ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

„Muzica ne poate ridica în rai, dar tot așa de bine ne poate cobori în infern.”

Interviu cu dirijorul Cristian Oroșanu

– Trăim astăzi într-un univers sonor. La posturile de radio muzica aproape că a luat locul cuvintelor. Cu câteva excepții – majoritatea posturilor de radio transmit non-stop muzică de un gen sau altul. În supermarketuri există câte o coloană muzicală de shopping destinată probabil să facă cumpărăturile mai plăcute sau mai… excesive. Cum interpretați acest reviriment al sunetului muzical în defavoarea discursului și dialogului? E un progres, un regres? O revenire la acea „origine” pe care, cum am văzut, unii o consideră  origine a limbajului verbal? E în toate acestea și o intenție manipulatorie?

-Muzica are puterea de a acționa în mod subliminal. Ca și limbajul vorbit, ea poate fi folosită în diverse scopuri, însă nu aș avansa o teorie moralistă a binelui și a răului. Există o muzică pentru oricare stare interioară, de la cea meditativă și până la cea care induce o depresie profundă sau o rebeliune satanistă. O extraordinară demonstrație științifică despre efectul muzicii asupra materiei a fost făcută de Masaru Emoto, în lucrările sale despre cristalizarea apei în compania diverselor muzici. Vă recomand sa citiți de exemplu „Mesaje de la apă și de la univers”.

– Dacă ar fi alegeți trei piese muzicale – din orice gen – cu totul reprezentativ pentru spațiul românesc, care ar fi?

– „Rapsodia nr.1”, de George Enescu, „Trei dansuri românești”, de Theodor Rogalski, „Cine iubește si lasă”, de Maria Tanase.

– Dar pentru spațiul cultural european?

– Requiemul de W.A.Mozart, Simfonia fantastică de Berlioz, Sărbătoarea primăverii de Stravinsky.

– Devine muzica pentru un muzician profesionist – așa cum sunteți dumneavoastră – o rutină? Au și instrumentiștii, dirijorii, bucurii muzicale – dat fiind că stăpânesc la perfecție mijloacele de producere a acestei arte? Există dirijori cuprinși de un „extaz muzical”? Sau dirijorul trebuie să stăpânească „arta de a lega” fără să fie el însuși legat, cum spunea Giordano Bruno despre marele manipulator? Ne produceți emoție fără să fiți atinși de emoția respectivă?

– Rutina este unul din marile pericole pentru artiști. Dacă pasiunea se transformă în obișnuință se pierde capacitatea de a transmite emoții. În cariera mea am avut ocazia de a colabora și cu muzicieni amatori, care au calitatea de a se investi complet în actul artistic, chiar dacă nu au abilitățile tehnice ale profesioniștilor. Au fost experiențe care mi-au spus multe despre felul în care ar trebui sa trăim în lumea artistică. Referitor la capacitatea unui muzician de a-și păstra „sângele rece” este adevărat că scopul ultim al unei interpretări muzicale nu este de a se emoționa pe sine, ci de a transmite emoția mai departe, ceea ce implică o oarecare detașare de acțiunea directă a muzicii asupra interpretului în momentul concertului. Un echilibru între emoția resimțită direct și cea care trebuie sa ajungă la public nu e ușor de găsit, dar marii artiști au această capacitate. Expresia lui Giordano Bruno este foarte potrivită.

– S-a făcut în mai multe rânduri deosebirea dintre vizual și auditiv. Cu ce e diferită lumea la care ne „conectează” muzica de lumea văzută? Sunteți de acord cu Schopenhauer care considera că muzica ne dezvăluie, ne pune în contact cu „lucrul în sine”, cu voința ca esență ultimă a realității – dezvăluindu-ne în același timp și căile de eliberare de sub înlănțuirile ei obișnuite?

– După cum bine știm, exista oameni „vizuali” și alții „auditivi”. De aceea unii ascultă cu precădere muzică (de preferat în sala de concert) iar alții merg cu plăcere în natură sau vizitează o expoziție de pictură, de sculptură, de fotografie. „Lucrul în sine” al lui Schopenhauer este întotdeauna o trăire personală a unei opere de artă sau a unei experiențe din natură asociate de noi cu arta. Husserl o definește ca „reducție de conștiință”, un fel de punere în paranteză a obiectelor (sonore sau vizuale) pentru a accede la o esență, trăită de fiecare în mod individual și diferit. Ceea ce-mi spune mie simfonia nr. 40 de Mozart nu este același lucru cu ceea ce-ți spune ție aceeași piesă. Starea generală e asemănătoare, dar nu poate fi identică.

– Credeți că ne face muzica mai buni? Se spune că naziștii, dar și Stalin, erau mari amatori de muzică. Cu toate acestea, muzica nu a reușit să-i îmblânzească. Poate un om să se dedubleze atât de mult încât să-l adore pe Beethoven, Bach sau Chopin și să fie în același timp un criminal în masă?

– Așa cum spuneam mai sus, muzica ne poate ridica în rai, dar tot așa de bine ne poate cobori în infern. Aceste doua „stări” biblice sunt de fapt trăite de noi aici pe pământ, iar muzica ne poate influența în ambele direcții. O personalitate schizofrenică, așa cum era cea a lui Hitler de exemplu, poate ușor să disocieze o stare indusă de o muzică (chiar înălțătoare spiritual) de convingerile politice și de acțiunile întreprinse în consecință.

– Richard Wagner este un mare compozitor care însă avea opinii, de fapt o adevărată ideologie antisemită. Cum se împacă asemenea contradicții într-un geniu al muzicii?

– Într-adevăr, Wagner a scris o carte în care denigrează compozitorii evrei („Das Jundentum in der Musik”), lucrare pe care cu greu mi-am procurat-o din biblioteca radioului berlinez. Este o derivă regretabilă. La fel cum a scris Wagner despre Mendelssohn (sau alți compozitori evrei celebri în epoca), îl contestă Nietzsche pe compozitorul german, în lucrarea sa „Cazul Wagner”. Aceste slăbiciuni umane au existat de-a lungul istoriei și îmi vine în minte spiritul extrem de critic al unui Debussy, compozitor a cărui muzica este în contrast cu limbajul sau acid. Universul wagnerian este impregnat de o mitologie pe care o regăsim și astăzi în producții cinematografice, cum ar fi „Stăpânul inelelor”. Antisemitismul lui Wagner (valorificat la maxim de Hitler în timpul războiului), nu anulează însă creația sa artistică. Chiar dacă nu sunt un admirator al muzicii sale, recunosc un mare compozitor și deschizător de drumuri în domeniul operei secolului 20.

– Există o muzică a sferelor? Dacă universul s-ar umple de aer și vibrațiile lui ar ajunge până la noi – ce am auzi? O muzică sau un zgomot insuportabil?

– Muzica sferelor este pentru mine un concept abstract și nu corespunde cu nimic din ceea ce putem auzi aici pe pământ. Diferența dintre zgomot și muzică o realizează conștiința noastră. Nici sunetele muzicale nu sunt încă muzica, atâta timp cât ele nu se alătură într-o succesiune pe care conștiința noastră o percepe cu sens. Orice zgomot sau chiar sunet venit din univers este un nonsens pentru conștiința noastră, poate însă prezenta un interes  științific.

– Dar o muzică a pământului sau, mai precis, a vieții? Sunt anumite substanțe psihotrope care, odată ingerate, îți pot produce o dispoziție mentală prin care fiecare mișcare să capete o înfățișare picturală, armonioasă, mereu perfect integrată într-un ansamblu coerent. Credeți că s-ar putea induce o asemenea dispoziție și cu privire la sunetele vieții? Au compozitorii sau, în general, muzicienii, darul de a surprinde – în anumite dispoziții mentale – o armonie existentă în sunetele obișnuite ale vieții?

– Stările modificate ale conștiinței pot fi atinse prin meditație, rugăciune, anumite forme de artă sau prin substanțe psihedelice. Ele pot fi vindecătoare sau ne pot duce pe căi încă neumblate. Oamenii caută să evadeze din cotidian, este un fel de aspirație către altceva. Însă iarăși aș vrea sa nuanțez faptul ca direcția căutată este personală și poate varia pe toată gama de la perversitate pana la misticism. Compozitorii înzestrați cu talent sunt cei care intră într-o stare modificată de conștiință și percep anumite trăiri pe care le transpun în muzică. Rolul nostru, al interpreților, este să refacem acest drum în sens invers: plecăm de la o partitură scrisă pe hârtie, îi dăm viață într-o mișcare muzicală, care poartă o hermeneutică traită sensibil diferit de către fiecare ascultător în parte.

– Cât de importantă este educația muzicală pentru un copil? În ultima vreme sesizăm o scădere drastică a numărului de ore alocat educației muzicale în școli. În Statele Unite ale Americii, din câte știu eu, dimpotrivă, fiecare elev studiază câte un instrument. Desigur, mă aștept să ne spuneți că ar fi foarte utilă introducerea unei asemenea practici și la noi, dar care ar fi argumentele dumneavoastră? În ce sens muzica este utilă pentru un cetățean care nu va face niciodată din muzică un element important în profesiunea și cariera lui?

– Muzica a reprezentat dintotdeauna un element indispensabil al educației, în țările dezvoltate economic și implicit cultural. Studii științifice demonstrează acțiunea benefică asupra creierului, atât a ascultării muzicii, cât și a practicării unui instrument muzical. Sistemul sovietic impus în țările Europei de Est în secolul 20 a impus alegerea unei cariere muzicale sau renunțarea totală la aceste preocupări în afara sferei profesioniste. Astfel, amatorismul în sensul pozitiv al termenului, așa cum aminteam mai sus, a dispărut aproape total din obiceiurile familiale, din păcate. În țările cu tradiție muzicală dezvoltată, cum ar fi Germania, studiul unui instrument este ceva obișnuit, chiar dacă 90% din cei care studiază nu urmează o cariera în domeniu. Termenul de „amator” vine din italienescul „amare”, adică a iubi. Amatorul face muzică de dragul muzicii și nu pentru a-și câștiga existența, cu rezultate remarcabile câteodată.

– Dovada că paradisul există este Bach, spunea undeva Emil Cioran. Este într-adevăr muzica un instrument de comunicare cu transcendentul? Cu o lume sau cu o dimensiune (radical) diferită de cea de aici și acum?

– N-aș spune un mijloc de comunicare cu transcendentul, ci mai degrabă o trăire a acestuia. Fiecare își alege muzica pe care o ascultă și în acest fel transcende în mod diferit cotidianul.

În ciuda faptului că suntem în mare parte înconjurați de muzică de calitate îndoielnică (la radio sau la supermarket), avem posibilitatea de a filtra ceea ce ascultăm cu atenție și să ne lăsăm impregnați doar de operele cu care chiar rezonam și care ne fac bine.

– Domnule Oroșanu, vă mulțumesc pentru amabilitatea de fi răspuns la întrebările venite de la cititorii revistei Anthropos.

(A consemnat Horia Pătrașcu.)

INDICAȚII DE CITARE

„Muzica ne poate ridica în rai, dar tot așa de bine ne poate cobori în infern.”- Interviu cu dirijorul Cristian Oroșanu în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.