ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

Panseuri inter-generații

1) Imposibila reiterație

Când – cu oarece nostalgie – am spus copilului meu „acum regret că n-am fost un pic mai tocilar în tinerețe”, s-a uitat pieziș la mine. „Do you mean… a nerd?!”.

Știu că-i riscantă afirmația. În primul rând pentru că, fiind mai degrabă un jargon de dispreț, cuvântul nu are un sens clar: pentru unii, ‘tocilar’ înseamnă cel care învață mult, care își face toate temele școlare (participând eventual și la activități educative în afara programei), în vreme ce alții îl desemnează astfel pe cel care învață fără să înțeleagă, cu obstinație, printr-o memorare mecanică.

Am în minte și faptul că tinerii pot privi cu dispreț „perle” de înțelepciune populară de genul “Dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă!”. (Am făcut-o și eu. Mi se păreau fie banale, fie prea arhaice, neaplicabile.)

Aș spune copilului meu că, pornind în viață, am întâlnit deseori situații de încordare intelectuală (mai ales în facultate, dar suficient de substanțial și după) în care-mi spuneam „despre asta am avut parcă ceva în manualul de …, din clasa a …; iar dacă atunci n-aș fi învățat doar în pauza de din-naintea orei, sau doar pentru notă, acum mi-ar fi mult mai ușor”. Cât mi-ar fi trebuit atunci în plus? Poate doar câteva (zeci de) minute, smulse din acel timp liber pe care îl petreceam jucându-mă sau delectându-mă cu chestiuni facile. Ulterior aș fi câștigat, trecând mai ușor prin momentele dificile.

Da, lucrurile sunt banale, însă al naibii de structurale: în copilărie și adolescență asimilăm mult mai ușor decât la maturitate. Mulți semeni vor fi observat că prin viață cam navigăm cu mintea și cu trupul ce ni le-am format în acea perioadă. Că ulterior putem doar să menținem (și eventual să șlefuim) ceea ce am strâns atunci.

Da, sunt încredințat că astfel (cu acel mic adaos de „toceală” în tinerețe) aș fi fost ceva mai pregătit pentru viață. Nu doar știind mai multe, ci fiind și mai obișnuit cu efortul.

Vrem nu vrem, viața cam e o luptă: pentru succes, pentru supraviețuire, sau oriunde între cele două. Iar pentru cei mai mulți dintre noi, nu contextul exterior (părinții, prietenii, norocul, etc) ne va sprijini, ci ceea ce am acumulat până la momentul fiecărei mici bătălii.

I-aș spune asta copilului meu, dar mi-e teamă că nu găsesc cuvinte la fel de puternice pe cât e sentimentul meu pentru această chestiune… Că eșuez lamentabil într-o postură de moralizator…

Ar putea el înțelege regretul meu? Cum că n-am stors mai multe de la viață în prima ei parte, când mintea/trupul se dezvoltau așa intens? Că de-abia ulterior am înțeles că nu față de părinții mei aveam obligația primă de a mă dezvolta, ci față de mine, cel din viitor?

P.S. Viața dincolo de interdicția „supremă” (aparent ‘off-topic’): mă amuz amărui în sinea mea când văd adolescenți oripilați de faptul că părintele le interzice, la un moment dat, ceva (plecarea într-o excursie; participarea la un spectacol târziu în noapte; accesul la un ‘pub’ mai rău famat/fumat). Devine aceasta imediat un capăt de viață. Devin ăi bătrâni niște încuiați. (Uneori sunt, în formă, dacă nu pot explica tânărului de ce lor le pare aceea ca fiind o trecere peste normal, sau o experiență care nu merită.) E aici și un afurisit joc al încrederii, joc dublu: părintele n-are încredere că tânărul se va descurca onorabil; adolescentul nu crede în înțelepciunea bătrânului. (V-am mai spus că sunt șapte miliarde de adevăruri pe planetă?) Dacă partea cu încrederea o las altora, mai pricepuți, pentru prima chestiune (interdicția) aproape că îmi vine să strig: “Există viață și dincolo de asta!”. Rămân destule posibilități pentru a ne simți bine. Hai să nu „nașpim” chiar toată viața atunci când avem un moment mai jalnic!

P.P.S. Mda, forma, bat-o vina! Pentru părinte nu e ușor să găsească cuvintele care să treacă dincolo de impetuozitatea/nerăbdarea tânărului, de neîncrederea lui. Cuvinte compatible cu „lexicul” lui. (Și, în fond, nici nu este vorba doar despre cuvinte: aceleași cuvinte pot fi spuse răstit, imperativ, sau însoțite de un zâmbet ori de un gest pacific.)

2) Bariera necesară

Dacă ar accepta copilul să asimileze tot ce știe părintele… Dacă s-ar putea transfera efectiv știința și experiența de viață…, atunci copilul nu doar că ar deveni rapid un om potent, ci ar și avea mai multe șanse să adauge substanțial, la rândul lui, știință și experiență în anii ce-i are în față. (Ani câștigați, printr-un astfel de transfer.)

Dar lucrurile nu merg așa… Cam toți trebuie în tinerețe să reinventăm un pic de roată. Să facem experimente, greșeli…

Pentru că esențiale sunt nu atât cunoștințele dobândite, cât, mai ales, abilitatea de a le folosi. Abilitate necesitând încredere în forțele proprii… Încredere sedimentându-se numai prin exercițiu practic…

P.S. Deci (dificultatea comunicării între generații) nu este doar un viciu ‘de formă’, ci poate chiar o necesară chestiune ‘de fond’.

3) Un scurt fragment din nuvela „Întoarcerea fratelui risipitor”:

«Îmi vin în minte inițiativele tatei, când se simțea el mai tânăr, de a intra în joacă cu noi; și ce ciudate mi se păreau atunci intruziunile. Acum aș vrea să intru eu în joacă cu el, și ce amarnice îmi par încercările… (Da, știu: din perspectiva istoriei tocmai decalajul acesta ajută la regenerarea naturii și la evoluția omenirii – dar e un punct de vedere teoretic, abstract, greu de altoit pe sufletul individului care judecă și simte doar între capetele intervalului de timp alocat lui pe pământ.)

De fapt – realizez când am și răgazul amintirii – la câteva săptămâni după plecarea lui Cainur (sau să-i spun ‘fuga de acasă’?) între mine și tatăl meu s-a instalat un uimitor sentiment de camaraderie, ce avea să țină destul de mult. Și mă oftică acum alunecarea acestuia înspre milă, care înseamnă ruperea unor legături intime și înlocuirea lor cu unele mai superficiale, mai lumești. Așa cum mă tulbură și luciditatea cu care simt aceasta.

Animalul-om crește un singur rând de pui, iar dezacordul biologic dintre cele două generații e neînduplecat. Hm! Alte animale stau mai bine la capitolul acesta…»

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „Panseuri inter-generații” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.