Coordonate literar-urbane: Gheorghe Săsărman – orașul ca simbol/alegorie
Scurtă biografie
Gheorghe Săsărman s-a născut în București în anul 1941, într-o familie greco-catolică refugiată din Ardealul de Nord. În perioada 1959-1965 a urmat Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București. (Un traiect educativ puternic. Întâmplare?, voință?, predestinare? Orice ar fi, studiile de arhitectură și urbanism aveau să-i amprenteze substanțial gândirea și scrierile.) După absolvire se angajează la cotidianul ‘Scânteia’, unde scrie pentru rubrica de arhitectură și urbanism, iar din 1974 are în sarcină pagina de știință a revistei ‘Contemporanul’. În 1978 obține doctoratul în teoria arhitecturii, cu lucrarea ‘Funcțiune, spațiu, arhitectură’ (lucrare publicată apoi la Editura Meridiane, 1979). Pentru lucrarea aceasta primește în 1979 Premiul Uniunii Arhitecților. Din 1983 Gheorghe Săsărman se stabilește în München, Germania, unde avea să profeseze în domeniul informaticii.
În 1969 debutează editorial cu volumul de povestiri ‘Oracolul’ (Editura Tineretului, Colecția SF, București, 1969). De-a lungul anilor Gheorghe Săsărman va scrie și va publica mai multe cărți și articole (proză ficțională, proză nonficțională, studii, eseuri), devenind în final un nume de referință al culturii românești contemporane. Însă în articolul de față ne vom focaliza doar pe cărțile sale scrise „pe filieră citadină”.
„Cuadratura cercului. Fals tratat de urbogonie”
Această a doua lui carte avea să se dovedească până la urmă cea mai marcantă scriere semnată Gheorghe Săsărman, însă destinul nu i-a fost ușor.
Edițiile și traducerile cărții:
• Cuadratura cercului, Editura Dacia, Cluj, 1975
• La quadrature du cercle, Éd. Noël Blandin, Paris, 1994
• Cuadratura cercului, Editura Dacia, Cluj, 2001
• La cuadratura del círculo, La Biblioteca del Laberinto, Madrid, 2010
• Cuadratura cercului, Editura Nemira, 2013
• Squaring the Circle, Aqueduct Press, Seattle, SUA, 2013 (trad. Ursula K. Le Guin)
• Die Quadratur des Kreises, Verlag Lindenstruth, Giessen, 2016
• 方形の円 (Cuadratura cercului), Tokyo Sogensha, Tokyo, 2019
• Cuadratura cercului – La quadratura del cerchio, Future Fiction, 2023 (Ro-It)
Scrisă în perioada 1969-1971 și publicată inițial în anul 1975, cartea “pornește cu stângul” (cenzura elimină 10 proze din cuprins*) și își face drum cu greu: critica literară din România (republică socialistă pe atunci) reacționează slab și cu reticență, privind-o inițial ca producție Science-Fiction ci nu ca emanație timpurie/inedită a postmodernismului (deci nefăcând conexiunea cu realismul fantastic și distopiile simbolice ale lui Kafka sau cu fanteziile raționaliste ori filosofice ale lui Borges). De-abia peste câțiva ani (și după câteva publicări în alte limbi) cartea începe să-și primească recunoașterea cuvenită: aceea de contribuție excepțională la cultura umană.
‘Cuadratura cercului. Fals tratat de urbogonie’ este o colecție de 36 proze ficționale/speculative, de nuanță utopică/distopică: scurte descrieri de orașe imaginare (profilate simbolic, sintetizând istoria și năzuințele civilizației umane, adesea cu tragism și măreție). Hiperbolă și alegorie; prozele de aici – scrise cu inteligență, ironie și sarcasm, dar și cu delicatețe și pedanterie – devin parabole, și deci provocări pentru gândurile cititorului.
(Cuprins: *Vavilon, *Arapabad, Virginia, Tropaeum, Seneția, Protopolis, *Isopolis, Castrum, …, *Záalzeck, Gnossos, Verticity, *Poseidonia, Musaeum, *Homogenia, Kriegbourg, *Moebia, *Motopia, *Arca, Cosmovia, Sah-Harah, Sinurbia, Stereopolis, Plutonia, Noctapiola, Utopia, Oldcastle, *Geopolis, Dava, Olympia, Hattușáș, Selenia, Antar, Atlantis, Quanta Ka, Arcanum.)
În postfața uneia dintre edițiile ulterioare ale cărții, Gheorghe Săsărman scrie: „(…) fiecare povestire descrie un oraș, în mare parte imaginar, iar destinul personajelor se împletește strâns cu destinul urbei„, însă „orașul și arhitectura sunt simple pretexte; adevăratul subiect este lungul, sinuosul drum al omenirii spre lumină„.
Titlul cărții (cumva revelator pentru conținut) sugerează incompatibilitatea/nepotrivirea fundamentală dintre om/oraș (pătratul) și natură (cercul), dar și obsesia căutării acestui echilibru imposibil. Iar subtitlul propus/ales de autor (‘Fals tratat de urbogonie’) face trimitere la Pseudokynegetikos (cu auto-ironia sa, dar și cu referința la cultura clasică românească), însă vine și cu un cuvânt inedit, urbogonie, „geneza orașului”, licență etimologică/semantică propusă autorului de către Adrian Rogoz (scriitor și promotor de literatură SF).
Gheorghe Săsărman scrie la un moment dat: „Negare a naturii, orașul se constituie într-un al patrulea regn, în unitate (dar) și în luptă cu celelalte trei.„
La începutul mileniului trei, cartea este menționată ca valență la conceptul de ‘geo-ficțiune’ al literaturii postmoderniste, deci laolaltă cu scrierile lui Jorge Luis Borges (precum „La biblioteca de Babel”, publicată inițial în 1941, și ajunsă la noi prin Revista ‘Secolul 20’ nr. 6/1969) și ale lui Italo Calvino (‘Orașele invizibile’, apărută în 1972 și tradusă în limba română în 1979). Dacă analizăm aceste repere temporale aproape că înțelegem de ce critica literară românească nu a valorizat această apariție: în acei ani de context crispat politic aveam o priză slabă la curentele literare mondiale.
Revenind la experiența cititorului, vom nota că aici orașul este doar abstract prezent prin funcția sa clasică (locuire; relații sociale; relații economice), orașul apărându-ne mai degrabă ca simbol de năzuințe umane, prin peisaje/siteuri sugerând transcendență metafizică. Întâlnim adesea un oraș extrem, esențializat, himeric, covârșitor, oniric; eventual ca examen (sau chiar test suprem) pentru spiritul uman. Uneori, arhitecturile succesive par a simboliza avataruri (esențiale sau întâmplătoare, adesea ironice) ale evoluției umane. Spațiile geometrice/geografice devin simboluri, idei, teme; speculații statice destinate meditației filosofice, sociologice, antropologice și morale (inclusiv privitor la destinul umanității). Și, apropo de morală, aici vom subînțelege orașul și ca dezechilibru (eco)sistemic, deci ca provocare de ecologie, de responsabilitate pentru viitor.
Din altă perspectivă, lectura volumului prilejuiește cititorului un excurs de multivers, a-temporal și totuși pan-temporal, o transgresare prin secțiuni de diverse coordonate ale culturii/civilizației umane, trecute, prezente, viitoare. Avem deci o foarte interesantă multidimensionalitate. În acest excurs utopic și preponderent descriptiv (și mai deloc narativ) remarcăm folosirea atentă a unui lexic precis (G. Săsărman este un perfecționist) dar și variat (gamă largă de idei, vădind o cultură generală solidă dar și o gândire aptă de sinteze și abstractizări).
Și, da, după cum vom afla și din celelalte scrieri ale sale, – dincolo de coordonata urbană (deși aici implicit și organic împletită cu ea) – la Gheorghe Săsărman există și se manifestă o preocupare esențială pentru umanism și pentru antropologie.
‘2000’, Enclavele timpului
Romanul „2000”, apărut la Editura Eminescu în 1982 (și ‘Die Enklaven der Zeit’ în varianta germană, Editura Hayne, RFG, 1986) pare a fi dezvoltarea narativă a două orașe simbol din ‘Cuadratura cercului’ (Moeba și Sah-Harah).
Când apărea acest roman științifico-fantastic, pentru societatea umană anul 2000 era încă departe, deși tot mai prezent în orizontul de așteptare (cu accente de nerăbdare sau de anxietate), iar pentru societatea românească el era mai degrabă o promisiune pozitivă (pe linia cunoașterii, a științei, a dezvoltării socio-economice) decât un semn de întrebare sau de apocalipsă. (Pentru acele vremuri povestea din interior era deosebită. Și chiar dacă după patruzeci de ani cartea ar putea fi văzută de cititorul actual de Science-Fiction ca fiind un pic desuetă, vom recunoaște că narațiunea este foarte bine construită.)
La o primă și grăbită lectură, cartea ne apare doar ca o poveste SF intensă. Însă detașându-ne un pic punctul de vedere, vom vedea și planurile revelând motivația de includere a titlului în eseul de față: (1) pentru conceptul de ‘viitor’: cartea ridică un semnal de alarmă privind posibilul aspect nociv al științei; este un apel la preocupare pentru echilibrul dezvoltării științifice; (2) pentru instanțierea urbană substanțială (mai ales dacă raportăm la contextul originar) și semnificativă (inclusiv în ideea geo-ficțiunii postmoderniste), și pentru a sublinia vocația autorului pentru internaționalism ((ad)mirabilă pentru acele vremuri).
‘Adevărata cronică a morții lui Yeșua Ha-Nozri’
Roman speculativ (contrafactual), „Adevărata cronică a morții lui Yeșua Ha-Nozri” (Editura Polirom, Iași, 2016) ni se arată admirabil de bine construit și scris, mai ales ținând cont că firul narativ pleacă de la o premisă neașteptată (radicală) și foarte sensibilă spiritual.
«O descoperire aparent banală făcută de doi polițiști din München ia treptat proporțiile unui eveniment crucial pentru întreaga omenire. În Marienplatz, în zorii unei zile ca oricare alta, agenții de ordine publică găsesc la baza monumentului Mariensäule un individ rănit, inconștient, înfășurat într-o pânză pătată de sânge. Lucrurile se complică, fiindcă pânza se dovedește a fi împletită cu o tehnică și din materiale dispărute de aproape două milenii, iar personajul, după toate aparențele biciuit și apoi răstignit, are un genom diferit de al occidentalilor din timpurile noastre, și, mai mult, vorbește o limbă necunoscută. De aici pornește o cursă între serviciile statului, Biserică și mass-media, fiecare dorind să tragă foloase de pe urma lui. Să fie vorba despre a doua venire a Mântuitorului printre noi sau despre una dintre cele mai mari farse din istorie? ‘Adevărata cronică a morții lui Yeșua Ha-Nozri’ ne pune față în față cu un eveniment la care visează milioane de oameni, dar despre care puțini cred că ar putea fi și real. O întrebare rămâne totuși: „Ce-ar fi dacă…?”. » (din prefață)
Aduc aici, pentru referire inductivă, titlurile a două cărți speciale: ‘Evanghelia după Isus Cristos’, de Jose Saramago (1991) și ‘Evanghelia după Pilat’, de Eric Emmanuel Schmitt (2000), amândouă reușind câte o reinterpretare a mitului creștin fundamental, amândouă împletind admirabil inteligență și tandrețe. Însă, în timp ce speculația lor urmărește „doar” să umanizeze lucrurile, să le compatibilizeze cu omul actual, speculația lui Gheorghe Săsărman merge un pic mai departe, aducând premisa cheie a cărții pe tărâm Science-Fiction. În contextul tocmai-referit eu aș numi astfel cartea lui Gheorghe Săsărman: ‘Evanghelia de la München’.
Am inclus în eseul de față această carte din două motive: (1) pentru că o consider – alături de ‘Cuadratura cercului’ – cea mai “traductibilă” carte ficțională a lui Gheorghe Săsărman, în sensul că poate ieși (și ar merita să iasă), și anume din sfera românească, în lumea cea mare; (2) pentru că în această uimitoare poveste orașul joacă rol esențial: orașul ca resursă epică; orașul – custode al matrițelor culturale/antropice din care provin/ies personajele cărții.
Pe 25 mai 2017, Filiala din Cluj-Napoca a Uniunii Scriitorilor Români i-a acordat lui Gheorghe Săsărman premiul ‘Liviu Rebreanu’ pentru romanul ‘Adevărata cronică a morții lui Yeșua Ha-Nozri’.
‘Alfabetul distopiilor’
În ultimele decenii, pentru multă lume (literați și cititori) se înfiripase speranța unui reveniri a lui Gheorghe Săsărman cu ceva pe măsura (și eventual în continuarea) ‘Cuadraturii cercului’. Și, într-un fel (prin caracterul ficțional, prin structura secvențială, prin provocarea de anticipație), ‘Alfabetul distopiilor’ (Editura Școala Ardeleană, 2021) a fost văzut/asimilat ca o continuare a acelei cărți (și astfel a avut de înfruntat o ștachetă destul de severă).
[Ștefan Borbely:] «Alfabetul distopiilor e un eseu ficțional scris meticulos, cu o artă bine condusă și scrupulos controlată, în hinterlandul căreia se află o sintaxă culturală specifică și strictă, de tip combinatoriu, adică discursul utopic și distopia. În consecință, detaliile furnizate de către Gheorghe Săsărman au o precizie de orfevru. Niciodată fraza nu curge la întâmplare și nici o „cheie” nu e introdusă aleatoriu, indiferent cât de aparent nesemnificativă se dorește ea să fie. (…) Ajuns, e de presupus, la capătul deschis al acestui roman captivant, scris cu talent și cu o imaginație bine strunită, ne putem întreba daca asta, și nu altceva, este ceea ce ne așteaptă. Dacă nu pe noi, pe nepoții și strănepoții noștri. Funcționează civilizația noastră încă naturală (atâta câtă mai este ea…) ca un predeterminism artificializant pentru o involuție globalistă, unidimensională, de tip distopic? Sau există și alte perspective? E bine când o carte se termina într-un semn de întrebare…»
Desigur, primordial este aici jocul acesta obsesiv-secvențial pe tema utopie-distopie, însă lucrurile se desfășoară sub o amprentă clară de antropologie și urmând adesea o evidentă coordonată urbană. De exemplu, proza numită “U de la UNIVERSALISM” amintește de romanul ‘Eseu despre orbire’ al lui Jose Saramago (dar și de… “Evanghelia de la Munchen” menționată mai devreme).
‘Sud contra Nord’
Romanul ‘Sud contra Nord’ (Editura Dacia, 2001) este, în primă instanță, o carte Science-Fiction derulată pe un fir de enigmă polițistă. Însă găsim de fapt o distopie apocaliptică (revelând o dialectică esențială a umanității) în care lumea, și prin translație orașul (urbi et orbi), este „redusă” la perimetrul unei mânăstiri izolate, unde speranțele civilizației agonice se ascund de iureșul unei degringolade spirituale. Vom observa și aici vagi asemănări cu ‘Eseu despre orbire’, al lui Jose Saramago, atât prin tema apocaliptică, cât și prin accentul pe o cartografie cvasi-urbană (mânăstirea având o alcătuire labirintică, cu pondere atât în trama polițistă a romanului, cât și în reacțiile faptice sau mentale/ideatice ale personajelor).
«[pag.41 …] Biserica Abației constituia ea însăși o sinteză a marilor stiluri și curente care se perindaseră în arhitectură și în arte într-un răstimp de mai bine de un mileniu. Ridicată pe locul unei capele preromanice ale cărei urme se mai puteau desluși în pardoseala criptei, ea era flancată la apus de două masive turnuri romanice, dintre care cel sudic, al clopotniței, îl depășea cu mai multe caturi pe cel nordic, rămas neterminat. Înveșmântată la răsărit în dantelăria corului gotic, cu un amplu preambulatoriu și capele radiale, biserica era dominată de o superbă cupolă renascentistă, ridicată la intersecția navei principale cu transeptul, și încununată de un lanternou baroc. Bolțile, romanice la origine și refăcute în vremea goticului târziu, fuseseră înlocuite în navele laterale cu elegante cupole baroce, pe când ferestrele în arc frânt rămăseseră fidele obârșiei lor medievale – abstracție făcând câteva vitralii care, ca și rozeta fațadei de apus, păreau opera unui pictor expresionist. Iar dacă în exterior pietrăria păstrase o dominantă romanico-gotică – biforiile turnurilor, sculpturile portalurilor ogivale, himerele, fleșele, contraforturile și arcurile butante – interiorul, cu altarele, statuile, frescele și candelabrele lui, stătea mai ales sub semnul barocului și al rococoului, lăsând doar pe alocuri să se remarce câte o piesă arhaică sau intervenția unui artist postmodernist.»
Emoțiile și provocările ideatice aproape că ne fac să gândim că „jocul SF” din carte este doar un pretext pentru a revela o dialectică esențială pentru spiritul uman (o dialectică insinuată cifric și metaforic în titlul cărții): • umanism – credință; • cunoaștere – ignoranță; • rațiune – dogmă; • toleranță – fanatism; • îndoială – absolut/divinitate; • rațional – supranatural. Și cartea ne face să înțelegem, o dată în plus, că este de fapt dialectica unor opuse conviețuind în abisul fiecărei conștiințe, dar mai ales în conștiința socială, și deci urbană.
‘Cunoaștere și credință’
Dialectica ‘știință – religie’ (conflict, raport, conexiuni, conciliere) pare a constitui o preocupare ideatică majoră/obsesivă și o temă filosofică provocatoare pentru Gheorghe Săsărman. El a început romanul ficțional ‘Sud contra nord’ în anul 1991. Iată că după douăzeci de ani, în 2011, începe un studiu extrem de laborios al chestiunii, iar în 2013 finalizează manuscrisul cărții ‘Cunoaștere și credință. Lecturi paralele’ (Editura Nemira, București, 2014).
Înțelegem că autorul a considerat tema dialecticii ‘cunoaștere – credință’ ca fiind una foarte importantă pentru omenire, și că ea ar merita o cercetare extensivă și nepartinică. Da, este admirabil efortul de documentare întreprins (o acribie exemplară), și gama largă de baleiere (cartea ne prilejuiește întâlnirea cu multe informații relevante și idei interesante). Dar poate că cel mai de admirat este aici tactul cu care Gheorghe Săsărman reușește să între într-un subiect delicat pentru societatea umană și să lase lucrurile netranșate/nerezolute. În lectură, cartea devine pentru cititor o invitație la reflexie, un exercițiu de gândire, ci nu o pledoarie unilaterală.
Cum reușește abordarea nepartinică? Aparent simplu: printr-o inserare abundentă de citate din ambele tabere (la paritate alternativă), pentru că – așa cum spune și subtitlul – cartea este în fapt o colecție (imensă) de note de lectură, iar în loc de părerile/opiniile autorului asupra subiectului sunt citate personalități care au studiat raportul acesta, cunoaștere – credință.
Și închei succint (secțiunea și eseul) cu cele două motivații care m-au determinat să includ aici și titlul ‘Cunoaștere și credință’:
• oraș – societate – conviețuire – cunoaștere – conciliere.
• cred că este cea mai semnificativă contribuție a unui scriitor/gânditor român la civilizația umană.
INDICAȚII DE CITARE:
Mircea Băduț „Coordonate literar-urbane: Gheorghe Săsărman – orașul ca simbol/alegorie” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 