ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

Idolatrizarea inteligenței artificiale

Cumva ne temem de ‘inteligența artificială’, dar în același timp sperăm că ea va rezolva probleme efective ale societății umane. Pe lângă acest paradox, există și multă confuzie/neînțelegere în privința ei. Aproape ca un nimb…

Speranță și eroare

Este tot mai evident, și în tot mai multe sectoare ale (con)viețuirii, că investim din ce în ce mai multă speranță în ideea că prin instilarea inteligenței artificiale în viața noastră (în/prin sistemele informatice și de telecomunicații) ea va rezolva convenabil și de la sine mai toate problemele noastre (economice, administrative, sociale, urbanistice, legislative, politice, logistice, tehnice, etc). Desigur că, în contextul în care mai toți simțim/resimțim problemele societății (uneori până aproape de angoasă), o astfel de idee ajunge să fie în așa măsură de ispititoare încât să ignorăm aspectele problematice ale acestui panaceu universal. Aspecte (de genul celor subliniate în fraza de mai sus) pe care vi le propun spre analiză.

• Instilarea/inocularea? A ce? De către cine?

Despre inteligența artificială ne imaginăm vag că ar fi ceva informatic, un fel de algoritm generic și atotputernic, inițial nespecificat, care – odată țintit sau ajuns la problemă – va genera soluția pentru aceasta. Ei bine, nu este așa: deocamdată ceea ce numim (greșit sau nu) ‘inteligență artificială’ sunt algoritmi creați explicit de om pentru adresarea concretă a diverselor probleme. (Adică așa cum a fost și în deceniile anterioare, doar că nu la o asemenea scară și nu cu emfaza aceasta de omnipotență.) Altfel spus, deocamdată inteligența artificială nu este o entitate concretă/reală, ci doar un concept, o idee, o paradigmă; deci ea nu poate fi nici adresată și nici gestionată efectiv. (Și, întrucât ne-o facem singuri, nici nu avem dreptul să spunem că instilarea are loc subliminal, venind de la vreo conspirație/voință terță…)

În viziune teoretică, pentru ca o aplicație informatică (software, robot/automat) să se califice drept ‘inteligență artificială’ trebuie să întrunească următoarele cerințe: (1) să aibă aplicare concretă (să poată furniza soluție pentru o problemă, indiferent de natura/domeniul acesteia); (2) să fie aptă să ia decizii fără intervenția explicită/detaliată a omului; (3) să fie aptă să colecteze date noi pe care să le poată agrega în decizii/rezolvări; (4) să își poată modifica/dezvolta propriul algoritm pentru a se adapta la sarcini/aspecte noi/neprevăzute. Observăm că – dacă excludem cerința (4) – am putea considera că mai toate aplicațiile informatice complexe pot fi nominalizate/referite ca ‘inteligență artificială’, ceea ce în multe cazuri este destul de îndreptățit. (Vedeți aplicațiile ‘Google Maps’, ‘Google Translate’, ‘Google Live Caption’ și ‘Google Gemini’, deja ubicue.) Desigur, dacă se va întruni/îndeplini și cerința (4), atunci societatea va avea de înfruntat și de rezolvat o serie de chestiuni grave (etice, juridice, tehnice, sociale). Da, atunci când deciziile nu vor mai fi luate de algoritmi creați/controlați de om, lucrurile se vor complica, inclusiv din prespectiva răspunderii. Mai mult, abilitatea inteligenței artificiale de a-și modifica propriul algoritm ar putea constitui premisă pentru acea Singularitate de care societatea umană deja se teme.

Însă în realitatea spațiului public apar tot mai multe neînțelegeri și exagerări privind inteligența artificială, iar evoluția lucrurilor și nerăbdarea societății par să conducă inclusiv înspre o deformare/relaxare a ‘definiției IA’, uneori ignorând, alteori supraevaluând cerința (4) amintită mai sus.

inteligența artificială	date / informații	algoritm	autonomie în decizii/acțiuni
nivelul 1	prestabilite	prestabilit (creat de om)	redusă
nivelul 2	(prestabilite și) colectate în exploatare	prestabilit (creat de om)	medie
nivelul 3	gestionate liber de către mașină	modificat/creat de mașină	înaltă

Și pentru că în privința (in)dependenței de om a aplicațiilor/automatelor cu inteligență artificială se poate ușor strecura confuzia, încercăm aici o clarificare, și anume focalizând spre componenta ‘om’ a relației. La nivelele 1 și 2, ‘inteligența artificială’ este aptă/destinată să decidă/acționeze independent de omul pe care îl servește (la momentul actual/curent), dar rămâne complet dependentă de intențiile omului care a creat-o/programat-o inițial, pe când la nivelul 3 ea ajunge să opereze independent de ambele instanțe umane (cea curentă și cea inițială). Am revelat astfel o discriminare temporală a nivelelor de autonomie.

Dar putem analiza lucrurile și la nivelul cel mai de jos al algoritmului, adică la instrucțiunea (bazală) care constituie decizia, figurată astfel:

1) în formă cvasi-naturală:

_ în situația [cutare*] decid [acțiunea*] _

2) în forma unui limbaj de programare generic (pseudo-cod):

_ if [condiție*] then [acțiune*] _

(Menționăm, pentru conformitate, că algoritmul real poate fi compus din mai multe astfel de micro-instrucțiuni, organizate concertat și conform temei/destinației.)

Și vom observa că inițial (nivelul 1) elementele marcate cu asterix (*) sunt stabilite de omul care creează algoritmul, astfel că intenționalitatea și răspunderea – derivate din cumulul ‘decizie + date’ – sunt integral umane. La nivelul 2 deja elementele (*) vor cumula (și) date colectate de aplicație/automat/robot, însă algoritmul (fluxul decizional) rămâne cel creat inițial de om – așa încât răspunderea este majoritar umană, însă ea se poate diminua prin eventualul neprevăzut contextual al datelor colectate. Iar la nivelul 3 apare abilitatea (libertatea) inteligenței artificiale de a insera în algoritm propriile instrucțiuni ‘if … then …’, cu intenționalitate potențial imprevizibilă, astfel că responsabilitatea va deveni neinstrumentabilă etic și legal/judiciar.

Se poate analiza o decelare a răspunderii/implicării omului și din perspectiva factorului care amorsează aplicația/automatul: declanșarea procesului/deciziei se face (1) printr-o acțiune umană (cerere/interogare/acționare) sau (2) de către un eveniment apărut într-un context monitorizat de acea inteligență artificială (precum o valoare ce atinge/depășește un prag prestabilit). Pentru speța 1 implicarea umană este atât cea prezentă (actuală) cât și cea anterioară (de la data creării algoritmului de procesare), iar pentru speța 2 implicarea omului este doar cea anterioară (plus eventuala acțiune prezentă a omului asupra contextului monitorizat, voluntară/conștientă sau nu).

Dar de ce vorbim aici despre implicarea omului? De ce ar fi important omul în ecuația IA?…

Inteligența artificială realizează concretul (acțiunea/decizia) prin corelarea unor abstracte, a unor entități informaționale care nu au semnificație particulară pentru ea. Și încerc să exemplific chiar în zona aplicațiilor care folosesc limbajul omului/natural, zonă în care inteligența artificială a evoluat cel mai surprinzător. Pentru noi, mai toate cuvintele poartă o semnificație umană: fiziologică, emoțională, intelectuală. Gândiți-vă la cuvinte precum „frig”, „aleargă” sau „târziu”. (Și mai sunt în dicționar câteva zeci de mii de cuvinte pe care mintea umană le folosește rezonând foarte organic, foarte legat de ființă/ființare.) Pentru IA (inclusiv pentru cea care folosește modelarea de limbaj uman) oricare dintre aceste cuvinte are doar două valori: o valoare frazeologică (gramaticală), și o valoare statistică dată de corelările (cu alte cuvinte) rezultate din folosirile anterioare. Avem – observată sau nu, acceptată sau nu – o disjuncție profundă între cele două perspective. (Unii vor spune că disjuncția este irelevantă, că în final eficiența contează. Că am putea face abstracție de semnificația umană.) …

Dar ne întoarcem la elementele noastre de analiză (semnalate inițial).

• Convenabil pentru noi? De ce credem asta?

Câtă vreme omul furnizează informațiile și algoritmii, ne așteptăm ca deciziile sistemelor informatice – indiferent de domeniu – să fie conforme cu normele și cu practica respectivului domeniu. Însă, dacă vom ajunge dincolo de această premisă, va trebui să ne întrebăm: de unde va prelua inteligența artificială criteriile deciziilor? Cum de sperăm că ea ar putea lua, de la sine, deciziile corecte/potrivite pentru noi? De ce considerăm că punctul de vedere al unei inteligențe autonome ar fi (sau va rămâne) identic cu cel al omului? Ce garanție avem că ea, ajunsă autonomă, va folosi în confecționarea deciziilor aceleași repere ca noi?…

Se pare că uităm un aspect esențial: binele și răul ne sunt concepte atât de intrinseci și de inefabile, și atât de contextuale, încât nu pot fi cuprinse integral în cuvinte/formule/reguli, pentru a fi transmise/inoculate efectiv și comprehensibil sistemelor automate.

Irezistibilitatea tentației

Revenim la problema omului ca individ al societății de astăzi, și ne întrebăm: de ce apare în noi acea încredere că inteligența artificială este un panaceu universal? De ce ne atrage/subjugă într-atât ideea de soluție/rezolvare unică/absolută la toate problemele, încât ignorăm reversul și riscurile de viitor?

Să încercăm câteva ipoteze de răspuns, într-o ordine aleatoare!

• Din prejudecata că tot ce este aport al informaticii înseamnă apriori un câștig (de eficiență, de cantitate, de calitate, de viteză – adică până la tangența cu absolutul).

• Din speranța că inteligența artificială va prelua mai toate frâiele din mâinile nesigure ale oamenilor și că va oferi soluții complete și perfecte la toate problemele noastre.

• Dintr-un reflex (perfect documentabil psiho-biologic) al comodității, al evitării eforturilor, al neasumării răspunderilor.

• Dintr-un reflex de snobism/orgoliu: aderăm la o modă șic din sfera mediatică (la un „hype” din mass-media și/sau din rețelele sociale); pentru că este „trendy”, „de bon ton”, să susținem idei/abordări moderne/futuriste.

• Pentru că mulți furnizori de produse complexe deja folosesc sistematic sintagma ‘inteligență artificială’ ca argument de marketing, amplificând – într-o buclă de reacție pozitivă – tendința generală.

• Pentru eficiența categorică cu care se obțin rezultate (o eficiență inegalabilă pentru om). (Și iată un exemplu din domeniul artei: o aplicație software pentru producție muzicală folosind inteligență artificială poate astăzi genera aproape instantaneu un cântec nou, gata pentru audiție/publicare. Desigur, analizat cu foarte multă atenție, cântecul respectiv vădește oarece imperfecțiuni componistice, îi lipsesc rafinamente/virtuozități de interpretare, și nu reproduce cu fidelitate înaltă sunetele instrumentelor muzicale reale. Însă, pe de altă parte, pentru a realiza un cântec similar, oamenii ar avea nevoie de multe zile/săptămâni și de foarte multe resurse.)

• Ș.a.m.d..

Riscuri și alte efecte negative pentru om

Pe lângă cele două riscuri semnalate în rândurile de mai sus – disiparea/șubrezirea responsabilității în decizii/acțiuni, și respectiv potențiala denaturare a deciziilor datorită imposibilității/dificultății de a-i transfera/impune inteligenței artificiale criterii etice/morale/umane – mai sublinem, spre final, un risc mai de substrat, de natură psiho-intelectuală, pentru om deci: diminuarea exercițiului de raționare și de căutare/analizare/validare/reagregare/sintetizare a informațiilor va conduce la atrofierea acestor funcții/abilități (pe care, N.B., natura le-a dezvoltat în decurs de sute de mii de ani). (Deja multe aplicații informatice conțin facilități de asistență care urmăresc comportamentul utilizatorului și extrag din acesta reguli pe care apoi le extind preemptiv în contexte asemănătoare. Efectul este radical: pare că ni se simplifică viața, și ignorăm faptul că folosirea masivă a acestor forme de asistență va conduce în timp la atrofierea propriilor noastre abilități.)

De altfel, în relația omului cu inteligența artificială se poate întrezări și un aspect simptomatic (cvasi-patologic): reacția pozitivă (asemeni viciilor clasice) – cu cât consumăm mai mult, cu atât dependența devine mai profundă.

Însă, privind pe ansamblu chestiunea riscurilor, putem spune că pe alocuri societatea începe să ia în calcul eventualele efecte negative ale folosirii/asimilării prea intense a inteligenței artificiale, doar că atracția acesteia este tot mai greu de neutralizat.

•

Din păcate societatea construiește aproape subconștient o aură în jurul ideii de ‘inteligență artificială’ și investește nefiresc de multă speranță în ea, uitând că omul trebuie să aibă deopotrivă drepturi și îndatoriri, că nu se poate deroga de la acest dat, și că externalizarea inteligenței/deciziilor – din comoditate?, din nerăbdare?, din ignoranță? – ar putea conduce la involuția speciei umane și la disoluția civilizației.

P.S. Alte eseuri scrise pe tema aceasta:

https://anthropos.ro/mircea-badut-inteligenta-artificiala-si-filologia/
https://anthropos.ro/mircea-badut-addendum-la-legile-roboticii/
https://anthropos.ro/mircea-badut-note-despre-inteligenta-artificiala/
https://anthropos.ro/mircea-badut-stagnare-in-evolutia-umana-2/
https://anthropos.ro/mircea-badut-cognitia-plata-avantaje-si-dezavantaje/
https://anthropos.ro/mircea-badut-urbanext/

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „Idolatrizarea inteligenței artificiale” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 9/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.