ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

Variațiuni pe temă gnoseologică

Divertisment silvic

În preumblările mele prin pădurile patriei am întâlnit de câteva ori un fapt straniu: deși nu bate vântul, deși pădurea este încremenită, undeva, într-un colț al ei de lângă potecă, o crenguță se zbate insistent. Ca un semn pentru trecător. Și trecătorul are atunci nevoie de câteva secunde bune să se desprindă din fascinația momentului, să iasă din ipoteza mistică, să-și adune gândurile ca să înțeleagă că în chiar acel colț de labirint vegetal se formează totuși un mic curent de aer (fie strecurat din adierile de deasupra copacilor, fie din convecția de căldură formată în straturile pădurii) care mișcă stăruitor frunzele acelei crenguțe.

Divertismentul Rubik

O jucărie stranie și provocatoare. Când o persoană întâlnește pentru prima oară un cub Rubik aflat în stare ‘nerezolvată’ (adică având amestecate aleator pătrățelele colorate ale fețelor) ajunge destul de curând la concluzia că ‘rezolvarea cubului’ (adică regruparea culorilor pe fețele sale) se va fi făcând obligatoriu prin aplicarea unei formule absconse, a unui algoritm integral și hermetic. Iar de cumva persoana mai și vede pe YouTube vreun campion ce rezolvă cubul în trei-patru secunde, atunci concluzia se întărește și mai sinaptic.

Extrem de puțini dintre cei care ating pentru prima ocară „cubul magic” vor socoti că acesta s-ar ‘rezolva’ prin parcurgerea succesivă a mai multor etape laborioase, de genul: întâi se adună o față de aceeași culoare, apoi se formează prima bordură, a doua bordură, colțurile de pe a treia bordură, ș.a.m.d..

Putem ajunge, oarecum inductiv, la ideea că așa s-au întâmplat lucrurile și în zorii umanității: când s-a văzut în fața mulțimii de provocări ridicate imperativ de natură, omul a ales să creadă că rezolvarea lor se face printr-o iterație unică, o iterație cu inevitabil algoritm mistic. O abordare simplificatoare.

De altfel, reflexul simplificării mentale (deși oarecum înrudit cu abstractizarea, expresia înaltă a inteligenței) ne este mai puternic (și îi datorăm mai multe rateruri în evoluție) decât am fi dispuși să admitem.

Intermezzo teoretic

Când întâlnește un fapt nefiresc minții sale, omul are de ales una din următoarele trei opțiuni, și o va urma (firește) pe cea mai potrivită felului său de a vedea lucrurile (care fel vine dintr-un mix de obișnuințe culturale/sociale, de profil intelectual, de temperament):

1) va ignora faptul (va trece peste el, și poate îl va chiar uita; fie instinctiv, fie întâmplător);

2) îl va considera un miracol, efect al unei conjuncturi/intenții supranaturale/divine, sau oricum venind de dincolo de lumea obișnuită/cognoscibilă/oficială/terană;

3) va încerca să identifice/alcătuiască mental determinismele care ar fi putut conduce, prin înlănțuire cauză-efect, la acel fapt, construind una sau mai multe ipoteze raționalist-științifice.

Divertisment tehnologic

Apare uneori (fie în lejere discuții private, fie în manifestări mediatice) ideea că tehnologia electronică/informatică actuală – cu miniaturizarea și cu performanțele ei – nu poate fi un produs al omului, ci mai dergabă o infuzie venită cumva de la o sursă din afara societății actuale (poate de la o civilizație extraterestră binevoitoare, poate din laboratoare ultrasecrete). Și ne-am putea întreba: ideea apare din necunoaștere?, sau din vreo apriorică aderență la miracol?

Da, omul curios știe/află că, în urmă cu un secol și ceva, becului cu fir incandescent în vid i-au urmat tuburile electronice (cu o serie de aplicări evoluate), apoi s-au făcut multe încercări și realizări cu semiconductori și cu tranzistori, iar mai târziu aceștia s-au împachetat în circuite integrate tot mai dense, și astfel – în decurs de mulți ani, după multe eforturi și experimente, cu o miriadă de avansuri micuțe – s-a ajuns la microprocesoarele și memoriile electronice de astăzi (din calculatoare, telefoane, ș.a.).

Însă, pentru unii oameni, este mai comodă și/sau mai atractivă alternativa miracolului.

Și eventual ne amintim ce scria Arthur C. Clarke în 1973: „Orice tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie.”

Divertisment geologic

Pe tema acestui balans, am avut recent o mică întâmplare. În săptămâna de concediu programată în aprilie condițiile meteo au fost proaste: vremea s-a răcit brusc și au venit ploile după multe săptămâni de căldură și de secetă. Așa că, ajuns (conform intenției anterioare, planificată împreună cu soția) la poalele Muntelui Caraiman ne-am trezit cu dilema „mai urcăm? deși sus tocmai a nins?”. Dar, cum în acel moment nu ploua și telecabina funcționa, am decis să urcăm și să încercăm să vedem Babele și Sfinxul.

Acolo sus, deasupra norilor: senin, soare, lumină puternică; vânt zdravăn și rece; nori avansând amenințător dinspre marginile platoului; singuri de jur-împrejur; zăpadă necălcată. Neavând nici o șansă de a dibui poteca, cele câteva sute de metri de la stația telecabinei la Babe, la Sfinx și înapoi ne-au necesitat două ore, timp în care de câteva ori am căzut, intrând până la brâu în zăpada afânat-troienită. O mică aventură emoționantă: prin viziunea încântătoare ce ni se arăta de jur împrejur în acel gol alpin, prin figurile uimitoare ale Babelor și Sfinxului; prin aerul respirat și simțit pe față; prin micile accidente. (Da, muntele oferă experiențe deosebite, însă iarna el ni se arată sever. Așa că, odată reveniți la poale, am fost mulțumiți că am ajuns întregi.)

După trei ore de la acea mică aventură intram la o reuniune a scriitorilor de Science-Fiction, aceasta fiind cealaltă motivație pentru care ajunsesem în acea locație turistică. Ei bine, curând aveam să fiu acolo spectator la o prezentare de eseu, o prezentare care mi-a pus mintea în ofsaid, o prezentare care promova (împreună cu alte două-trei idei similare) mitul că Sfinxul de pe Muntele Caraiman nu este un produs al eroziunii eoliene ci un templu cioplit de (proto)daci hiperboreeni. Recapitulez: cu trei ore mai devreme, într-o mică aventură, tocmai urcasem pe acel platou al Bucegilor, înfruntasem acolo frigul și vântul, văzusem Babele și celelalte cinci-șase formațiuni din același strat geologic, văzusem (și atrăsesem atenția soției) că Sfinxul ne arată acel uimitor profil uman doar dacă îl privim dintr-un sector unghiular de doar 40-50 de grade. Iar acum mă trezeam copleșit cu ideea că Sfinxul ar fi fost sculptat acolo de chiar niște strămoși cu intenție vizionară.

Da, cu toții suntem atrași de extraordinar, însă în diversitatea de tipuri umane există și oameni care, având o apetență specială pentru miracol, îl percep astfel, și o fac aproape din reflex, și cu multă consecvență. De altfel, invarianța percepției realității derivă din stabilitatea structurilor mentale formate la indivizi încă din copilărie, așa încât eventualele argumente potrivinice de mai târziu nu pot surclasa condiționările psihice bazale. În fond, fiecare psihic are certitudinea că propriul sistem de gândire este (cel) bun, fiind aceasta o precondiție sanitară, de instinctuală menținere dincoace de patologie; îndoiala îi e riscantă…

(27 aprilie 2024)

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „Variațiuni pe temă gnoseologică” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.