ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

Punctul de inflexiune

(aflăm din Matematica de liceu/colegiu:) Derivata întâi a unei funcții (f’) ne spune dacă ea este crescătoare sau descrescătoare, iar punctul de pe graficul funcției în care se schimbă semnul derivatei corespunde unui ‘punct de maxim sau de minim’. Derivata a doua a funcției (f”) ne spune – prin corelare cu derivata întâi – dacă tendința graficului este una crescătoare sau descrescătoare, iar punctul în care se schimbă semnul derivatei secunde se numește ‘punct de inflexiune’. Cele două ne pot ajuta să înțelegem comportamentul și chiar să intuim cum va evolua sistemul modelat de acea funcție. Ceea ce înseamnă un pic de predicție cibernetică. (N.B.: Cibernetica, în sens strict, nu înseamnă informatică/programare/robotică, ci știința care studiază funcționarea/evoluția sistemelor complexe.)

De la îngrijorări subiective

Informatizarea substanțială a vieții private devine în zilele noastre un fenomen masiv, constituind – împreună cu globalizarea – o avalanșă ce ne provoacă firea și stirpea.

Găsindu-mă îngrijorat (prelung și vag) de mersul lucrurilor, am încercat să-mi clarific chestiunile, să separ ce e teamă subiectivă (anxietate de adaptare individuală la precipitarea vremurilor) de ce ar putea fi vreun mai-larg-motiv-de-neliniște.

În ciuda faptului că știința și tehnica au fost pentru mult timp factor de evoluție (și în ultimele decenii poate am și căzut în preconcepția aceasta, clasând ca progres aprioric orice salt de performanță – în viteză, în putere, în miniaturizare), se pare că tocmai iureșul tehnologic – atât de stârnit în telecomunicații și în informatizare – ar putea sădi niscaiva semințe regresive, ce deja le vedem încolțind pe alocuri.

Un proces subliminal

În ultimul timp cu toții am putut observa că superficialitatea s-a insinuat pe mai toată orizontala societății umane. Fenomenul rânjește atât de sigur pe sine că nu mai are rost să-i definim marker-ii. (Deși ne rămâne tentația de a-l demonta, de a-i afla cauze și mecanisme. Vedeți eventual eseul meu intitulat „Stagnare în evoluția umană?”.)

Poate-i un revers al progresului: câștigăm eficiență dar pierdem esențe, ocolim profunzimi. Odinioară, când am trecut de la caleașcă la automobil, ne-am consolat destul de ușor. Ba, după asimilare, am zis și că-i acceptabil prețul. Mai ales că datul biologic ne îngăduie oarece adaptări în sfera fizicului, iar datul psihic facilitează trecerile unidirecționale spre comoditate. (Am observat cu toții această unidirecționalitate: asimilăm foarte rapid schimbările de ușurare a vieții, dar foarte dificil pe cele care ne îngreunează traiul.)

Da, utilizând GPS-ul ajungem mai repede la destinație, ratând farmecul rătăcirii pe străduțe. Însă nu e atât fiorul că – încercând doar cu propriile resurse – m-am pierdut în spațiu, cât senzația că mai altfel văd lumea din jur atunci când o amușinez cu ochii și o pipăi cu mintea. Dar înainte de toate e faptul că numai prin astfel de experimentări (mai mult sau mai puțin reușite) psihicul ni se-ntărește cu puterea de gândire a minții și cu încrederea în acțiunile proprii.

Da, ieftinirea extremă a comunicării și a stocării de informații pe web/internet aduce avantaje practice substanțiale, ba chiar covârșitoare (avem acces aproape la orice informație; avem servicii/aplicații pentru mai toate problemele), dar poartă subliminal și un pic de suicid pentru specie. Omul cu smartphonul se simte stăpânul lumii. El nu mai are nevoie să învețe nimic. Și nici nu-i de condamnat: când toate lucrurile îți vin de-a-gata, abilitatea de a căuta/rezolva se atrofiază, iar superficialitatea se instaurează firesc.

Când tehnologizarea/informatizarea merge până la substituirea gândirii omului și a funcției psihice responsabilă de relaționarea cu mediul, lucrurile nu pot rămâne fără consecințe pentru Homo Sapiens. (În eseul menționat mai sus îi spuneam „externalizare a inteligenței”.)

Un alt exemplu îngrijorător: dispariția publicațiilor periodice tipărite. De ce ne-ar neliniști asta? Trec peste observația (mărturisibilă de oricare dintre noi) că pe ecranul digital citim mai grăbit, mai „pe diagonală”, decât atunci când lecturăm de pe hârtie. Ceea ce cu adevărat importă e faptul că mutarea scrisului tipărit înspre on-line înseamnă și scăderea nivelului celor scrise. Controlul de calitate aplicat de responsabilul de redacție al revistei tipărite este cu totul altul decât pentru publicația on-line – fiind în primul rând o autocenzură a responsabilității economice, față de propriile cheltuieli dar și de cele ale cititorului de care depinde (cititor care la rândul lui se simte mai îndreptățit pretențios când dă banii pe o revistă decât atunci când o citește gratuit de pe ecran și web). Pe de altă parte, hard-disk-urile (din serverele) lumii par inepuizabile și nu fac deloc nazuri privind conținutul stocat.

De asemenea, vedem cum infiltrarea tehnologiei moderne în (auto)instruirea copiilor/tinerilor îi dotează mai degrabă cu versatilitate decât cu un intelect puternic, structurat dinspre esențe înspre rafinamente. (Se pare că, uimiți de cât de repede manevrează telefonul mobil, ajugem să confundăm dexteritatea cu inteligența.) Uităm adesea – furați de mirajul informatizării, dar și un pic orbiți de acel orgoliu de „națiune de copii olimpici” (cum ni l-a formulat odinioară A. Mironov) – că educația nu-i o chestiune de cantitate ori de viteză (a informațiilor, a mijloacelor), ci una de înțelegere a cunoștințelor, de migăloasă formare și dezvoltare a gândirii ori deprinderilor. Necesitând timp, experimentări, răbdare.

Însă de ajuns cu exemplificările: probabil că oricare dintre noi poate cotiza cu astfel de eșantioane.

Globalizarea în sine nu ar fi o problemă (neasimilabilă) pentru stirpea umană. Cum nici perspectiva omogenizării culturale a omului n-ar fi ceva grav, cu tot reversul ei de micșorare a creativității și de încetinire a dezvoltării culturale prin diminuarea diversității. Însă cu adevărat problematic este faptul că globalizarea și informatizarea se potențează și se catalizează reciproc. (Chiar ne-am putea întreba dacă sincronismul lor este o coincidență, sau dacă globalizarea ar fi luat avântul acesta fără informatizare. Probabil că nu: diseminarea și asimilarea informațiilor despre lumea cea mare, precum și gestionarea distanțelor geografice, n-ar fi posibile fără mijloace tehnologice de masă.)

Da, informatizarea și globalizarea aduc omenirii un cumul greu digerabil și o schimbare structurală drastică, într-o supralicitare lipsită de răgazul asimilării.

Însă individul mai cu stăpânire de sine poate întreba „de ce atâta îngijorare? când știm că civilizația umană a găsit mai totdeauna resurse/soluții pentru a trece peste crize/provocări?!”. Și recunosc, e un punct de vedere sănătos. Numai că omenirea nu s-a confruntat nicicând cu un fenomen de o asemenea amploare/magnitudine: care să o cuprindă chiar pe de-a-ntregul (1), cu schimbări profunde (2) și-ntr-un timp atât de scurt (3). Așa încât, spre deosebire de alte dăți, este foarte posibil ca efectul să aibă în el ceva cataclismic. Pe de altă parte, i-am putea răspunde acelui individ optimist cu o întrebare subsecventă: da, probabil că omenirea va trece peste „nodul” acesta, dar oare nu contează și cum anume va trece?, cum va fi omul peste secole?, ce se va fi pierdut?

Dacă totuși rămâne neînțeleasă, neliniștea (mea/noastră) poate fi privită și ca scenariul unei întrebări dinspre viitor: peste vreo două-trei secole (ori mai multe), vom identifica – privind în urmă, adică tot retrospectiv – vreo discontinuitate în firul istoriei, la început de mileniu trei? Vom vedea acolo vreo gâlmă, vreo contorsiune? Va fi fost vreo inflexiune?

Alterarea curbei: riscul evoluției în jos

Ceea ce declanșează involuția unui sistem nu este neapărat un aspect evident, un fapt reformator și reliefabil, ci poate fi doar depășirea, aproape nedecelabilă, a unui prag critic din evoluția unor fenomene/acumulări altfel cvasi-staționare.

Sintetizând-o distopic (și neliterar), ecuația viitorului nostru pe Pământ poate ajunge la o astfel de formulă:

• un procent tot mai mare din omenire se va mulțumi cu aparența omnipotenței (substrat pentru autosuficiență);

• un procent tot mai mic va știi să facă;

• dacă și când autosuficiența se va fi infiltrat destul, atunci cursul civilizației – cel dat de cumularea miriadelor de micro-decizii – nu va mai fi decis de cei care știu (să chiar înțeleagă/facă), ci de acea majoritate (devenită cvasi-totalitate) ce va doar crede că știe.

Pare neverosimil?! Hm! Lucrurile se pot întâmpla pe nesimțite. Mai ales dacă primele se vor fi întâmplat în aspecte neesențiale vieții, și doar apoi, tacit, vor fi cuprinse toate.

(Și de ce ‘micro-decizii’? Pentru că în lungul vremurilor neturbulente, traiectul civilizației umane e dat nu atât de voievod cât de ‘făuritorul de obade’.)

Dar ce-i de făcut? Mda! Aici începe greul. Să ne speriem este așa de ușor încât aproape că n-ar trebui să avem dreptul acesta până ce nu avem și puterea rezilienței/asumării. Oricum, eu nu dețin un răspuns pe măsura temerii.

Eventualele soluții rapide – gen ‘retragere în bucolică enclavă’, ori ‘campanii de boicotare a gadget-urilor tehnice’ – sunt pâna la urmă etichetabile cu sentințe clare. Înclin să cred că, deocamdată, singura alternativă cinstită e să doar conștientizăm lucrurile, chiar dacă asta înseamnă să ne obișnuim a coexista cu neliniștea.

Și, desigur, să ponderăm progresul cu responsabilitatea, fiind atenți la propriile micro-decizii.

P.S. Eventual citiți și https://anthropos.ro/mircea-badut-stagnare-in-evolutia-umana/

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „Punctul de inflexiune” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.