ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

Despre alt fel de limite

Limitele încrederii bio-medicale

Încă de mici-copii vedem cum diversele zgârieturi ale pielii, ori vreo sclintire de mână, se vindecă aproape de la sine. Mai apoi aflăm că, prin virtuțile sale imunologice, organismul luptă cu (și învinge) bacterii și viruși ce ne asaltează mai mereu. Ne intră astfel în cap ideea că Natura a creat organismul viu cu așa înțelepciune dumnezeiască (sau, din sens invers, Dumnezeu l-a creat cu atâta știință), încât acesta tinde permanent înspre acel echilibru al perfecțiunii. Perfecțiune pe care o numim sănătate. Și într-o ființare (percepută astfel ca) autarhică.

Doar că în a doua parte a vieții aflăm, eventual de pe propriile fronturi medicale, despre o sintagmă afurisită: bolile cronice. Adică nesănătoșisme cu care organismul e dispus la armistițiu, dacă nu chiar la capitulare.

Înaintând în vârstă, adăugăm, în tot-mai-covârșitoarea categorie ‘remanente’, și diverse uzuri și betegeli cu care vom conviețui ani buni… buni din alte perspective… Alte perspective pe care vom pune, conștient sau nu, crescător accent – de aici revelându-se un filon al continuității individuale: oricât de multe grade de libertate biologică pierdem, întotdeauna mai rămâne câte ceva pentru care viața merită dusă mai departe. Fiindu-ne aceasta o formă sublimată a instinctului de conservare.

Talentul – necesar, dar insuficient

Varietatea semnificativă a genotipurilor umane face ca o fracțiune măricică din oamenii de pe planetă să fie dotați cu aptitudini/talente capabile să-i salte mult peste medie. O mică parte dintre aceștia chiar reușesc (ajungând specialiști, sportivi sau artiști renumiți). O altă parte a lor nu află deloc sau află când este prea târziu. Iar cei mai mulți ratează începutul devenirii: ei nu inițiază valorificarea propriului potențial pentru că nu simt „scânteia” – (le) lipsește încântarea, fascinația, conștientizarea. (Am folosit cuvântul ‘scânteie’ întrucât urmarea de către individ a direcției vizate – direcție ce exploatează acea caracteristică deosebită a fenotipului său – este ca o ardere, o trăire mai intensă decât obișnuitul. Dar am pus totuși ‘scânteia’ între figurative ghilimele, convins fiind că nu-i necesară totuși o revelație fulgerătoare. Putem conștientiza și mai pe îndelete ceea ce dorim de la viață.)

La rigoare, vom remarca aici două filoane psihice necesare: plăcerea/satisfacția (senzorial/emotiv) și hotărârea (intelectual).

Apariția „scânteii” presupune, la rândul ei, două chestiuni: curiozitatea/deschiderea (din partea individului) și norocul/șansa (din partea mediului). (Ziceți că ‘norocul’ n-are ce căuta într-o teorie psiho-sociologică!? Adică, n-ar merge ceva de genul „convergența punctual-favorizantă a unor situații/evenimente aleatoriu manifestate într-o serie de … etc-etc-etc…”?)

Mai putem observa un aspect: pentru a sugera scenarii pozitive și atractive/motivante, curiozitatea se va împleti și cu un dram de imaginație.

Apoi, cum arderea trebuie întreținută suficient de mult timp pentru ca individul să se ridice din mulțime, mai e nevoie de un ingredient: coerența, urmărirea cumva obstinată dar și logică a „direcției”. O putem eventual înțelege ca ordonarea și planificarea celor două componente: plăcerea și hotărârea. (Încerc să evit ‘determination’-ul preluat inutil din limba engleză).

Dar nici acestea n-ar conduce individul pe cine știe ce culmi dacă ar lipsi cel de-al treilea ingredient: dorința de autoperfecționare, sau reflexul de autoperfecționare. (Am inclus aici și conceptul de ‘reflex’, cu funcție similară, pentru că nu-i chiar obligatoriu să fie permanent un angajament volitiv.) Adică acea dorință/tendință de creștere în calitate, de excelență. (Să-i spunem… ambiție pozitivă?)

Afonia ca inhibiție psihică

Despre afonie (și pentru că am luptat ani de zile cu propria lipsă a ‘urechii muzicale’):

» În engleză se spune ‘tone deaf’, sau ‘muscally deaf’.

» Întâlnim, la extrema opusă, noțiunea de ‘auz absolut’, abilitate râvnită dar totuși neobligatorie pentru a face muzică.

» În anii mei de școală generală, colegii se cam amuzau de gafele/inabilitățile mele muzicale.

Înclin să cred că afonia unui individ este nu atât o dizabilitate fiziologică (și deci reductibilă, prin detaliere, la o imperfecțiune bio-morfologică) cât mai degrabă o succesiune de inhibiții ale conștientului volitiv. Pentru persoanele care nu cresc de la-nceputuri într-un mediu lejer (un mediu în care să poată experimenta sau imita) și într-o ambianță mai vivace/colorată (în care să-i vadă pe alții schițând/dezvoltând experimente artistice), desigur că va fi greu la un moment dat (moment ulterior firescului experiment infant) să treacă peste pragurile dificultăților în interpretarea de muzică. Și fiecare minusculă nereușită îi va reliefa persoanei bănuiala că este afonă, întărindu-i convingerea că nu poate lupta împotrivia acestui „dat genetic”. Grație unor nemiloase mecanisme psihice, afonia se auto-consolidează cu fiecare minimă încercare eșuată. Într-o așa-(de-ironic)-zisă ‘reacție pozitivă’.

Desigur, aici ar fi implicat și ceva genetic, pentru că oamenii sunt totuși diferiți ‘în detalii’. Dar ocolesc aspectul varietății biologice – privind diferențierile individuale în viteza sinapselor și/sau în mobilitatea laringelui – ca pe ceva atât de subînțeles încât poate fi ignorat. Și îmi arog licența acestei omisiuni cu un adaos rar de obstinație, ca un protest împotriva obișnuinței truismelor de a ne acoperi întreg câmpul de vedere.

Un recent-întâlnit instructor de muzică are o formulare și mai interesantă: afonă este doar persoana care nu receptează melodia, nesimțind trecerea de la o notă la alta. Brusc tipul mi-a devenit simpatic: ideea asta a lui, deși gonflată enorm (din generozitate candidă ori din rațiuni didactice), validează cumva mica teorie de mai sus, pe care tocmai o parafez.

P.S. Îmi place să cred că n-am greșit cântându-i fetiței mele la chitară când era în leagăn. (Deși, dacă lucrurile ar fi așa de simple, aș regreta că nu i-am citit și dintr-un tratat de fizică.)

P.P.S. Însă în ultimul timp (și după ani de zile de mici experimente muzicale derulate ignorând sau chiar sfidând propria afonie) îmi tot apare ideea/ipoteza că afonia este și o deficiență a memoriei, dată de un reflex de simplificare mentală a lucrurilor, și manifestată prin aceea că subiectul nu memorează toate detaliile melodice ale muzicii.

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „Despre alt fel de limite” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.