ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

O necesară circumspecție.

Teoriile micro- și macro-cosmosului

În anumite domenii ale cunoașterii adevărurile sunt nevoite să circule mai degrabă ca ipoteze și teorii, și poate că nici n-ar trebui, până la eventuala confirmare, să le numim adevăruri. Problema e că multe dintre aceste idei (ipoteze) ne sunt cumva apetisante: prin inedit, prin alura de miraculos/imposibil, prin perspectivele deschise (fanteziei sau cunoașterii).

Două astfel de domenii sunt și „mecanica cuantică” (teoria micro-cosmosului, a particulelor subatomice) și respectiv „nașterea și evoluția Universului” (teoria macro-cosmosului). Deși în ultimele decenii s-a evoluat foarte mult în aceste arii ale cunoașterii umane, încă avem lacune (în ciuda reflexului de a crede că știm totul), și aceasta din cel puțin două motive: (1) sunt domenii în care nu putem cerceta/studia cu propriile noastre simțuri (prin percepție directă); (2) legile și metodele de cunoaștere anterioare (precum legile mecanicii clasice) nu se pot aplica respectivelor domenii. Sunt deci arii nebuloase, în care se navighează fără repere sigure. Mai mult, înclin să cred că în aceste teorii – așa cum au ajuns ele la noi – s-au strecurat și se pot strecura erori și neînțelegeri. Și iată premisele.

În primul rând stă faptul că emitenții lor (oameni de știință) nu au avut întotdeauna calități de comunicator (sau nu și-au propus efectiv să se adreseze oamenilor din afara domeniului lor), ceea ce a dus la formulări ermetice, prea succinte, prea în jargon științific, și deci ajunse la public lipsite de contextul necesar înțelegerii largi. (E posibil ca un anumit hermetism să se datoreze și dorinței emitentului de a nu divulga prea mult eventualilor concurenți din domeniu.) Să nu uităm că uneori notele textuale (devenite pe alocuri proverbiale, și adesea citate ca atare) sunt doar fragmente de idei apărute ca revelații în fluxul de gânduri al omului de știință preocupat de domeniul său, domeniu cu care el este familiar dar pe care nu-l exportă în mintea receptorului odată cu fragmentul emis. Altfel zis, deși ajunge la public, fragmentul acela era destinat inițial uzului intern. Nu excludem nici tentația de exprimare în hiperbole, cu efecte păgubitoare în comunicare.

În al doilea rând intermediarii: cei care au preluat respectivele enunțuri inițiale (din comunicate/anunțuri; din articole publicate în reviste de specialitate; din lucrări prezentate la conferințe/simpozioane/seminarii) și care au încercat să le transcrie pentru uzul publicului larg. La acest nivel alterarea este și mai probabilă, întrucât aici vectorii (redactori de emisiuni radio/TV, redactori de știri, redactori de reviste de popularizare a științei, blogger-i, tăifăsuitori, ș.a.m.d.), oricât de familiarizați ar fi cu știința, rareori ar putea avea un nivel de înțelegere compatibil cu niște teorii aflate în afara științei comune.

Un al treilea nivel de viciere apare la traducerea dintr-o limbă în alta, unde – la incompetența științifică aproape inevitabilă (să nu uităm că vorbim de științe de vârf și de speculații/teorii extreme, apărute în contexte lexicale care nu s-au maturizat nici măcar în limba de origine) – se adaugă și capcana lingvistică a semanticii aparente (a folosirii unor sinonime din idiomul obișnuit al limbii destinație pentru a exprima sensuri inedite).

Ce vreau să spun e că în astfel de domenii ale cunoașterii transmiterea ideilor este problematică. Și (asumându-mi oarece riscuri) încerc să dau aici un exemplu de comunicare defectuoasă. Quantum entanglement, care este în esență un principiu al coerenței și interdependenței particulelor cuantice. Datorită unei comunicări deficitare, efectul de ‘entanglement’ a ajuns la public astfel:

„Dacă unei particule desprinse dintr-o pereche de particule i se schimbă o stare, atunci cealaltă particulă simte schimbarea și o preia și ea.” (Perspectivele sunt fascinante, recunosc.)

Deși la origine (diateza pasivă redevenind diateză reflexivă) ar fi fost ceva de genul:

„Dacă o particulă desprinsă dintr-o pereche de particule îşi schimbă o stare, atunci probabil că şi cealaltă particulă își va schimba simultan aceea stare.”

Poate că exemplul ales aici este o simplificare, dar cred că exprimă esența problemei. Și, pentru exemplul de față, ne amintim și principiul acela statuat în mecanica cuantică:

„Nu (te) poți (apropia suficient pentru a) observa starea unei particule fără să îi afectezi starea.”

(Nici în cealaltă extremă, dimensional vorbind, adică înspre macro-cosmos, cu teorii precum ‘Big Bang’, nu stăm cu mult mai bine. Dar despre aceasta poate altădată/altcineva.)

Da, pe lanțul dintre emitent și receptor sunt multe capcane semantice. Pe de altă parte, ne referim la domenii în care nu sunt posibile determinările directe. (Aici teoriile emise sunt doar ipoteze, și doar ulterioare determinări/observări/exprimente indirecte le pot confirma, parțial de obicei.) De-abia după ce raționamentele teoretice sunt validate prin oarece dovezi științifice repetabile, adevărurile acestea pot fi ridicate la rangul de „adevăr cu probabilitate” (și mai niciodată la rangul de ‘adevăr absolut’).

Și pe de o altă parte (respectiv de partea noastră), vom observa că pseudo-știința apare atunci când ne lăsăm atrași de miraculos și când nu ponderăm îndeajuns cu îndoială, cu circumspecție și cu raționamente în răspăr.

De altfel, se poate observa că în orice moment din evoluția civilizației umane există arii de cunoaștere incertă, domenii mai ezoterice, care incită firea umană să producă mai degrabă patimă decât cunoaștere. (Nu se înfierbântă nimeni pentru mv²/2, pe când mc²…)

(1 iunie 2022)

(fragment din cartea ‘Fals tratat de antropologie’, Editura Europress, 2022)

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „O necesară circumspecție. Teoriile micro- și macro-cosmosului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.