ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

Stagnare în evoluția umană?

Despre asimilarea psiho-socială a dezvoltării tehnico-științifice

Orice privire înspre trecut, în căutarea unor idei de sinteză, este apriori grevată de riscul parțialității, al sofismului involuntar. (Nu putem cunoaște trecutul în perspectivă completă întrucât istoria a consemnat doar anumite fapte/aspecte, și le-a văzut din anumite unghiuri.) Și este de preferat să avem în minte acest corolar, oricât de seducătoare ar fi acele idei.

Progres cultural în avânt

Privind retrospectiv la evoluția intelectuală a societății omenești de la începuturi și până astăzi, putem spune că progresul cel mai substanțial a avut loc în ultimele două secole. Și da, acest progres a fost sincron cu (dar și motivat de) o evoluție semnificativă în domeniul material (industrializarea, creșterea nivelului de trai) și în sfera socială (democratizarea, emanciparea politică, expansiunea umanismului, etc). Luând în considerare sumativ (cât) mai multe direcții de manifestare a intelectului uman – pentru a diminua riscul pomenit în preambul – am putea admite că în aceste ultime secole parcurse de omenire cam fiecare generație a asimilat cunoașterea generațiilor anterioare și a depus propria ei participare peste aceea. Altfel spus, fiecare generație a adus ceva în sensul pozitiv al evoluției culturale, al evoluției societății/civilizației, și implicit în sensul progresului intelectual. Fiecare generație a cunoscut mai mult și a avut o gândire mai puternică, mai liberă și mai articulată decât a generațiilor anterioare.

Imaginându-ne un grafic al evoluției culturale a omenirii de-a lungul istoriei (și estimându-l mental) vom fi uimiți de creșterea bruscă din aceste două secole, dar în același timp vom admite și că societatea umană a reușit să asimileze respectivul progres cu oarece echilibru. (Există și reversuri, precum cel al afectării naturii, dar ele încă ne apar ca fiind controlabile.) Da, pe ansamblu putem fi întrucâtva mulțumiți că civilizația noastră și-a însușit fără echimoze remanente acea revoluție culturală. (Și încercăm să reținem în minte durata acelei rampe din graficul imaginat.)

Domolire în progresul cultural?

Însă, cumva paradoxal, în ultimii ani – ani în care progresul tehnologic din sfera informațiilor și telecomunicațiilor (componente esențiale cunoașterii) a avut o creștere fără precedent (și ne imaginăm o rampă aproape verticală într-un grafic similar celui invocat mai devreme, cu abscisa lui gradată în secole) – se poate observa o oarecare domolire în evoluția intelectuală a societății, considerate in extenso. (Pe deasupra, ca într-o buclă de reacție pozitivă, lumea ultimilor ani își proclamă tot mai insistent dreptul la confort, la comoditate. Ceea ce amintește de o chestiune banală, știută de mult în antropologie: cu cât resursele de trai sunt mai facil de obținut, cu atât populațiile sunt mai puțin energice/inventive.)

Probabil că, în exercițiul social cotidian, fiecare dintre noi observă aspecte ce sugerează o temperare în evoluția intelectuală a societății: deprofesionalizări diverse; expresii de superficializare; diminuarea/deteriorarea lexicului; accente ale interesului pentru consum în detrimentul creativității; prevalența criteriului comodității; îndesirea incidențelor de „reinventare a roții”; inabilitatea de a distinge între aparență și esență (ori între detaliu și fond); preponderența idealurilor/obiectivelor mărunte; îndesirea confuziei elocvență-competență; predominația kitsch-ului; excese de sublimare spirituală; negarea unor adevăruri esențiale (precum evoluționismul, sfericitatea planetei, ș.a.); creditarea ideilor conspiraționiste; etc.

La prima vedere, astfel de observații nu pot fi adunate pentru un studiu riguros, și nici nu ar trebui s-o facem dacă demersul ar sugera cumva (oricât de infim) ingineria socială. Însă asemenea observații pot fi totuși contorizate, și ele vor converge către concluzii care ne vor îngrijora suficient pe fiecare, cel puțin ca premisă pentru reevaluare pe plan individual.

Extinzând un pic scara și extrapolând experiența, în perspectiva unei analize sintetice, o minimă sumarizare ar fi totuși posibilă, atât urmărind fluxuri de informații publice (radio, web/internet, televiziune) cât și din interacțiuni sociale individuale (atunci când acestea se cumulează suficient pentru a fi semnificative stochastic). Și probabil că una dintre cele mai dureroase observații/constatări va fi cea indicând stagnarea, o anume reinventare a mediocrității, și chiar o îndesire a discursului legitimând mediocritatea; ceea ce ar sugera că generațiile devin mai interesate de o dezvoltare orizontală decât de una verticală. Cu destulă îndreptățire individuală, la nivel psiho-social: „Nu este necesar să asimilez ceea ce au știut/făcut cei dinaintea mea, ci doar să am acces la acele informații, la nevoie”. Sau: „Nu trebuie să combat pe alte fronturi în afara celor care îmi aduc satisfacție imediată/directă”. Justificând de fapt o renunțare la profunzime, la gândirea structurată.

Particularități românești

Domolirea evoluției intelectuale este destul de evidentă în societatea românească actuală, însă – prin hazardul istoriei recente – la noi ea se datorează în primul rând haosului cauzat de ruptura pe care societatea a cunoscut-o prin schimbarea regimului politic de după evenimentele din Decembrie 1989. Dincolo de fireasca defulare urmând unui regim opresiv/închis, și de criza economică inerentă retragerii controlului statal, acea ruptură a avut an de an efecte tot mai devastatoare în educație, adică exact în sfera formării generațiilor următoare. Iar dezinteresul pentru educație, pentru școală, nu se datorează imperfecțiunii sistemului de învățământ (perfecțiunea conținutului fiind aici un ideal iluzoriu și eronat), ci unei asimilări neponderate a libertății.

Libertatea include un risc inerent de punere sub îndoială/negație a oricărui lucru, oricât de consacrat ar fi el în societate. Astăzi, la noi, orice elev/student, și orice părinte, poate întreba disprețuitor: „La ce îmi trebuie mie materia/tema aceasta!? Că ea nu folosește la nimic în viața reală!”. O reacție semidoctă, ecou al suficienței. Ca și când – parafrazând imaginea din celebrul film de animație cu Asterix – sportivul aruncător de suliță nu trebuie să facă alt antrenament decât aruncarea cu sulița. Se pare că libertatea – când este grefată pe organism subdezvoltat – nu este neapărat benefică organismului. În zilele noastre, elevi și profesori deopotrivă, și la fel cu întreaga societate, află adesea – cu nesaț dar și cu dezgust – că celălalt nu prea contează, că pot disprețui. O fațetă a libertății pe care deocamdată o ignorăm, și care nici nu se arată ca fiind ușor curabilă.

La rândul ei, ideea de carieră profesională este compromisă de nerăbdare (impaciență venind tot din amăgirea libertății, care ne spune că lucrurile ar fi posibile și fără efort/tenacitate) și de pierderea încrederii în valorile clasice (idem, nimic nu este durabil/valoros). Așa încât, din perspectivă psiho-socială, putem conclude că starea jalnică a învățământului actual se datorează lipsei de experiență în gestionarea libertății. Sau, altfel spus, cauza este lipsa unei autocenzuri în asimilarea libertății. Și notăm, deloc facultativ, că în societățile tradiționale libertatea este în mod firesc echilibrată de o mulțime de norme, scrise și nescrise. Pentru că drepturile și libertățile presupun deopotrivă obligații și constrângeri.

Însă, lărgind geospațial perspectiva, vom observa că „întâmplarea românească” este doar o coincidență a istoriei, un adaos la tendința generală, tendință asupra căreia revenim imediat.

Speculând asupra cauzelor

Putem admite că acest ultim-manifestat filon al progresului – informatizarea și telecomunicațiile – constituie cea mai pregnantă expresie a fenomenului de globalizare. (Da, așa cum scriam odinioară, globalizarea își are precursor în campaniile lui Alexandru Macedon ori ale lui Genghis-Han, și rădăcini concrete în invențiile lui Gutenberg și Marconi, însă adevăratul ei corpus îl constituie internetul.) În acești ultimi ani, lui Homo Sapiens i s-a lărgit brusc lumea. Adesea l-a bucurat puzderia de informații/oportunități, iar uneori a pornit să le chiar exploateze. (Și eventual notăm astfel că migrațiile din aceste vremuri – dinspre Europa de Est, dinspre zonele arabe, dinspre Asia – se datorează în esență globalizării.) Însă deschiderea subită a lumii îi aduce lui Homo Sapiens și angoasă. Pe de o parte – și anume partea cea mai semnificativă – diferențele culturale sunt surse potențiale de conflict, de prejudiciere a echilibrelor sociale și economice. Pe de altă parte – o parte mai de cursă lungă – uniformizarea culturală, ineluctabilă în perspectivă, poate submina creativitatea de ansamblu a societății umane.

Însă există aici un aspect și mai important din perspectiva eseului de față. Globalizarea aduce oamenilor un plus semnificativ de libertate. Și întrucât indivizii simt că se pot „manifesta” mai liber – și deci mai fără efort –, reflexul de autoperfecționare (reflex esențial în dezvoltarea intelectuală) se diminuează. Așa încât societatea ajunge să se dezvolte mai degrabă pe orizontală decât pe verticală. Altfel spus, cantitativul surclasează calitativul.

Aduc în discuție (însă fără pretenții speciale, ci mai degrabă ca fapt-divers de antract) un posibil indicator al superficializări societății: frecvența crescândă a conceptelor ‘black-box’ în discursul zilnic (mediatic și individual; cu izvor în vanitate/snobism). Iar funcția de revelator psiho-social se realizează observând diminuarea reflexului de a afla (altfel decât superficial) ce anume este în respectivele ‘cutii negre’. Oarecum similar ajungem și la diminuarea lexicului prin recursul excesiv la superlative (însemnând pierderea nuanțelor/gradațiilor în exprimare).

Însă dincolo de posibila (însă nu foarte rodnica) discuție referitoare la markeri și metrici care să evidențieze (ori să chiar măsoare) această distopic-revelată domolire a evoluției intelectuale, putem specula ceva mai detaliat asupra cauzelor (adică în amonte), tot ca provocare filosofico-antropologică. Și eventual vom lua în considerare aspecte precum cele ce urmează.

• Saturația în cunoaștere: cantitatea de informații devenite accesibile prin mijloace informatice și de telecomunicație depășește capacitatea de asimilare a indivizilor umani. (Ipoteza pare plauzibilă: capacitatea oamenilor de a memora/procesa informație este totuși limitată, întrucât, din perspectivă biologică, omul nu a evoluat semnificativ în ultimele sute de ani.) Și cu mențiunea că o astfel de saturație se poate manifesta, ca reflex de apărare/conservare, prin varii, infime și neexplicite fenomene psihice individuale (blazare, interiorizare, depresie, oboseală cronică) însă cu efect sumativ în mentalul societății.

• Pierderea simțului autocritic. Atenuarea reflexului de autoevaluare (la nivel individual dar și social) poate avea, la rândul ei, o serie de explicații/motive: automulțumirea pentru nivelul de cultură atins; satisfacția pentru confort; impresia de omnipotență*; exercițiul nebalansat al exercitării puterii (puterea ca formă/expresie particulară a libertății); consolidarea ideii de adevăr personal (care favorizează judecățile radicale); considerația/sentimentul de suficiență; indiferența socială; toleranța extremă; ș.a.m.d..

• O estompare a motivației, a rațiunii de a evolua intelectual, prin slăbirea unor valori tradiționale. Cum (silogistic) spuneam mai devreme, însăși globalizarea poate induce o anume uzură a valorilor.

Iar acest ultim aspect, al subminării de valori tradiționale – accentuat și de micile dar desele degringolade spirituale, vizibile în societatea din jur dar și aiurea prin lume – va pune la încercare instinctul de conservare al civilizației înseși, iar supraviețuirea rasei umane va necesita fie (1) reimpunerea valorilor clasice, fie (2) afirmarea unor noi valori cu potențial de fundament, fie – cel mai probabil și firesc – (3) conturarea unui mix conciliant de valori, vechi și noi, suficient de viguros pentru a ne putea duce mai departe, în ciuda provocărilor ce vin.

Omnipotența și plafonarea*

Pentru cei mai mulți dintre noi, și pentru o parte semnificativă a vieții active, universul se concentrează fizicalmente în cei 5-6 inci ai ecranului de telefon mobil. Da, în ciuda dimensiunii extrem de mici, smartphone-ul ne înlesnește accesul la mai toată informația civilizației umane și este capabil să facă o mulțime aproape nelimitată de lucruri. Ceea ce, în mod firesc, induce în mintea proprietarului senzația de omnipotență. De acum, Homo Sapiens crede că totul îi este accesibil, că totul este fezabil. Nu prea mai are dileme, provocări, vârfuri de cucerit. Și am zis ‘Homo Sapines’ pentru că numărul de smartphone-uri se cam apropie de numărul populației mondiale: este deci un fenomen de masă, care privește nu o clasă/categorie socială ci însăși specia. (Avem astfel, pe lângă capcana libertății, și pe cea a puterii. Și fiind aceasta o ispită pe care de obicei nici nu o recunoaștem/conștientizăm.)

Apare aici un alt paradox, însă unul care susține supoziția/raționamentul eseului de față: în urmă cu cinci-șase decenii nici NASA nu avea calculatoare la fel de puternice precum cel pe care fiecare dintre noi îl are astăzi în buzunar/poșetă. Dar hai să presupunem, de dragul argumentației, că existau atunci în lume 10 calculatoare cu putere de procesare similară smartphone-ului actual! Și că astăzi am avea în lume doar un miliard de smartphone-uri! Desigur că, aplicând deja-iminentul raport matematic, întrebarea „suntem astăzi de 100 de milioane de ori mai inteligenți decât acum o jumătate de secol?” are un cert iz de sofism. Însă, dincolo de jocul logic (și hiperbolic) spre care am îndreptat atenția cititorului, ni se revelează un corolar ce poate funcționa ca axiomă: sporirea funcției (inteligenței, în cazul de față) prin externalizare nu dezvoltă organismul.

Externalizarea inteligenței/gândirii

Se poate accepta că inteligența este abilitatea de a gândi profund, multi-conexat, articulat. Vorbim despre un complex psihic dinamic, despre o convergență de abilități angrenând cunoștințe, memorare, logică (deducție, inferență), abstractizare (inducție), echilibru, bun-simț, respect. Suntem de acord și cu faptul că inteligența nu apare din senin și nu se transmite genetic: abilitățile respective se formează doar prin educație și prin exercițiu (iar acestea presupun efort, adică o diminuare a comodității). Pe de altă parte, astăzi ne obișnuim tot mai mult să căutăm răspunsuri în afara noastră (prin deja-reflexul „internet search”) sau să apelăm instant la aplicații informatice de pe smartphone pentru decizii mărunte sau majore. (Și o facem tot mai frenetic, revelând o clară adicție pentru ‘inteligența artificială’.) Și nu este ceva izolat și pasager, ci un fenomen din ce în ce mai întins și mai prezent. Un fenomen social profund.

Așa încât nu ar fi de mirare ca externalizarea funcției să determine încet-încet atrofierea ei la nivelul indivizilor.

Dar nu, asta nu va însemna sfârșitul lumii, pentru că fenomenul este prea lent pentru a genera brusc crize ample, iar cele mărunte își vor găsi rezolvarea. Însă, vrând-nevrând, o deplasare de paradigmă în chestiunea de față tot va fi.

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „Stagnare în evoluția umană?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.