ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

Trecătoarele mnemonici

(după fapte reale, dar cu autorul imaginându-se în mintea fiicei)

Este întuneric beznă aici. Însă, după ce ochii mi se obișnuiesc, reestimez: nu este chiar beznă. Ace de lumină se strecoară înăuntru printre țigle și îmblânzesc întunericul, așa că încep să disting în jur contururi: într-un colț grămezi informe de lucruri, în altul muchii de mobilă veche. Și totul presărat cu mult praf. Nici mirosul nu e prea îmbietor.

‘Ai mai urcat vreodată într-un pod de casă?’, m-a întrebat mai devreme tatăl meu. ‘Este chiar fascinant!’ a spus tot el, nemaiașteptând răspunsul meu, fiind deci sigur că nu. Așa că am urcat scara cu un amestec de curiozitate (probabil cu speranța confirmării unor experiențe imaginate de prin cărțile citite) și de scepticism (știind că tatăl meu este genul de persoană care se entuziasmează un pic cam prea ușor).

Suntem în podul casei vechi a bunicilor lui, într-un sat aflat la vreo douăzeci de kilometri de orașul nostru provincial, într-o zi rece din miezul primăverii. E și nu e o experiență grozavă: da, jocul luminilor în întuneric ar putea fi fascinant, însă abandonul pe care îl simt în jur mă stingherește. Tatăl meu se avântă prin colțuri, deranjează grămezile de obiecte, stârnește praful și mormăie cuvinte ce se vor mobilizatoare. Ca să nu mă mai simt stingheră mă concentrez pe jocul razelor de lumină revelate de praful din aer, și pentru un timp evadarea chiar îmi reușește.

‘Asta o fi ce cred eu?’, spune în timp ce suflă praful de pe un sul de hârtie cartonată, împachetat neglijent și tocmai scos dintr-un cotlon al acelui pod. ‘Daaa!’, conchide, și eu mă apropii nu atât din curiozitate cât pentru a ieși din starea de zgribulire ce m-a cuprins aici. Disting cu greu imaginea din tabloul desfășurat, dar nu mă dumiresc. Pare a fi versiunea extra-large a unei ilustrații din cartea de istorie. ‘Hai să coborâm! Îți povestesc jos despre.’

Și apoi, reveniți în căldura casei, îmi spune despre amintirea lui. Coborârea și acomodarea la atmosfera camerei mi-au alungat starea aceea de stinghereală, și cred că lui i-au dat răgazul să-și adune gândurile și cuvintele.

*

«Încă de când aveam eu vreo patru anișori am tot văzut tabloul ăsta pe un perete din ‘camera bună’ a vechii case. Îmi devenise atât de familiar încât nu prea însemna nimic pentru mine. De-abia mai apoi, după lecțiile de istorie de la școală, am făcut legătura și mi-am adus aminte de această imagine a lui Alexandru Ioan Cuza din odaia bunicii. Iar mai târziu, când amintirea aceea a revenit, iar bunicii mei nu mai erau, tabloul a ajuns să fie o enigmă pentru mine.

Vezi tu!, bunicii mei erau oameni simpli, ca mai toți oamenii care trăiau la sat în vremurile acelea. În toată casa lor am văzut o singură carte. ‘Take, Ianke și Cadâr’, de Victor Ion Popa. Însă pe care o foloseau ca portefeuille discret.

Și totuși aveau pe perete un tablou mare cu domnitorul Unirii din 1859. Care-mi părea că stă acolo, printre carpete, la loc mai de cinste decât însăși fotografia bunicilor de la nuntă, fotografie-iconică prezentă în mai toate casele țărănești din ultimul secol. Așa că înțelegi cât de mult mă provoca misterul acesta. Și pe care n-am putut să-l dezleg, pentru că întrebarea a apărut în mintea mea când deja nu mai aveam pe cine să întreb. Mda. Deși cu bunica aceea am ținut mult timp legătura, dilema mi-a apărut prea târziu în gânduri…

Pe tablou scrie că a fost tipărit în 1909, și – ținând cont că este color și că are aproape un metru în lungime – nu cred că a fost tipărit într-un tiraj foarte mare. Și chiar mă întreb: oare cum se făcea un offset color în urmă cu 115 ani? și unde?

Acum, revenind la prezența lui paradoxală pe peretele familiei, putem doar face speculații. Să fi avut bunicii mei o fibră de patriotism, pe care eu, copil fiind, nu o văzusem? Sau poate bunica mea, cu bruma ei de educație, adăugase la respectul pentru trecut și ceva din estetica tabloului? Să fi fost oare tabloul primit de la cineva drag, și astfel și-a câștigat dreptul de a ocupa rangul acela în casa lor? Nu știm și nici nu mai putem afla.»

*

După câteva zile, tatăl meu a comandat pentru acel tablou o ramă sobră, cu apect vintage, iar paspartú-ul de fundal l-a făcut dintr-o fibră lemnoasă. A vrut să-l doneze muzeului de istorie al orașului, dar a fost nemulțumit de dialogul cu cei de acolo. Așa că acum tabloul tronează mut pe un perete din dormitorul părinților mei.

Scriind toate acestea, și încercând să-mi imaginez destinul acelui tablou, cu virtualitatea lui iconică, un soi de regret mă străbate, răcindu-mă pe interior aproape la fel cum făcuse acea incursiune în podul străbunicilor. Un fior indus de gândul la entropia ce macină tot și toate, ajutată acum nu atât de curgerea implacabilă a timpului cât de graba cu care se schimbă lumea. Pentru că, iată!, un lucru care a însemnat ceva: pentru oamenii de acum un secol (suficient cât să-l pună pe un afiș comemorativ, tipărit probabil în străinătate), pentru străbunicii mei (cât să-l păstreze o viață la loc de cinste) și pentru tatăl meu (care a încercat să înțeleagă toate acestea), ei bine!, lucrul acela pentru mine se va pierde. Și se va întâmpla așa pentru că planul meu de viață, plan la fel de îndreptățit ca al tuturora, este să plec în străinătate de-îndată ce voi termina facultatea. Da, probabil că un timp voi regăsi în memorie amintirea aceasta, însă până la urmă și ea va disparea în vârtejul lucrurilor.

P.S. Seara, ajunși acasă, tatăl meu a scos din bibliotecă o carte veche și mi-a înmânat-o cu gesturi grijulii și fără să spună nimic. ‘Take, Ianke și Cadâr’, de Victor Ion Popa.

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „Trecătoarele mnemonici” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.