Nadejda Ivanov
Lucruri care nu se spun: un spectacol al fragilității și al tăcerii
Nadejda Ivanov
Lucruri care nu se spun este un spectacol memorabil din repertoriul Teatrului „Alexie Mateevici” din Chișinău. Impresionează, deopotrivă, atât textul piesei scris de poeta Maria Ivanov, autoare a volumelor de poezie Totul va fi bine (Editura Prut Internațional, 2021) și Aici nu ai pe cine te baza (Editura Prut Internațional, 2025), cât și interpretarea Elenei Frunze-Hatman, actriță, regizoare și directoarea teatrului.
Deși construită ca un monolog, piesa capătă, prin regia Anei Bateva, precum și interpretării excepționale a Elenei Frunze-Hatman, o evidentă dimensiune polifonică. Prin schimbările de voce, adaptările vestimentare și utilizarea recuzitei, actrița configurează o galerie de personaje și situații care reconstruiesc un mediu relațional instabil, disfuncțional, marcat de insecuritate și lipsă de continuitate afectivă. Se conturează astfel un univers în care identitatea Anei este constant erodată: apar clivajul, auto-sabotajul, neîncrederea în propriile trăiri și dificultatea de a stabili limite personale. Spectatorul este invitat să recunoască, în acest traseu, fragmente din experiența sa afectivă nespusă, zone ale memoriei emoționale adesea reprimate sau negate. În acest fel, monologul devine o formă de interogație a intimității spectatorului, confruntat cu propriile vulnerabilități din relația cu părinții sau alți adulți îngrijitori.
Spectacolul deschide, totodată, un spațiu de reflecție asupra unor traume transgeneraționale încă active într-o societate marcată de urmele ideologiei social-comuniste, care a privilegiat obidiența, frica, rușinea, manipularea în detrimentul individualității umane. Modelul educațional al „copilului cuminte”, lipsit de inițiativă, dorințe sau autonomie afectivă, continuă să producă efecte subtile în relațiile familiale contemporane. Deși protagonista aparține unei generații din anii 90, influența educației materne se dovedește decisivă. Frica de rușine — „ce va zice lumea” — devine un nucleu organizațional al relației mamă–fiică și se transmite ca formă de control emoțional interiorizat. În absența unui spațiu afectiv sigur, Ana dezvoltă o stimă de sine fragilă, o imagine corporală distorsionată și dificultăți în recunoașterea și protejarea propriilor limite. Din cauza acestor vulnerabilizări extreme, se produc mai multe fragmentări dintre psihic și corp, unde corpul este văzut urât, dezgustător, uneori, înstrăinat. Corporalitatea este cea care ia asupra sa tot greul devalorizării materne. De la început, vocea mamei fixează o imagine depreciativă, repetându-i că este urâtă, iar această percepție se interiorizează treptat, astfel încât, ulterior, devin tipare de iubire de sine, o veritabilă busolă ontologică. Se creează astfel confuzii esențiale între grijă și control, între afecțiune și agresiune, între protecție și expunere la vulnerabilitate. În acest context, experiența afectivă din relația cu mama devine un model de atașament dominat de frică, supunere și hipervigilență. Prin urmare, după un act de agresiune sexuală din partea iubitului, Ana rămâne descoperită și neprotejată psihologic, întrucât știe de acasă că e rușine să întrebi, să spui, să suferi, să mărturisești, să cauți ajutor în asemenea cazuri. Viața ei e „înghețată” între rușine și durere. Tăcerea vs țipetele mamei ce le aude în minte îi inhibă posibilitatea de a cere ajutor, trăind sentimentul copleșitor de vină, percepe moartea ca pe o formă de salvare de rușine. De aceea, spre sfârșitul spectacolului, Ana își amintește de Andrei, prietenul care s-a sinucis. La margine de lume, la margine de viață, protagonista strigă în surdină „tu cum ai făcut-o, Andrei?”. Aceste țipete de disperare sunt mai degrabă încercări inconștiente de auto-reglare emoțională, prin care tensiunea psihică își caută o ieșire, o formă de descărcare în fața unei suferințe care nu mai poate fi conținută în interior, iar întrebarea retorică trădează o puternică dorință de supraviețuire în fața conflictului intern și nu neapărat dorința de moarte.
În interpretarea Elenei Frunze-Hatman, spectatorul imersează în afectele emoționale ale personajului, astfel încât fiecare cuvânt ilustrează arhitectura conștiinței acestuia – o lume aparte în care lucrurile ce nu se spun vorbesc în mintea celui care ascultă, sensibilizându-l. Această construcție scenică este susținută organic de echipa de creație, în care scenografia Irinei Gurin, decorul lui Ion Cataraga, light design-ul lui Eugeniu Croitor și universul sonor creat de Ștefan Zdraveski, se împletesc într-un limbaj vizual și auditiv coerent. Împreună, aceste elemente nu ilustrează simplu textul, ci îl amplifică, construind un spațiu al memoriei afective în care fragilitatea și tensiunea interioară devin vizibile, aproape tactile.
În acest cadru, Lucruri care nu se spun se afirmă nu doar ca un spectacol de mare intensitate emoțională, ci și ca un instrument de reflecție psihosocială și de educație afectivă. Piesa Mariei Ivanov, jucată de Elena Frunze-Hatman, poate avea o funcție formativă importantă pentru adolescenți, oferindu-le repere privind limitele personale, consimțământul și dreptul la exprimare, dar și pentru părinți – având posibilitatea să-și examineze propriile modele relaționale și mecanismele de transmitere a rușinii și tăcerii transgeneraționale.
INDICAȚII DE CITARE
Nadejda Ivanov, ,,Lucruri care nu se spun: un spectacol al fragilității și al tăcerii’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 