ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

Despre limite

Ne imaginăm cu greu aplicările de numere extrem de mari, iar atunci când totuși jonglăm cu aceste cardinalități extreme, o facem cumva abstract, decuplați, fără să le asimilăm profund, fără să ne raportăm psihic la ele. Și vă propun două exemple de asemenea aplicări: timpul și oamenii. (Cât de ușor ne este să asimilăm miliardele de ani de transformare subtilă a materiei cosmice și respectiv telurice? Sau miliardele de oameni, colegi de planetă?)

Scurgerea Timpului

Cum simțim trecerea anilor?

Uneori avem răgazul să analizăm retrospectiv felul în care organismul ni s-a dezvoltat (și mai apoi ni s-a degradat) de-a lungul anilor. Sau observăm dintr-o dată „cât de mari au crescut copiii!”. Alteori facem comparații între societatea actuală și cea pe care ne-o amintim de odinioară. Uneori revenim în câte-un colț de țară pe care nu l-am văzut de mulți ani și remarcăm diferențe („ce mică-i acum odaia în care am copilărit!”). Alteori întâlnim un miros rar pe care ni-l amintim, tulburător, peste decenii. Cam la nivelul acesta sunt experiențele pe care omul le poate trăi profund, cu propriile simțuri și gânduri, privind trecerea gravă a timpului.

Ani, zeci de ani… Concluzionăm inductiv (și deocamdată nepretențios) că în mod firesc simțim perioade de timp comparabile cu timpul propriei vieți. Dincolo de această limită trecem doar cu imaginația și cu istoriile completate de alții, însă cumva superficial, fără garanții afective și cognitive similare celor pe care le avem în domeniul propriu de retro- și pro-specție temporală.

Iar când dorim să trecem dincolo de intervalul acesta „senzorial”, suntem nevoiți să extrapolăm aplicând o scalare derivată tot din experiența aceea proprie privind scurgerea lentă a câtorva zeci de ani. Or, pentru procese foarte îndelungate – precum apariția comunităților umane, configurarea continentelor, geneza universului – scara aceea de măsurare nu mai este aplicabilă…

Astfel, milioanele de ani dintr-o teorie precum cea evoluționistă nu pot fi ușor acceptate de mintea umană (mai ales dacă îi amenință convingerile de viață). Tot astfel, secundele teoriei Big-Bang-ului cosmic sunt dificil de asimilat ca secunde telurice. (La teoriile privind apariția universului putem da vina și pe o definire redactată de minți versate în a jongla cu scalări neconvenționale ale timpului. Sau, de exemplu, pe imposibilitatea de a ne imagina că toată masa universului a fost cândva concentrată într-un punct infinit de mic.)

Da, pentru a le valida, mintea umană cere să simtă profund aspectele esențiale…

Când axa timpului nu-i evidentă

Dintre minunile materiei: puzderia de stele pe cerul nopții; frumusețea stranie a nebuloaselor; atracția gravitațională; imaginea Terrei văzută de pe orbita planetei; plaje, fiorduri, păduri, munți; florile de mină; florile-flori; funcționarea celulelor; frumusețea felinelor; fiziologia mamiferelor; inteligența și creativitatea omului; ș.a.

Minunile lumii ne-au părut așa de radicale în aspectul lor uimitor încât le-am atribuit cauze metafizice. Și asta s-a întâmplat pur și simplu pentru că ne-a fost imposibil de imaginat (și mai apoi de acceptat) că perioadele de timp imense – perioade enorme, cu lungimi mult peste ce poate omul înțelege „cu sufletul” – pot îngădui materiei, prin cvasi-infinite transformări discrete, să ajungă acolo.

Limitările – funcția conservativă

Cam câți oameni cunoaște un om? Să-ncercăm a imagina o medie, inductiv, pornind de la propria experiență cotidiană!

Cunoaștem direct câteva zeci-sute de oameni – persoane înșirate, pe o scară a ‘salutabilității’, de la cele apropiate, recunoscute/întâmpinate cu gesturi/vorbe tandre, și apoi trecând de la formulele afabile până la cele mai scurte saluturi impersonale. Mai adăugăm pe răbojul relațiilor interumane câteva sute-mii de chipuri reale recognoscibile, incluzând aici, cu o necesară indulgență, și acea cunoaștere unidirecțională adusă de mass-media – actori, prezentatori, redactori, etc. (V-am mai spus? Că visam să-l întâlnesc pe Horia-Roman Patapievici într-un compartiment de lungă călătorie cu trenul? Și mă tot întrebam: oare cum aș face să intru în vorbă cu el?)

Am putea astfel concluziona că fiecare dintre noi gestionăm, în propria rețea socio-umană, o mulțime de ordinul miilor. Deci (spus succint și snob:) mii de conexiuni cu entalpică empatie. Și ar fi acum interesant să mă întreb: aș rezista la ‘de zece ori mai multe’? (Probabil că da.) Dar la o sută? (Hm.) Dar la o mie? Dar la un milion de ori mai multe (ca să ne apropiem de populația globului)?

Uneori propriile limitări în a ne imagina numere foarte mari ne sunt ‘relee de siguranță’ psihică, fără de care am putea suferi în substraturi delicate. Așa cum, pentru un creștin practicant ar fi un impact grav să-i simtă cu adevărat pe ceilalți cinci miliarde de oameni de alte confesiuni, având și ei convingerile lor spirituale. (Sau așa cum despre Mircea Eliade – cel care s-a documentat despre mai toate credințele și ideile religioase de pe parcursul planetar – firesc, dar probabil eronat, am putea crede că ajunsese la un anume agnosticism, la o necesară echidistanță.)

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „Despre limite” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.