Mircea Băduț
De la un mic bilanț
Vizionăm uneori un scurt documentar din natură, în care un animal (o pasăre, adesea) găsește un sâmbure învelit în lemn sau un fruct cu coajă tare și apoi tot încearcă să-i spargă învelișul pentru a ajunge la miezul hrănitor. Și urmărim captivați stăruința și încercările animalului/păsării (pe care documentaristul le-a și accentuat cinematografic) până la final, iar finalul ne arată de obicei reușita acțiunii, deși în realitatea naturii ea nu este obligatorie.
Sunt fascinante strădaniile acestea, și ne uimește efortul făcut de animal/pasăre, iar uimirea atinge o cotă neașteptată în momentul când realizăm că miezul acela, cucerit cu așa strădanie, de fapt nu conține suficiente calorii cât să acopere întregul efort. Și atunci ne întrebăm, legitim, de ce natura procedează astfel; la care sapiențială întrebare ne apar trei ipoteze:
1. Dintr-un fel de nerozie. (Însă ar fi un punct de vedere prea disprețuitor, prea neconstructiv. Care mai și neagă esența evoluționismului.)
2. Nu este vorba doar de calorii: miezul acela conține și alte substanțe utile organismului biologic. Deși ne îndoim că animalul/pasărea – atunci când a văzut sămânța/fructul – a bifat repede căsuțele respective în tabelul lui Mendeleev (așa cum o facem noi în vremurile acestea parametric-nutriționiste) și, calculând totalul, a concluzionat că merită efortul.
3. Nu este vorba doar de ingerarea substanțelor: prin lupta sa cu acel fruct al naturii, și apoi prin digerarea lui, animalul/pasărea și-a pus în funcțiune mușchi, articulații, oase, sistem nervos, aparat digestiv – adică o mulțime de țesuturi și organe care, altfel, ar fi lâncezit destul de entropic dacă instinctul nu ar fi mânat-o înainte (și la următoarea provocare ar fi fost mai nepregătite).
Poate fi aceasta o lecție interesantă pentru noi toți, inclusiv pentru cei care tot vor, de câteva decenii, să reformeze curricula din învățământ.
*
În urmă cu ceva ani, într-o vreme când fiica mea își începea lupta ei cu viața, respectiv pe plan școlar, (iar eu probabil că traversam oarece nemulțumiri de autoevaluare intelectuală) i-am spus, într-o discuție lejeră de week-end: „acum regret că nu am fost mai tocilar în timpul școlii”. Realizasem profund că la vârsta școlii omul are cea mai mare șansă înspre dezvoltarea proprie, și că viitorul îi cam depinde de mobilizarea pe care (voit sau poate întâmplător) o reușește atunci.
Da, dacă ar fi după gândul meu, curricula din învățământ (care în ultimii ani s-a subțiat/relaxat prin diversele reforme) ar trebui să cuprindă cât mai multă știință. (‘Știință’ la propriu, adică de la verbul ‘a ști’, rudă bună cu ‘a cunoaște’, deci nu ‘știință’ ca în cercetarea fundamentală, deși n-ar fi de lepădat nici aceea. Și, nota bene, nu mă refer deloc la știința aceea de-a gata, facil de obținut prin smartphone/internet.) Dar de ce ‘cât mai multă știință’?, m-ar putea întreba cititorul.
Pe de o parte pentru că nu putem prevedea realist cu ce anume îl va încerca viitorul pe tânărul tocmai aflat în formare (viitor vizat pe plan profesional dar și în afara acestuia), iar ocolirea unor domenii ale cunoașterii înseamnă de fapt un handicap la eventuala și ulterioara întâlnire a ariilor de viață corespondente. (Sens în care până și bifurcarea învățământului liceal în ‘uman’ și ‘real’ este un pic „incorectă politic”, iar tânărul ar putea reproșa ulterior părintelui decizia prematură, făcută deci înainte ca el să guste viața, să poată alege mai la propriu.)
Pe de altă parte, din chiar concluzia poveștii de mai sus (ipoteza 3, pe atunci): pentru că organismul biologic – pentru a se dezvolta din perspectivă fizică și mentală (și apoi pentru a se menține sănătos) – are nevoie de eforturi, de repetări, de provocări. Înțelegem astfel că pentru dezvoltare nu contează doar obiectivul propus (îndeobște profesional), ci mai ales drumul spre acel obiectiv (drum care nu poate fi ales pe scurtătură). Așa că, da, învățământul (atât cel de acasă, din familie, făcut mai din joacă, cât și cel instituțional, din școală) ar trebui că cuprindă cât mai multă știință, cunoaștere și interacțiune. Pentru că doar așa – și chiar dacă nu va memora spre identică refolosință toate acele experiențe – organismul/intelectul va fi mai pregătit pentru provocările vieții ulterioare, care nu este întotdeauna ușoară. Și pot da mărturie, acum, după ce am trecut binișor de mijlocul vieții mele (statistic vorbind), că în viață sunt foarte dese situațiile în care folosim mai degrabă tipare de gândire și de memorare (deci mecanisme formate/antrenate masiv în școală) decât informații și cunoștințe memorate eventual tot pe atunci. (Așa cum se întâmplă și în clipele când scriu aceste rânduri.) Altfel spus, nu doar de cunoștințe direct-aplicabile are nevoie omul în viață, ci și (ori poate mai ales) de abilitatea de ale genera.
Desigur, cititorul aprig va putea replica că nu toți copiii trebuie să ajungă savanți, că în societate mai sunt, foarte utile, și profesii în care contează doar competența fizică (deși probabil că nu se va fi referit, cititorul acela, la propriul copil). Un alt cititor va observa că o astfel de cantitativă abordare a învățământului ar diminua timpul de joacă/relaxare, iar psihicul copilului nu s-ar mai recupera suficient; că doar o viață avem, și aceea destul de finită. Și nu prea pot să-i contrazic pe cei doi cititori, oricât mi-ar fi ei de oponenți (Cum!? Am strâns doi cititori, și îi mai și contrazic?); ba nici n-ar trebui s-o fac, echilibru unilateral neputându-se practica în societate, deși s-a încercat timp de milenii.
Revenind la curricula aceea tot mereu rejudecată, aș spune că reforma învățământului ar trebui să se domolească în a filtra conținutul după varii și conjuncturale criterii. Întrucât esențială nu este întrebarea ‘CE?’ („ce anume trebuie să învețe elevul?”), ci întrebarea ‘CUM?’, pornind eventual de la formularea: cum putem instila/asimila cât mai multă cunoaștere fără ca efortul să jeneze?. (La vârste mici, ca din joacă? La vârste mari, prin conștientizarea necesității[1]?… Deși nimic nou sub soare, deocamdată ne pierdem în alte căutări.) Mda, poate că un asemenea ‘CUM?’ ar fi o provocare mai constructivă pe frontul reformei.
[1] Și apropo de motivare, ne amintim că învățământul public a fost deposedat recent de un filon esențial al său, spiritul de competiție, și încă nu este clar cum anume va compensa societatea angrenajele pentru eficiență/performanță (sau dacă).
INDICAȚII DE CITARE:
Mircea Băduț „De la un mic bilanț” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 