ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

O perspectivă antropologică asupra Science-Fiction

Imaginea Science-Fiction-ului pentru societatea umană – o dublă perspectivă: cum este privit fenomenul SF, și cum amprentează el cultura/societatea. Așadar, eseul de față încrearcă să propună spre analiză câteva aspecte psiho-sociale identificabile în interacțiunea dintre creația SF (literară, îndeobște) și destinatarul acesteia.

Context de evoluție culturală

În urmă cu un secol – într-o societate tot mai efervescentă politic, cultural, tehnologic și artistic – se manifesta o anume polarizare a societății către literatura Science-Fiction, și lucrurile au tot evoluat atunci până acolo încât a devenit limpede că nu este vorba doar de apariția unei specii literare noi, ci de un adevărat fenomen cultural, care avea să influențeze nu doar arta (literatura, cinematografia, artele plastice) ci și societatea (în special prin deschiderile de viziuni și prin componenta educativă, de asimilare a progresului tehnico-științific).

Acceptând reperul temporal de un secol în urmă (ales acum cvasi-arbitrar, dar suficient de semnificativ din perspectiva evoluției societății umane), putem nota câteva aspecte ale culturii anilor 1920: romanele unor scriitori precum H.G. Wells și Jules Verne deveniseră suficient de cunoscute în lume pentru a schița incipient un nou gen literar (sau măcar un subgen); însă – trebuie acceptat – genul se arăta atrăgător pentru public (pentru un anumit public) din motive nu foarte elevate/rafinate. Spre deosebire de genurile literare consacrate (și notăm în paranteză faptul că premiul Nobel pentru literatură îi revenea în 1920 lui Knut Hamsun, iar în 1923 lui William Butler Yeats), noul gen aducea un filon inedit: o îmbinare a aventurii cu premisele tehnico-științifice. Un filon de cultură pop. De altfel, societatea începutului de secol XX avea să fie marcată și de o democratizare literară, catalizată în special de proliferarea publicațiilor tipărite în tiraje/forme accesibile (vedeți fenomenul pulp-fiction în SUA), și timp de multe decenii literatura SF s-a răspândit împreună cu câteva subgenuri literare bazate (aproape exclusiv) pe filoane foarte atractive publicului larg: aventură, insolit, enigmă, mister, crimă, exotism, miracol, magie, spiritism. Așa se face că, mult timp de atunci, Science-Fiction-ul a fost judecat de critica literară fără a-l distinge de subgenurile adiacente (considerate ca find vulgare în comparație cu marea literatură), și de-abia în a doua jumătate a secolului XX, grație unor romane/nuvele de bună factură (scrise de autori precum Ursula K. Le Guin, Brian Aldiss, Frank Herbert, John Brunner, Isaac Asimov, Philip José Farmer, Lewis Padgett), i s-a acceptat statutul de gen literar.

Revenind la încercarea de a referenția temporal evoluția fenomenului SF, vom observa că spre mijlocul secolului XX avea loc o „revoluție-lentă”, pe care o putem exemplifica prin experiența americană: reviste precum ‘Amazing Stories’ (înființată în 1926) și ‘Astounding Stories’ (înființată în 1930) – întrucât primeau la redacție mult prea multe proze de publicat – au fost nevoite să aplice filtre tot mai exigente calitativ pentru publicare. Deși sugestivă, sintagma ‘masă critică’ nu ar fi una foarte potrivită aici (pentru că la origine ea descrie un fenomen fizic cu evoluție de tip treaptă, adică de modificare bruscă a parametrilor de ieșire în timp ce parametrii de intrare evoluează cumulativ și lent), însă evident că fenomenul de creștere cantitativă este cel care a condus la stimularea calitativă, care avea să aibă efect și asupra cititorilor. Altfel spus (și revenind la experiența americană), o selectivitate crescândă privind calitatea ideilor și a stilului literar pentru scrierile publicate de reviste avea să educe gustul publicului. (Dar nu pierdem din vedere faptul că vorbim despre piața americană, unde cantitativul avea întâietate, iar componenta de critică literară pe linie SF încă era infimă. Iar mulți dintre marii scriitori ai genului – Isaac Asimov, A. E. van Vogt, Robert A. Heinlein, Ray Bradbury, Fredric Brown, A. Bertram Chandler, Theodore Sturgeon, Arthur C. Clarke, Poul Anderson, Philip K. Dick, Robert Silverberg, ș.a. – s-au consacrat publicând proză scurtă în astfel de reviste.) Începea astfel emanciparea literaturii Science-Fiction.

Trebuie să admitem că, relativ la acceptarea sa ca literatură mare, în primele decenii (inclusiv ‘deceniile de aur’ din SUA) handicapul Sci-Fi-ului a fost scurtimea prozelor, care era întrucâtva și una dintre caracteristicile genului (în perioada ‘pulp‘ fiind condiționat nemijlocit de… spațiul tipografic). Pe de altă parte recunoaștem că dacă am face abstracție de toate producțiile short-story și very-short-story (în ideea de a obține astfel vreun certificat de afiliere la main-stream) am rata și câteva piese extraordinare.

Şi închei digresiunea referitoare la reperele cultural-temporale ale SF-ului cu o idee proprie: cred că o premisă esențială pentru devenirea ca literatură mare a constituit-o înființarea premiilor Sci-Fi, în special a celor care au vizat de la început un statut deosebit și care au atins rapid celebritatea: Hugo (World Science Fiction Society; începând cu anul 1953); Nebula (Science Fiction and Fantasy Writers of America; începând cu 1966); Locus (revista SF&F Locus; din 1971). Plus alte premii și distincții importante consacrate pe lângă reviste sau fundații culturale din toată lumea. De altfel nu este nimic nou sub soare: pe de o parte, premiul este un produs organic al societății culturale (o emanație firească, un reflex de autoperfecționare), iar pe de altă parte el devenise deja un instrument consființit în marea literatură. Putem deci spune că era un pas necesar. Și nu pierdem din vedere că mecanismul premiului funcționează la ambii poli ai „ecuației literare”: motivare pentru autori, și respectiv criteriu de selecție de partea cititorilor.

Dacă includem în analiză și cealaltă componentă semnificativă a fenomenului Science-Fiction – cinematografia –, putem recunoaște un oarecare paralelism cu începuturile literaturii SF: de la primele producții animate, adresate publicului dornic de spectaculos (vedeți producțiile Georges Méliès), trecând prin filmele mijlocului de secol XX (interacțiuni cu extratereștri, gadgeturi tehniciste, aspecte supranaturale), a urmat apoi o perioadă de maturitate, concretizată printr-o serie de ecranizări ale unor opere literare SF (Solaris, Blade Runner, 2001: A Space Odyssey, Bicentennial Man, Dune, The War of the Worlds, Stalker, Contact, Arrival, Minority Report, The Time Machine, etc) dar și prin producții cu scenariu neconsacrat (Planet of the Apes, E.T., Matrix, Alien, Man in black, Wall-E, Inception, Terminator, Transcendence, Stargate, Star Trek, Star Wars, Edge of Tomorrow, etc). Însă vom observa în cinematografia SF și oarece declin (deviația spre fantasticul mistic; lipsa profunzimii; împrumutul unei epici gen bandă-desenată; preponderența efectelor vizuale; inserturi nejustificate de scene cu violență; ș.a.), pentru că – spre deosebire de arta scrisului – arta filmului, datorită cheltuielilor mari implicate (investiție care se dorește recuperată), este nevoită să se adreseze unei piețe cât mai largi.

Premise psiho-sociale

Atât creatorul cât și consumatorul de SF sunt oameni, și sunt parte a societății. Ei se influențează unii pe alții, se stimulează vrând-nevrând, chiar dacă – socotind din punctul de vedere al circuitului creație-consum – ei nu interacționează direct/nemijlocit. Relația este totuși una peer-to-peer, în ciuda izolării spațiale și temporale. Pentru creator, existența unui mental social, a unei culturi (cvasi)contemporane, a unei IMAGINI a societății, va constitui premisă bazală pentru ideile (și pentru imaginile) pe care le va emite. Pentru consumator (fie el cititor de literatură SF sau spectator de film SF), ideile din respectiva creație (imaginile mentale sau imaginile reale) vor avea o rezonanță, vor constitui premise educative sau comportamentale. O anume influență psiho-socială este inevitabilă, şi ea are loc chiar și atunci când persoanele de la capetele conexiunii culturale/artistice sunt firi izolate, introvertite (locuitori solitari în vreun turn-de-fildeș, ‘Castel înalt’ sau ‘Mullerdom’).

În cele ce urmează vom încerca să identificăm câteva componente din ‘imaginea SF’ care pot constitui elemente de atracție pentru psihicul individual. Însă, pentru a conferi operabilitate conceptelor, trebuie mai întâi să creionăm o definiție a creației literare Stiințifico-Fantastice. Acceptând necesitatea acestui demers (ca eșafodaj minimal pentru teoretizare), am putea asimila faptul că mai toate prozele SF se subscriu următoarei definiții: o aventură umană (individuală, de grup, de specie) desfășurată în condiții extraordinare (într-o lume ce diferă de lumea noastră obișnuită prin una sau mai multe abateri de la legități naturale) dar în contextul unei coerențe cvasi-științifice (adică derulându-se în limitele unei plauzibilități, oricât de elastică ar fi aceasta). Identificăm în această definiție trei elemente: (1) aventura, experiența, drama; (2) anomalia, excepționalitatea; și (3) cadrul coerenței logice, al veridicității potențiale/extinse.

Avem așadar în primul rând atracția pentru aventura umană (întâmplările prin care trec niște semeni (nu neapărat oameni, dar totuși ‘umanoizi’ în simțire și gândire)) și pentru dramă (trăirile/sentimentele personajelor), aspecte care implică/angrenează capacitateade a înțelege contexte (contexte cu o anumită complexitate), de a empatiza cu personajele, și chiar de a judeca etic povestea (din pespectiva echilibrului social, sau chiar din perspectiva binelui/umanitarului).

Apoi avem provocarea anomaliei, a deviației de la normalitate: de la fizică, de la psihologie sau de la biologie, de la științele fundamentale așa cum le cunoaștem astăzi. (Aici originează distincția SF-ului de alte genuri literare.) Această alterație – obținută imaginativ prin extinderea unei coordonate a realului dincolo de normal/obișnuit – este de fapt o transcendere științifică a realității, și ea constituie premisa pentru extraordinar/sublim specifică creației SF. Însă, spre deosebire de Fantasy, aici jocul fanteziei se derulează cu oarece disciplină: ca din respect pentru cititori (pentru modul lor de gândire), speculația se menține într-un cadru de cvasi-credibilitate. Astfel că putem identifica aici încă două premise de atractivitate: (1) jocul, adică o chemare de participare (virtuală, imaginativă) la aventură, la intuirea regulilor, la un ‘have a good time’ (divertisment, relaxare psihică), o participare ce angajează și stimulează la rândul ei energie și fantezie; (2) provocarea intelectuală, pentru înțelegerea aspectelor științifice care definesc anomalia cheie a respectivei creații SF.

Un alt element de atracție specific Science-Fiction-ului (dar care este prezent doar în creațiile SF de anticipare) îl constituie tentația previziunii, cu provocările ei privind cunoașterea viitorului sau transcenderea înspre lumi/universuri alternative. (Și observăm în subsidiar faptul că în cultura românească conceptul de anticipație este adesea echivalat cu cel de science-fiction, deși în ‘stricto sensu’ termenul s-ar referi doar la ideile SF vizând anticiparea, viitorul, utopiile, scenariile what-if pe axa pozitivă a timpului.) Și vom fi de acord că ispita pre-cogniției, sau chiar experimentarea utopiei, constituie un element forte, întrucât, dincolo de fantezie, dincolo de ludic, experimentarea previziunii se grefează pe o funcție esențială a psihicului uman: nevoia de planificare.

Dar și aspecte mai defavorabile

În imaginea de anasamblu a Science-Finction-ului în societate există și o „dark side of the moon”, pe care este firesc să o luăm în calcul (pentru balansarea lucrurilor), iar dintre aspectele mai puțin favorabile vom nota două.

• În primul rând faptul că literatura SF nu a fost (mult timp) acceptată ca aparținând marii literaturi (main-stream), ci doar consemnată ca subgen literar (aparținând unor denominări incerte sau de mâna-a-doua). Percepția aceasta (care, trebuie să recunoaștem, a fost justificată până dincoace de mijlocul veacului trecut) s-a datorat faptului că majoritatea prozelor Science-Fiction din primele decenii aveau o formă literară precară: interesul pentru idea SF îi acapara integral pe cei care scriau, în detrimentul formei literare și a profunzimii psihologice a personajelor. (În privința formei literare ne referim la aspecte precum: stilul scriituri, construirea narațiunii, dozarea dramatică, figurativitate, emoționalitate, estetică literară, figuri de stil, metafore, și alte asemenea existente în bagajul beletristicii main-stream.) Fenomenul a fost evident în SUA şi Europa până prin anii 1940-1960, dar s-a înregistrat și în partea noastră de lume în perioada 1945-1970 (cu influențe din blocul sovietic, de unde și accentele specifice expansiunii cosmice).

• Cea de-a doua chestiune. Înspre sfârșitul secolului XX deja se observa că societatea a definit profilul tipic al cititorului de Science-Fiction cu o notă de dispreț. Cititorul era fie copil (deci persoană cu discernământ nedezvoltat), fie un tânăr necopt intelectual, fie un tocilar (elev preocupat excesiv de școală, de știință), fie o persoană matură dar neadaptată social. (În Europa de Est aspectul a fost un pic atenuat de faptul că după anii 1980, în plin regim comunist, fenomenul SF rămăsese printre singurele posibilități de racordare la un spirit progresist social, deci nu putea fi desconsiderat cu ușurință.) Desigur, dacă raportăm aspectul acesta la necesara abilitate a consumatorului de Science-Fiction de a înțelege lucruri complexe (adesea implicând tehnologii avansate sau ipoteze științifice de vârf), atunci putem prespupune că se ascunde și un dram de invidie în această prejudecată socială.

Influențe și beneficii – individuale și sociale

Am văzut mai devreme că se pot identifica destule aspecte/elemente care explică de ce (ne) este atractivă imaginea SF-ului. Însă în cele ce urmează vă propun să studiem un pic și chestiunea inversă: ce amprentă lasă Science-Fiction-ul asupra oamenilor, fie ei considerați individual, fie cumulați în societate.

Începem referindu-ne la specificul definitoriu (respectiv la punctul 2 din definiția anterioară), și vom recunoaște că elementul cheie al creației SF, care este de factură (cvasi-)științifică, solicită și dezvoltă în primul rând cunoașterea și inteligența. În povestea SF, intriga științifică – indiferent că este simpla călătorie în spațiul cosmic, o călătorie în timp, o translație/transcendere într-o lume paralelă, ori interacțiuni cu extratereștri, potențe supranaturale, inteligențe artificiale, clonare, ș.a.m.d. – atrage cititorul/spectatorul printr-un inedit special (diferit de cel al ficțiunii fantastice/magice) și îl antrenează în a identifica și urmări o anumită coerență științifică: consumatorul își dezvoltă deprinderea de a decela plauzabilitatea lucrurilor (chiar și a celor actualmente imposibile), ceea ce îl va ajuta să se formeze ca om (apt de a profesa și de a relaționa cu alți oameni), dar și să evite derapajele spirituale.

Lumile imaginate în scrierile Science-Fiction, oricât ar fi ele de fanteziste, au totuși legitățile lor, pe care lectorul le simte și le asimilează. Imersiunea mentală ca într-un joc serios, un joc cu mize și cu reguli, contribuie la dezvoltarea logicii cititorului și la aprecierea ideii de coerență. Iar astfel de lucruri vor conta mai ales în copilărie și în adolescență, perioadele cu dezvoltarea intelectuală cea mai substanțială. Și peste toate, vom observa că urzeala aceasta logică din creația SF are adesea nuanțe etice, întrucât loialitatea jocului implică imaginativ și elementul responsabilitate, aceasta adăugându-se la eventualul echilibru moral pe care îl urmărește chiar scriitorul/creatorul (voit sau nu).

Ne oprim deocamdată aici, deși dacă am lărgi mai mult perspectiva am putea analiza inclusiv aspecte vădind amprenta pe care Science-Fiction-ul a pus-o propriu-zis pe cultura umană: reliefarea unei noi literaturi; stimularea imaginației în arte conexe (cinematografie, muzică, arte plastice, teatru, etc); apariția de curente artistice de influență/sorginte SF (muzică, design vestimentar, design de produse, etc), inducerea de noi atitudini sociale și de comportamente de consum, ș.a.

Bibliografie:

Băduț, M.; ‘Fals tratat de antropologie’, Editura Europress Group, București, 2022

Băduț, M., ‘Science-Fiction-ul şi predicţia viitorului’, Expres cultural 6/2021

Băduț, M.; ‘SF-ul ca literatură formativă’, Revista EON 2/2021

Băduț, M., ‘Filon omenesc în creațiile SF’, Viața românească 10/2018

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „O perspectivă antropologică asupra Science-Fiction” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.