ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

Din audiții muzicale. Contrapunctul

De la un experiment ludic

Pe măsură ce înaintăm în vârstă șansele de a asimila lucruri noi se diminuează, însă uneori curiozitatea ne face să compensăm tendința.

Recent, dintr-un impuls mai de divertisment, mi-am propus să procur niște discuri cu muzică de chitară clasică interpretate de doi maeștri renumiți – John Williams și Julian Bream – pentru a compara interpretarea celor doi în cazul câtorva piese celebre. Deci o mică întreprindere personală și frivolă pentru timpul liber. De altfel, rezultatul comparației nici nu contează aici (deși pornisem destul de înarmat să urmăresc atât tușele interpretative ale celor doi cât și timbrul/tonul chitarelor), întrucât uneori lucrurile te surprind nu pe centru (din zona previzibilă), ci mai dinspre margini. Și aici „marginea” a venit din faptul că tot atunci, și dintr-un fel de inerție, am procurat mai multe discuri de vinil cu muzică de chitară, iar la audiția unuia dintre ele, interpretat de un chitarist ceh, a apărut pentru mine revelația. Sau ceea ce avea să îmi devină revelație, pentru că la început a fost doar o senzație de intrigare: una dintre micile piese compuse de Bach sub numele de ‘Allemande’ (și transpusă pentru chitară) îmi părea aici interpretată mai altfel. Și foarte curând lucrurile mi s-au limpezit: majoritatea interpreților de chitară clasică tratau partea de note joase (executate pe corzile mai groase ale chitarei) ca pe un ‘basso continuo’ (adică precum clasicul acompaniament de note muzicale ce susține ritmic și armonic instrumentul solistic, și care acompaniament ajunge cu oarece discreție în atenția ascultătorului), pe când acel interpret ceh reușise cumva să trateze cele două linii melodice din Allemandă cu aceeași pondere, și, astfel echilibrate accentele sonore, ascultătorul afla că acolo sunt de fapt două melodii întrețesute, și putea urmări două povești întrepătrunse. Adică i se revela contrapunctul.

Descopeream astfel ceea ce nu prea fusesem în stare să înțeleg în tinerețe…

De la contrapunct la simultaneitate aparentă

Însă uneori lucrurile se mai derulează și din întâmplare, sau oricum nu dintr-o ambiție coerentă. Pentru că, nu mult timp după acel episod, se întâmpla să procur un anume album de muzică care avea să-mi confirme și să înalțe acea revelație. Dar mă întorc un pic în timp, pentru a explica cum stau lucrurile cu viziunea mea semi-doctă într-ale muzicii…

Da, într-o zi, probabil având eu în jur de 20 de ani, aflam că Johann Sebastian Bach a fost un maestru al contrapunctului, și am simțit atunci – din vocea redactorului de radio – că acel cuvânt este un concept esențial, important, așa că l-am căutat în dicționar. (Era desigur un dicționar tipărit pe hârtie; în acele vremuri nu putea fi vorba de căutare prin internet, și nici de web-link-uri pentru exemplificare.) Din păcate ceea ce am găsit atunci n-a fost suficient de explicit pentru mintea mea, așa că am păstrat în gânduri întrebarea pentru mulți ani. Și, da, aveam să mai întâlnesc uneori audiții muzicale – de muzică clasică, îndeobște cu muzică de cameră, dar și de jazz – în care recunoșteam dialoguri întrețesute de instrumente (instrumente diferite), și pe care le subscriam cumva în definiția ce-mi rămăsese în minte…

Revin acum la povestea mea: la șansa pe care am avut-o cu acel album audiofil de sonate și partite, compuse de același Bach, și interpretate admirabil de Julia Fischer folosind o vioară Guadagnini din 1742. De altfel, pentru mine lucrurile au fost și foarte convergente în acest caz: (1) Johann Sebastian Bach chiar a reușit un nivel înalt de contrapunct în aceste bucăți muzicale; (2) interpretarea muzicii este foarte bună; (3) vioara aceea, de lutier vestit, sună foarte bine; (4) înregistrarea muzicii este făcută cu multă grijă pentru fidelitatea sunetului (iar discul de tip SACD asigură premise Hi-Fi).

Experiența concretă? O, ea se poate rata destul de ușor: dacă o ascultăm fără concentrare, muzica aceasta va trece pe lângă noi ca un simplu divertisment, interesant doar prin sonorități și prin mici idei melodice. Mai mult, probabil că ne va irita doublé-ul la care tot recurge Bach, deși Julia face deseori minuni în a atenua fațeta dezagreabilă a acestei tehnici. (Și voi reveni imediat asupra doublé-ului.) Compusă pentru o singură vioară (instrument muzical eminamente serial), muzica aceasta este cumva specială, în sensul că trebuie ascultată cu o anumită atenție, eventual o atenție prevenită explicit. (Mda, mi-ar fi prins bine și mie odinioară să-mi fi explicat cineva ‘cum devine cazul’, pentru a putea recepta experiența la o vreme mult mai prielnică dezvoltării mele intelectuale/culturale.)

Dacă însă ne lăsăm abandonați audiției (cu sau fără ochii închiși), atunci – urmărind succesiunea de note muzicale imaginate și respectiv interpretate (prin dualitatea aceasta sugerând eu să ne aducem în gânduri și nițel din perspectiva intenției compozitorului), și anume urmărind cu oarece atenție șirul – vom observa curând că tot apar sunete care, deși defel ar părea că sparg aproape inestetic linia melodică, alcătuiesc de fapt o altă melodie, mai sus sau mai jos față de melodia anterior observată, iar uneori cea de-a doua melodie insinuată „ia conducerea” pentru un timp. Da, vom „vedea” cum în plină derulare de linie melodică se instilează o altă melodie, oarecum armonizată cu prima (deși nu în cuplaj muzical strâns) dar și destul de liberă în idei. Contrapunctul. Și, odată ce ni se revelează cele două povești, vom tot pândi – cu o curiozitate deopotrivă estetică și intelectuală – reapariția firului melodic în împletitura sonoră, acesta fiind spectacolul pe care Bach îl imagina în urmă cu trei secole. Aceasta fiind moștenirea lăsată de el omenirii.

Deși sonatele și partitele acestea sunt piese muzicale relativ scurte, și sunt interpretate cu o singură vioară, ele ne vor arăta o bogăție uimitoare dacă le onorăm ascultându-le în cheia contrapunctului. (Da, Sonata numărul 3 în Do ne va da iluzia că audiem un întreg concert simfonic compus de Antonio Vivaldi.) Ba pe alocuri vom avea senzația că apare și o a treia linie melodică în urzeala longitudinală de sunete, că întrezărim acolo încă o poveste…

Spre final revin, cu intenția imediat revelată, la tehnica de interpretare numită doublé, și anume pentru a aduce în atenție timpul, ca factor ce contribuie la sublimul adus de contrapunct. Deci, doublé-ul (sau ‘double stop’) este tehnica prin care interpretul de vioară emite simultan două note muzicale trecând cu arcușul peste două corzi deodată. (Desigur, interpretul își poziționează degetele pe cele două corzi ale viorii în locurile corespunzând notelor desemnate pe partitură.) Relația tonală dintre două note simultane este dată de intenția muzicală a compozitorului, și de obicei ea este una plăcută, evidentă mai ales la instrumentele cu corzi ciupite/lovite (pian, clavecin, chitară, harfă). Din păcate, vioara fiind un instrument cu corzi frecate, arcușul impune o conexiune fizică destul de puternică între acele două corzi, determinând o interferență a undelor acustice emise, ceea ce generează adesea un adaos sonor inestetic (aproape de scrâșnet). Însă aceasta a fost doar o paranteză, pentru reamintirea unei lecții din Fizica de liceu. Și acum revenim la „oile noastre” întrețesute! Aici Bach folosește destul de mult doublé-ul, și desigur că una dintre cele două note aparține unei linii melodice iar cealaltă se constituie pentru linia din contrapunct, și realizăm astfel că apariția doublé-ului este de fapt o punte de timp sincron între cele două linii; pentru că altfel – vioara fiind de obicei folosită ca instrument monofonic – toate celelalte note, din ambele linii, din ambele povești, se succedă foarte serial (deci asincron) și alternând foarte strâns (atât de strâns că uneori se cere interpretului o virtuozitate de vârf). De altfel, succesiunea vivace a notelor și împletirea lor foarte strânsă în cele două linii melodice, în alternanțe nesimetrice și destul de libere, ne creează acea senzație uimitoare de simultaneitate a poveștilor, ca și când am fi martori la croșetarea de mici ochete sublime în continuum-ul timpului.

Da, când este interpretat foarte allegro (allegro assai sau chiar presto), contrapunctul poate induce ascultătorului iluzia de simultaneitate, de parcă muzica ar păcăli un picuț implacabila curgere a timpului…

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „Din audiții muzicale. Contrapunctul” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.