezie, dar cu deosebită forță creativă și responsabilitate pentru calitatea poemelor și pentru arhitectura originală și bine gândită a cărții. După o lecturare atentă, volumul se asociază cu o hartă identitară ce redă itinerarul inițiatic al eului poetic, condițiile și mediul de formare al personalității. Astfel, doliul pierderii tatălui creează o coeziune a experiențelor afective, oferind un sens și o direcție personală și artistică – sârmele, fire metalice, care la începutul cărții separă țara și „răstoarnă o lume pe dos”, se preschimbă simbolic, spre sfârșitul cărții, într-o rețea de vine ale memoriei.

INDICAȚII DE CITARE

Nadejda Ivanov, ,,Mersul tatălui pe sârme’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11 / 2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.