Mircea Băduț
Thanatos în oglinda cu patru colțuri
Ori de câte ori aflu despre o sinucidere (însă, spre norocul societății și al meu, având acestea o suficient de slabă ocurență) subit experimentez o încremenire interioară, gândul și gestul înghețându-mi într-o ‘poziție’ suspendată la distanță fixă de câțiva poli de recognoscibile atitudini și judecăți. Într-un fel mă uimește această neputință de a mă apropia mai tranșant de vreunul dintre acești poli, doar că – în compensație – îmi clasific șovăiala ca o confirmare a apartenenței mele la specie (în sensul acelui „nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin”).
1. Mai întâi ne inundă conexiunea empatică pentru suferința oamenilor apropiați aceluia despre care aflăm că și-a luat viața – familia, prietenii; greu încercați (emoțional dar uneori și administrativ/economic), în profundă perspectivă; aflând astfel, din nou, despre cât de legați sunt oamenii pe traseul lor „suprateran”.
2. Un efluviu intim (și oarecum similar primului) vom simți imaginându-ne zbuciumul din gândurile respectivului, din ultimele sale zile (de cumpăniri, de amare puneri în balanță, de formulări și construiri ale unor mici hotărâri confluente spre acea cumplită decizie), dar și față de groaza foarte probabil trăită în ultimele clipe (cele chiar ireversibile).
3. Nu departe de acesta ar putea sta admirația pentru forța psihică a individului, pentru că (trebuie să o recunoaștem!) și-a învins nu doar instinctul de supraviețuire (chemarea biologică, atât de puternic structurată în toate organismele vii) ci și pasiunea firească pentru viața evoluată (chemarea pentru a experimenta trăirile superioare ale oamenilor, de la cunoaștere la arte, de la sport la divertisment, etc). Îi recunoaștem astfel acelui om niște calități, închipuindu-ne (sau eventual aflând despre) procesele/stadiile prin care a trecut până la definitivarea acelei decizii, și respectiv până la efectuare. Un drum – decizie, metodă, procedură, mijloace, aplicare – pe care nu oricine îl poate străbate.
4. Și – ultimul pol, apropiindu-se din perspectiva lumească de primul enunțat – mai avem și judecata ce condamnă categoric actul, pe motivul lașității, al renunțării la luptă (chiar și când e vorba de neglorioasa luptă a traiului de pe o zi pe alta), al acuzei că astfel și-a abandonat (sau chiar lovit) semenii care depindeau de el economic și/sau afectiv.
De ce patru!? Probabil că s-ar putea identifica mai mulți poli de reacție/analiză, dar vă propun să ne limităm la această minimală „bază algebrică”. Și le-am spus ‘poli’ nu urmărind vreo diametralitate (discutabilă, de altfel), ci mai degrabă pentru a sublinia potențialul lor polarizant, de atragere a măruntelor judecăți.
Dacă am recepționa detalii despre acea sinucidere – detalii aproape inevitabil afectate prin intermediere, viciate fie de atracția individuală spre lumesc, fie de ieftinătatea acelui jurnalism bolnav de senzaționalism cronic – probabil că ne-am apropia, mai ferm ori mai oscilant, de vreunul dintre acești patru poli. Doar că astfel ne-am afla într-o incursiune îndoielnică – reprobabilă din mai multe motive, argumentabile sau instinctive. Una dintre rațiunile esențiale pentru care subiectul ar trebui să rămână nejudecat (adică să ne plasăm cât mai echidistant față de cei patru poli) derivă din chiar imposibilitatea (sau măcar improbabilitatea) de a cunoaște suficient contextul de viață al victimei, procesele mentale prin care aceasta și-a confecționat/urmărit decizia și chiar pregătirile/acțiunile de realizare.
E posibil ca reflexul de reprimare a curiozității să ne apară tocmai pentru a nu pactiza cu vreunul dintre acești poli ai reacțiilor umane. Dar el, blocajul, mai vine și dintr-o jenă mai puțin cerebrală, o reținere la care – în ceea ce mă privește – pot identifica doi poli. Pe de o parte senzația că a explora subiectul ar fi o impietate, fiind sinuciderea un fapt de intensă gravitate/suferință, însă și foarte personal, de o aproape-inviolabilă intimitate. Cealaltă față a tabu-ului ar fi mai simplu (și mai tranzitoriu) redată printr-o expresie: de privești prea mult în genune, până la urmă privește și genunea la tine; îți face adică ocheade.
Atitudini terțe
Condamnabil sau admirabil? Probabil că avem aici un bun exemplu de dilemă ce trebuiă lăsată așa, nerezolvată.
Doar să ne mai amintim de cele două atitudini (cu adevărat polare/diametrale) rămase din istorie: (1) pentru multe popoare, și timp de multe secole europene, omul care și-a pus capăt vieții a fost considerat nu doar laș, ci și categoric subjugat diavolului; (2) pe când alte culturi și milenii au privit sinuciderea ca pe un act sublim, îngăduit doar oamenilor rafinați.
De fapt, moartea ar atrage mulți oameni dacă n-ar fi chiar atât de ireversibilă. Și-mi amintesc de-o vorbă citită într-o proză a lui Dănuț Ungureanu. „Nici o experiență nu-i de lepădat. Cu condiția să nu dureze prea mult.”
A! Probabil că anii ce vin peste civilizația umană vor reitera tot mai frecvente reconsiderări și pentru eutanasierea asistată, cerută de persoane aflate în stări medicale greu de suportat.
INDICAȚII DE CITARE:
Mircea Băduț „Thanatos în oglinda cu patru colțuri” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 