ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

Semi-Străinul

Străinul-străin

În vremuri actuale – grație mass-mediei și facilităților de călătorie/turism, sau eventual ca efect al vreunei migrații motivate economic – știm (sau ne imaginăm relativ ușor) ce înseamnă străinul-străin: omul diferit substanțial de noi, originând în locații îndepărtate (eventual pe un alt continent), și având cultură și spiritualitate diferite de ale noastre (uneori chiar exotice). Iar întâlnirea cu străinul – în funcție de conjunctura întâlnirii (și vom reveni asupra chestiunii) – ne va aduce o trăire aparte, o trăire de (și eventual contopind) curiozitate, uimire sau anxietate/teamă.

Firește, emoția provocată de întâlnirea străinului-străin depinde în primul rând de (1) locul întâlnirii, care poate fi (1.1) la noi (acasă, localitate, țară), (1.2) la el (acasă, localitate, țară), sau (1.3) într-o locație neutră (zonă terță, nici la noi, nici la el; deși echidistanța rareori este perfectă geografic sau cultural/spiritual). În al doilea rând, ce gândim/simțim la acea întâlnire depinde substanțial și de (2) motivația/scopul demersului care ne-a adus în preajmă/preajma străinul/străinului. Poate fi (2.1) o explorare turistică, asumată benevol de noi, cu mintea și cu inima deschise inclusiv pentru experimente interpersonale (anticipate explicit sau acceptate ca posibile). De exemplu, în funcție de eventuala cunoaștere a destinației, și a tipului uman din acea destinație turistică (o cunoaștere mai detaliată sau mai superficială), probabil că vom experimenta curiozitate, uimire sau amuzament (sau eventual dezamăgire, dacă eventualele pre-judecăți nu ni se confirmă convenabil). Da, turismul de curiozitate/cunoaștere sau de divertisment nu are mize grave, deci – în lipsa unor incidente nefirești – nu prea este loc pentru teamă sau altceva nedorit. Însă, atunci când călătoria – deși una temporară – are (2.2.) un scop ceva mai important (afaceri, comercial, contract, colborare științifică, colaboare artistică, etc) vor conta mai multe aspecte: (2.2.1) să putem comunica cu străinul (și la un nivel suficient de înalt pentru a asigura înțelegere (inclusiv în detalii)), fie folosind limba noastră, fie limba străinului, fie o limbă terță (din cele considerate internaționale); (2.2.2) să putem miza pe o comuniune de interese cu străinul (referitor la obiectul întâlnirii, fie el comercial sau cultural). Poate vom experimenta și cu această ocazie curiozitate și uimire, însă accentul va fi mai degrabă pe atenție/încordare, și doar spre final vom avea și mulțumire, dacă lucrurile se încheagă convenabil. Desigur, scenariul cel mai dificil/complicat al întâlnirii cu străinul este cel corespunzând (2.3) ‘migrației economice’, adică atunci când suntem în situația de a ajunge la străin acasă (sau când străinul vine la noi) pentru a munci (și locui) pentru o perioadă de timp semnificativă.

Deja am observat, intricat în acest scenariu-grilă, și cel de-al treilea criteriu de analiză: durata. De altfel, putem nota că durata și motivația întâlnirii (aspecte ce se pot combina în diverse dozaje) determină drastic atât trăirile cât și comportamentul. În cazul migrației economice, curiozitatea ajunge adesea declasată pe un loc secund, iar teama și angoasa își vor cere tributul. Aici lucrurile pot deveni de natura psihologiei (sau chiar a psiho-patologiei), așa că le lăsăm celor mai pricepuți decât noi. Însă notăm – ca fiind deopotrivă important și definitoriu – că teama, ca trăire specifică acestui scenariu, nu mai este legată/determinată exclusiv de străin (de celălalt om), ci se referă substanțial și la noi înșine, la abilitatea noastră de a înțelege locul în care am ajuns să trăim și să muncim, la competența noastră de a interacționa corect/corespunzător cu acel loc (administrativ, juridic, cultural, spiritual). Am putea spune că este o teamă „indirectă”: nu atât de străinul ca om, ca ființă umană, ci mai degrabă de mediu (străinul ca mediu/context), mediu cu care nu suntem întotdeauna perfect compatibili.

Pentru situația întâlnirii „pe terenul străinului”, anumite gânduri/simțiri (mai ales în cazul ‘turistic’) depind și de măsura în care gândurile noastre de dinaintea deplasării au analizat (supralicitând?) ‘felul de a fi al străinului’, înarmându-ne cu informații folositoare dar și cu un pic de prejudecată. Astfel, așteptările privind întâlnirea cu străinul vor face ca trăirile noastre să oscileze între satisfacție/prețuire și dezamăgire/dispreț, iar înclinarea efectivă va depinde de două aspecte: (1) de măsura în care experiența corespunde presupunerilor; dar și (2) de balanța proprie optimism-pesimism, adică de tendința noastră de a observa jumătarea goală/plină a paharului. (Deși de obicei rezist tentației de exemplificare, aici voi da exemplul turistului care merge în Anglia cu speranța că acolo va întâlni numai oameni care vorbesc o limbă engleză clară și corectă.)

O altă mică observație apropo de locul întâlnirii: dacă este „în zona mea” sau „pe teren neutru”, atunci străinul va conta pentru noi doar ca om (adică doar prin el însuși), pe când în situația „în zona lui” îl vom observa pe om cu mai tot ce are în jur (adică nedisociat de mediu).

Referitor la „întâlnirea cu străinul” în locuri foarte depărtate, mai observăm faptul că o slabă cunoaștere a contextului (când mediul nu ne este suficient de cunoscut) face ca incertitudinile (logistice, administrative, de transport, de cazare, de hrană, etc) să instileze în gânduri/emoții și oarece teamă/anxietate/angoasă, iar în condiții mai aprige (accentuate și de miza întâlnirii), poate va fi mai multă adrenalină secretată în biologia subiectului.

În contextul acestor rânduri, ar fi interesant de amintit și faptul (aparent banal/frivol) că, atunci când mergem în vacanță departe (pentru relaxare), parcă am vrea ca pentru (acele) câteva zile să nu mai auzim în jur vorbă românească sonoră. O limbă străină/necunoscută poate „ciripi” în jurul nostru fără să ne deranjeze: o percepem ca pe un zgomot de fond acceptabil tocmai pentru că nu ne captează gândurile/atenția.

Desigur, enumerarea de trăiri nu poate fi aici exclusivă și comprehensivă. Vor mai fi și altele la întâlnirea cu străinul-străin, diversificate/nuanțate atât prin diferitele combinații ale criteriilor identificate (locația, durata, motivația) cât și datorită (pre)dispoziției subiectului.

Străinul de peste dealuri

Însă cele de mai sus au fost mai degrabă un preambul, derulat pentru a defini un cadru de lucru: pornind de la trăirile experimentate la întâlnirea cu străinul-străin (cu omul de departe, „de peste mări și țări”, om ce ne este diferit în multe și esențiale aspecte) vă propun de acum să privim la cele simțite la întâlnirea cu semi-străinul, cu omul nu prea îndepărtat și care ne diferă doar în puține aspecte. Și cum pentru definirea străinul-străin considerăm în primul rând criteriul geografic (din care decurg implicit și criteriile fenotipic/genotipic, cultural, spiritual/confesional, etc), pentru noi – cei din țara numită România – desigur că o bună reprezentare a semi-străinului (a „exoticului discret”) o vom găsi considerând populațiile regiunilor/provinciilor istorice: ardeleni, bănățeni, bucovineni, dobrogeni, moldoveni, munteni, olteni, etc. (Desigur, neimpunând o delimitare geografică strictă și neexcluzând influențele/mixtiunile limitrofe.) Limba lor comună, proximitatea/vecinătatea, secolele de schimburi economice/culturale, istoria comună, trunchiul spiritual-religios comun, administrația actuală, legislația comună, poate chiar și genotipul, ș.a. – toate aceste elemente „îmblânzesc” stranietatea. (De fapt, regionalizarea istorică a populației României este doar un exemplu la îndemână de semi-străin, de străin-proxim, pentru că la nevoie putem găsi și alte criterii prin care să concludem că oamenii întâlniți ne sunt destul de diferiți pentru a isca emoții și gânduri de factura celor asociate ‘întâlnirii cu alteritatea’.)

În mod firesc, intensitatea acelor trăiri polare (și bazale) amintite în preambul va fi probabil (sau de obicei) inferioară celei de la întâlnirea străinului „depărtat”. Ba mai mult, unele dintre ele se vor nuanța/deforma până la ivirea unora noi, după cum vom încerca să vedem/speculăm mai departe. De altfel, comunitatea de limbă ne va elibera de anumite constrângeri și (astfel) parcă îl vom putea observa mai neinhibați pe semi-străin. Mai mult, nu este doar aspectul pur lingvistic, al comunicării/înțelegerii, ci și aspectul contingenței (amândoi trăim în aproape același climat economic și politic) care va favoriza/îngădui (la nevoie) mai multă judecată comparativă. Însă aici este posibil să apară și acea chestiune a (riscului) prejudecăților privind tipologiile regionale. (De genul: nordistul este mai lent în vorbire/gândire; sudistul este mai neserios; esticul este mai sărac/mistic; vesticul este fruntea; etc. Hm… Până și o exemplificare ce se voia didactică poate ieși din zona ‘corectitudinii politice’.) Atât eventualele prejudecăți (care încă mai funcționează pe alocuri), cât și acea nerăbdare care ne face să clasificăm populații întregi după doar câțiva indivizi întâlniți (pe care prea repede îi considerăm tipici/reprezentativi), ne pot conduce nu doar la concluzii greșite (care, dacă rămân doar (temporar) în mintea noastră nu produc instant rateuri în exterior) ci și la emoții/atitudini neconstructive (dispreț, ignorare, aversiune, etc). Însă, revenind la triada aceea de trăiri bazale iterate ca specifice întâlnirii cu străinul-străin, și aici – în cazul interacțiunii cu străinul de proximitate – vom admite că emoțiile/reacțiile noastre depind de aceleași trei criterii/condiții esențiale de context: locația (acasă/deplasare); durata (scurtă/medie/lungă); motivația (turism/curiozitate frivolă; contacte/schimburi comeriale/culturale; loc de muncă). Desigur, ceea ce avem în comun cu semi-străinul va atenua/devia trăirile, le va nuanța.

Dacă, aparținând uneia dintre regiunile tradiționale ale României, întreprindem o călătorie turistică (de vacanță/concediu) într-o altă regiune, adică ne regăsim într-un demers motivat de curiozitate, de cunoaștere a naturii și/sau a culturii din zona destinație, probabil că atitudinea noastră va fi una luminoasă: vom căuta (să identificăm) particularitățile destinației și să le apreciem, iar întâlnirea cu omul semi-străin are șanse să fie una senină: vom observa eventualele diferențe și le vom contabiliza pozitiv (vom remarca accentul cu care acela vorbește, gesturile/mimica asociate dialogului, subiectele/lucrurile pe care el le preferă în cele spuse, etc). Avem șansa (și o știm sau doar o întâmpinăm instinctiv) să descoperim produse ale unei culturi spirituale ce diferă într-o anumită măsură de a noastră (artă tradițională; elemente de folclor; etnografie; elemente de arhitectură; obiecte de uz casnic; soluții/inovații tehnice; etc) și fie (1) le vom înregistra aspectul inedit sau estetica, fie (2) vom observa (cu fascinație) asemănările ori corespondențele cu cele din cultura noastră. Da, artefactul semi-străinului poate constitui un paradox pentru noi: să ne reveleze atât noutate cât și familiaritate. (Teoretic vorbind, o astfel de contradicție semantică este posibilă și la întâlnirea cu artefactul străinului-străin, însă aceasta ni s-ar dezvălui doar folosind o privire mult mai antrenată antropologic.) Altfel spus, prin mixul acesta de nou și de familiar, experiența turistică în ‘străinătatea de lângă noi’ are șanse să fie una valoroasă (eventual combătând aroganța turistului ce caută doar destinații exotice).

În cazul întâlnirii „din necesitate” (serioasă), lucrurile se schimbă, însă fără a ajunge la severitatea sau la riscurile specifice tentativei de contract/colaborare cu străinul-străin. Privind dinspre latura negativă („ce anume poate periclita/altera un contract sau o colaborare cu străinul-străin?”) am putea însăila: (1) neînțelegeri lingvistice/semantice sau rateuri de comunicare; (2) neînțelegerea valorii/mizei obiectului contractului/colaborării; (3) nepotriviri de abordare/tratare/procesare/temporizare (datorate unor cutume locale; cauzate de neînțelegeri/diferențe culturale, economice, juridice, administrative); etc. Am amânat pentru acum această mică enumerare de riscuri concrete tocmai pentru a evidenția faptul că, în cazul relației ‘din necesitate’ cu străinul-proxim, acestea sunt, evident, mult reduse.

Iar în cel de-al treilea scenariu – cel al locuirii/viețuirii pentru mai mult timp în ‘străinătatea de lângă noi’ (fie el motivat economic sau ca „simplă” decizie/întâmplare de viață) – lucrurile desigur că nu ating intensitatea (neadecvarea sau chiar nocivitatea) celor de la situația cu străinul-străin, însă vor avea și ele șansa unei mici diversități de experimente.

Întrebarea „cât de asemănători/diferiți suntem?” – chemată voit în gânduri, sau ivită acolo neașteptat – poate să apară și în cazul întâlnirii cu semi-străinul, însă ea va fi mai domoală și influențată de mai probabile conexiuni/conjuncții culturale/istorice/spirituale. Ne vom aminti de scriitori „din partea locului” (care au scris firesc într-o limbă română literară). Vom sesiza similitudini (dar și particularități deviate de la „ceva” comun): etno-grafice, arhitectonice, etno-muzicale, ori gastronomice. Vom observa că în regiunile țării nu se vorbesc de fapt dialecte, ci că este mai degrabă aceeași limbă folosită cu accente orale diferite, iar eventualele regionalisme ne vor amuza (prin sonoritate) sau ne vor incita (provocându-ne să găsim etimologii).

Uneori se întâmplă că nici nu trebuie să trecem dealuri și munți pentru a găsi semi-străinul. El se poate afla deja lângă noi prin voia sorții: fie vreo populație strămutată în ultimul secol și ceva (administrativ; demografic; refugiere politică; refugiere economică), fie „venetici” care au descoperit avantajul traiului rural odată cu pandemia, fie oameni în vârstă retrași după pensionare, fie din alte întâmplări ale vieții.

În loc de final

Povestea străinului (de fapt a interacțiunii noastre cu străinul) este probabil la fel de veche precum povestea omului. Lumea ar fi arătat altfel (sau nu ar fi arătat deloc) dacă am fi fost cu toții și dintotdeauna identici. Și, în plus, cum fiecare dintre noi ar trebui uneori să iasă (real sau virtual) din cercul strâmt și propriu, să scape un pic din eventuala rutină cotidiană, poate că ar trebui să mulțumim străinului că există, că astfel putem găsi la/prin el ceea ce avem nevoie. Fie el ‘străinul de peste mări și țări’ sau doar ‘străinul de peste dealuri’.

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „Semi-Străinul” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.