ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

Știința și Metafizica – de la îngemănare la divergență

Preambul

Vă propun un excurs temporal nepretențios de-alungul civilizației umane, punctat cu câteva repere istorice și antropologice, prin care să urmărim evoluția celor două concepte. Și pentru o așezare comprehensibilă a constructului logic propus, vom începe cu o formulare succint-explicativă a respectivelor concepte.

Metafizica – demers mental vizând un univers nematerial/spiritual, un univers aflat mai presus de lumea accesibilă simțurilor naturale și rațiunii pragmatice. Un domeniu privilegiat din gândurile omului, în care individul se refugiază de greutățile și/sau de imperfecțiunile lumii reale, un domeniu în/prin care investește speranță și în care el se poate auto-construi într-o ipostază pură/perfectă. O lume virtuală a speranței, a posibilei transcendețe, a imaginației, a miracolului, a divinității. O căutare spre desăvârșire spirituală.

De partea cealaltă, denumim prin știință cunoașterea realistă a mediului/universului, cunoașterea lumii fizice – lume explicabilă (dar nu neapărat explicată) prin legi, prin legături, prin determinisme.

O segmentare vagă a istoriei umane

Suntem cu toții de acord că relația dintre știință și metafizică a început din zorii umanității și a evoluat până în zilele noastre, așa încât probabil că vom obține o perspectivă sugestivă asupra acestei evoluții dacă – cu rol instrumentar – vom considera traiectoria omenirii segmentată temporal astfel: preistorie, antichitate, ev-mediu, modernitate. (Și dacă, asimilând parcursul „duetului” pe această axă, vom identifica tendințe clare, le vom extrapola și înspre viitor.)

Preistoria. Adică înaintea societăților umane organizate intensiv. (Înaintea orașelor, dacă acceptați reformularea lumească sugerată de mine. Deși istoricii serioși ar spune „înainte de apariția scrisului”.) Este vorba de o perioadă de timp imensă, în care organizarea hominizilor/oamenilor a evoluat probabil de la familie la gintă sau trib: grupuri de indivizi reuniți prin înrudire biologică și/sau prin alianță practică pentru a se apăra împreună (de prădători, de atacurile altor triburi/grupuri), pentru a vâna împreună, pentru a culege împreună, pentru a face agricultură de subzistență (cultivarea pământului, creșterea animalelor).

În fața elementelor naturii – elemente rareori prietenoase – probabil că omul preistoric nu putea reflecta mediul înconjurător altfel decât ca pe un melanj organic/dezordonat de fapte/idei deopotrivă fizice și metafizice (acțiuni/decizii instinctuale; procedee experimentate/însușite; temeri, speranțe), fapte/idei subordonate unor comandamente bazale: hrană (pentru subzistență biologică); adăpost (împotriva prădătorilor/dușmanilor, împotriva intemperiilor); grija pentru progenituri. Și întrucât problemele ridicate de mediu au fost mai întotdeauna și mai peste tot greu de rezolvat prin doar puterea brațelor și a minții, ne apare firesc ca omul de odinioară să spere cumva și la un ajutor din afara sa, să îl invoce, să îl solicite/implore, și adesea chiar să îl vadă în coincidențe. Naturalul și supranaturalul coexistă neorganizat în preocupările omului preistoric.

Da, putem presupune în mod rezonabil că, în această etapă a existenței/dezvoltării umane, cunoașterea și spiritualitatea au apărut simultan și că ele s-au împletit firesc și cvasi-omogen. Probabil că omul de astăzi, pentru care viața privată este oarecum distinctă de viața publică, nu ar accepta ușor această coexistență. Însă odinioară, la originile umanității, a arăta/comunica colegului/coechipierului cum să folosească o unealtă/armă era cam în aceeași categorie (ca efort, frecvență și naturalețe) cu a recurge la rugăciune/ritual pentru a îndupleca entitatea exterioară/divină să ajute/protejeze.

Pe de altă parte, confecționarea celor strict-necesare – arme, unelte, obiecte casnice, îmbrăcăminte – încă nu se dezvoltase într-atât cât să necesite organizare, sistematizare și abstractizare a cunoștințelor.

Antichitatea, odată cu cristalizarea aglomerărilor umane (a centrelor comunitare; a orașelor, care-va-să-zică), începe să reveleze (și apoi să opereze tot mai accentuat) distincții între diferitele activități psihice, inclusiv între cunoaștere și spiritualitate. Aspectul acesta ni se dezvăluie (în frontul analizei noastre) ca o consecință firescă a dezvoltării societății umane, ca o consecință a faptului că, odată cu aglomerarea, apar specializări ale activităților umane, se intensifică schimburile de obiecte și de idei (iar intensificarea devine premisă pentru sporirea valorii intrinseci, pentru detaliere). Omului i se ridică probleme tot mai acute privind organizarea conlocuirii și a conviețuirii. Concentrarea demografică presupune soluții la probleme militare, alimentare, sanitare, și mai târziu juridice, culturale și religioase. Conceptul de proprietate se consolidează; apar polarizări și concentrări ale avuției/bogăției; apare oficializarea sclaviei. Astfel că cele două concepte din tema noastră se reliefează și ele tot mai clar: cunoașterea se materializează în tehnici/tehnologii și (deja) se înfiripă ca terorie (transmisibilă oral sau în scris), iar ceea ce odinioară erau doar credințe (investiri de speranță personale) se instituționalizează progresiv în religii. Însă, pe de altă parte, știința și metafizica conviețuiesc și conlucrează pe mai departe în arealul și în obiectivele oamenilor.

Vom observa că, timp de câteva milenii pe traiectoria civilizației, nu apare o separație între cele două filoane. De altfel, tot timp de câteva milenii nu înregistrăm nici vreo distincție fermă între știință și cultură/artă, și nici între cunoaștere și spiritualitate. Nici chiar școlile de filosofie elene/grecești, cu toată deschiderea pe care au adus-o ele în evoluția intelectuală a omenirii, nu discriminează astfel.

Evul Mediu nu prea aduce salturi însemnate în „graficul” evoluției culturale a omenirii, el menținându-se în tendința prefigurată de antichitate. Se dezvoltă (și pe alocuri apar noi) poli culturali puternici, în interiorul sau în adiacența orașelor deja existente – curți imperiale/regale/ducale, curți boierești (marchizi, conți, baroni), instituții religioase (mănăstiri/abații, așezări de cult) –, iar acești poli constituie un model foarte viabil care se prelungește până spre secolul 19. (La începutul evului sunt rare instituțiile culturale propriu-zise, de genul anticei Biblioteci din Alexandria.) Cultura se concentrează – după cum se poate observa în acest model – acolo unde este și bogăția/puterea. Pe de o parte, cunoașterea consolidează puterea (inclusiv pe linie militară, de la Arhimede la Da Vinci). Pe de altă parte, și cumva potrivit cu firea umană, la nivelul aristocrației/plutocrației divertismentul (ca act(ivitate) pentru amuzament/recreere și/sau socializare) înseamnă adesea și artă. Ne amintim că un beneficiu substanțial la cultură l-au adus protectorii artelor din marile orașe, iar conducătorii bisericilor au susținut arta plastică și muzica. (Și dacă nu este deja evident: ne referim la ‘cultură’ ca un concept care circumscrie/subsumează deopotrivă știința și metafizica.) De altfel, în contextul eseului nostru, vom recunoaște că arta este cel mai sublim produs de fuziune al științei cu metafizica, și probabil că va rămâne, pentru mult timp, punte între cele două. (Poate ultima.)

De notat, începând cu secolul 11, apariția universităților, care aveau să înlocuiască ușor-ușor polii culturali „de curte/mănăstire”, și aveau să ducă progresiv la o separare a culturii față de guvernare, de politică, și mai târziu la o laicizare a cunoașterii.

Reluăm un alt aspect apărut inițial în epoca anterioară: specializările socio-umane, care continuă să influențeze relația dintre cunoaștere și spiritualitate, în sensul detalierii și diferențierii. Apariția breslelor (a specializărilor meșteșugărești, lucrative; a serviciilor), intensificarea și organizarea/reglementarea schimburilor economice (în marfă/natură sau în bani/monedă), reliefarea și reglementarea dreptului de proprietate (asupra pământului, imobilelor, sclavilor, animalelor, etc) – toate au necesitat apariția scrisului, iar acesta (deși nedatat riguros pe scala istoriei) a avut o înrâurire substanțială asupra evoluției culturii: la dezvoltarea, distribuirea și diversificarea ei, și astfel la distingerea crescândă a celor două concepte-temă.

Și dacă tot ne-am întors în timp (de altfel, studiul nostru își recunoaște nerigurozitatea pe axa temporală), să încercăm și un divertisment antropologic pe tema ‘timpului liber’: adică în urmărirea unei resurse potențiale adecvate pentru experimente culturale (mai ales în zona de „facultative” (ne-imperative)). Dacă în preistorie – când mai toată lumea participa cumva continuu la activitățile familiei/tribului – probabil că ‘răgazul’ îi era dictat omului de condiționări mai exterioare, mai necontrolabile (ritmul circadian, odihna după eforturi epuizante, condiții meteo nepropice pentru activitate, etc), începând cu mileniile antichității cred că se poate deja vorbi despre ‘timp liber’, cel puțin pentru anumite straturi/categorii sociale, aceasta fiind premisă pentru activități de altă natură decât cele strict productive/practice: fie dedicate consumului de artă (divertismentului), fie dedicate creării de artă sau chiar (proto)cercetării științifice. (Nu știm în ce măsură pentru omul preistoric răgazul poate însemna timp disponibil pentru alte activități concrete decât cele vitale. Putem doar face o interpolare între comportamentul animalelor evoluate – precum primatele – și cel al oamenilor de mai târziu.)

Modernitatea. Aici deja lucrurile se precipită și se supun mai greu sistematizării. Da, au fost o serie de „puncte nodale” în evoluția culturală și spirituală a omenirii (marcate prin nume precum Calvin, Luther, Cromwell, Watt, Erasmus, Montesquieu ș.a.), puncte al căror efect s-a suprapus peste cel deja revelat anterior, conducând la o și mai accentuată distincție între știință și metafizică, și cu divergența ajungând adesea până la contradicție.

Da, în lucrările rămase de la o mulțime de gânditori și filosofi (de-alungul secolelor și mileniilor) metafizica se împletește cu logica și cu gândirea aplicată. Însă în ultimele secole apar adesea (vedeți folosofii germanici) și lucrări în care metafizica nu mai este credință/religie, ci o sublimare mult mai abstractă, și – scăpând astfel de sacralitate/tabu – ea este implicată mai neinhibat în construcții logice. Mai mult, în discursul gânditorilor apare de-acum disjuncția dintre „cunoașterea emotivă” și „cunoașterea rațională”, ca o altă fațetă a unei dihotomii tot mai evidente.

De asemenea, reformele social-politice din secolele 18 și 19 propun secularizarea instituțiilor statului, consființind și pe tărâm administrativ scindarea deja revelată pe plan cultural.

Despre viitor?

Tendința delimitării și îndepărtării celor două concepte este clară, atât din perspectivă cantitativă („amplitudinea graficului”) cât și din perspectivă temporală („panta graficului”). Și, acceptând provocarea extrapolării potențiale, ne apare întrebarea: se poate face o prognoză pentru viitor, pe baza tendinței revelate? Da, urmând acest șir (argumentat firav în rândurile anterioare) s-ar putea spune că în vremurile ce vin se va accentua/definitiva separarea dintre știință/cunoaștere și metafizică/spirit. Și totuși… Și totuși preconizarea nu (mai) este deloc certă, și aceasta dintr-un motiv recent apărut, un „ceva” care poate deturna mersul firesc al lucrurilor, un „ceva” pe care l-am putea descrie, succint și „grafic”, astfel: evoluția societății din ultimii ani ne arată apariția unui punct de inflexiune în evoluția intelectuală a omului, un punct începând din care viitorul nu se mai înscrie obligatoriu în tendința (știută și considerată firească) de perfecționare intelectuală, ci poate urma cumva mai altfel. (Vedeți eventual și eseurile mele „Stagnare în evoluția umană?” și „Cogniția plată”.) Scenariul cel mai defavorabil? O refuzionare a „emotivului” cu „raționalul”, ceea ce – dincolo de semnele de confirmare deja ivite în câteva sectoare umane (precum recursul la patetic/exaltare în politică) – ar însemna să admitem că până la urmă nimeni și nimic nu poate eluda Entropia…

Dar poate că societatea își va găsi totuși resursele/instinctul pentru redresare…

Un gânditor rafinat spunea: „Cunoașterea este bună. Credința este bună. Să le confunzi este o greșeală.” (Și vă spun doar inițialele acestui gânditor, B.J., lăsând deschisă calea eventualei curiozități.)

(27 ianuarie 2025)

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „Știința și Metafizica – de la îngemănare la divergență” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.