Capcane ale antropocentrismului modern
Câteva aspecte de contrapunct privind ipotezele științifice bazate pe speculații antropocentriste.
Funcție moralizatoare în Science-Fiction
Dacă mi s-ar cere să dau repede câteva exemple de povestiri scurte reprezentative pentru sublimul specific Science-Fiction-ului (atât de bine revelat teoretic de Cornel Robu în ‘A Key to Science Fiction: the Sublime‘ (Foundation, 1988)), primele titluri care mi-ar veni în minte ar fi ‘Arena‘ (Fredric Brown) și ‘Cei dintr-o lacrimă‘ (Alexandru Ungureanu). Da, mă bucur că în lista extrem de scurtă s-a strecurat și un român. Însă acum ne vom concentra un pic pe celălalt.
Fredric Brown (1906-1972) a fost un maestru al genului scurt, având un stil punctat cu umor și cu ironie, și adesea cu o auto-ironie a speciei (dacă acceptați o lărgire a perspectivei, mai sugestivă pentru tema de față). În anul 1962 el publică proza scurtă ‘Puppet Show‘ (în ‘Playboy’ magazine), care – deși nu va avea un succes comparabil cu ‘Arena‘ (publicată inițial în revista ‘Astounding Science Fiction’ în iunie 1944) – ne pune în față o interesantă reflecție privind chestiunea antropocentrismului, fie el manifestat ca reflex uman (biologic/psihologic) ori ca prejudecată bazală (social/moral). Desigur, povestirea poate fi considerată un divertisment satiric (așa cum ne sugerează și titlul), dar în același timp ea reflectă și o schimbare de mentalitate care apărea în mijlocul secolului trecut. (Și dacă ne amintim că pe atunci în multe școli din SUA se preda copiilor doctrina creaționistă[1], poate vom da și mai multă importanță satirei propuse de Fredric Brown.)
Iată povestea pe scurt (și semnalând riscul afectării surprizei pentru cei care încă nu au citit-o): în deșertul Arizona aterizează un extraterestru trimis pe Pământ ca să afle dacă oamenii sunt suficient de evoluați pentru a se racorda la societatea galactică a ființelor inteligente. Un reprezentantul al armatei SUA, chemat la fața locului, întâlnește un extraterestru oarecum uman – un biped înalt, învelit cu un bizar tegument roșu –, care însă în mijlocul dialogului se dovedește a fi doar… un avatar, un fel de ‘robot’. După ce cade ‘avatarul de umanoid’ (cade… la propriu, ca și când „i s-ar fi consumat bateriile”), rolul de ambasador este preluat de un om (băștinaș adică) care îl însoțise pe acela, iar contactul dintre cele două civilizații se reia imediat. Doar că în curând cade și acest avatar (iar asta se întâmplă tocmai după ce reprezentantul armatei SUA mărturisește că îl bucură nou-revelata formă umană a ambasadorului), iar reprezentantul galaxiei se arată în postura lui naturală, neluată în seamă până atunci, cea de asin (ca să nu spun ‘de măgar’, pentru a ocoli o eventuală conotație peiorativă).
Da, realizăm ușor că în această povestire lucrurile sunt foarte transparente: până la urmă premisa Sci-Fi (și anume ‘vizita extraterestră’) este doar un pretext pentru o lecție de auto-umilință necesară umanității.
Recidive proprii pe frontul ideilor
Într-un eseu pe care l-am scris anterior – ‘Alte inteligențe. Fisuri în prejudecățile privind formele de viață și de inteligență‘ (apărut inițial în cartea ‘DonQuijotisme AntropoLexice’, dar publicat ulterior și în revista ‘Máquina Combinatoria’ nr.12/2020 din Ecuador) – dizertam despre prejudecățile noastre privind formele de viață și de inteligență. Porneam atunci de la telescopul spațial Kepler (cu misiunea lui de a descoperi planete similare Pământului prin exploatarea unui anume artificiu optic – evaluarea luminii stelei centrale în timpul „eclipsării” ei de către planeta care orbitează în jur –, și care telescop, în cei nouă ani de serviciu, a descoperit peste o mie de exo-planete de mărime adecvată (Earth‑sized[2]) și aflate la o distanță de steaua lor sistemică tocmai potrivită pentru acomodarea apei lichide propice vieții), apoi propuneam, ca deschidere dincolo de limita cu care suntem condiționați de propria natură, să ne gândim și la o eventuală viață anorganică (nedependentă de apă), căutând-o fie în spațiul cosmic, fie pe Pământ. Sau chiar să luăm în calcul forme nemateriale, precum energia.
«E normal să credem că inteligența este apanajul exclusiv al vieții organice. Iar când/dacă apar întrebări ce forțează limitele acestei habitudini reflexive, atunci – pentru a construi filosofic – ne străduim a defini ce înseamnă de fapt inteligența și cum se constituie gândirea. Și probabil vom pleca tot de la modelul bio-electro-chimic: anumite substanțe organice excită ionizant membrane de celule neuronale concatenate spre a transmite și prelucra date elementare – proces simplu, dar care, prin cvasi-infinite acumulări și concertări, asamblează manifestări inteligente. Înțelegem în primul rând că este vorba de o mulțime imensă de micro-procese, și, pe deasupra, foarte complex interconectate. Asimilând acest postulat, ne putem gândi la următoarea întrebare logică: ar fi posibil ca alte materiale (altele decât cele biologice) să se constituie în complexe cu o astfel de „magnitudine” necesară? Probabil că, într-un exces de generozitate, vom accepta răspunsul pozitiv de principiu. Am putea presupune, de exemplu, că mineralele ar fi capabile să ajungă acolo în condiții deosebite, constituind deci substrat potențial pentru inteligență.»
Și încheiam atunci exo-filosofarea reiterând dificila problematică a identificării, evaluării și certificării inteligenței non-umane (existente în cosmos sau chiar pe Pământ). «…Criteriile noastre nu-s cumva aprioric limitative? Le-am cataloga ca inteligențe numai dacă trăiesc în societăți organizate foarte funcțional (precum furnicile ori albinele)? Sau prin faptul că au limbaj articulat? Ori prin prisma vreunei potențe psihice cheie (precum empatia, sau conștiența de sine – cum s-a demonstrat la elefanți, cetacee ori primate)? Dacă n-au construit orașe, dacă n-au scris cărți, dacă nu posedă mijloace de transport, atunci ființele/entitățile nu sunt eligibile pentru eticheta noastră de inteligență?»
Orgolii științifice și alte subiectivisme
Din perspectiva filosofică a logicii și raționamentului (sau eventual a gnoseologiei), istoria a consemnat și a tot dezbătut conceptul de sofism (raționament aparent logic, dar care construiește o concluzie eronată sau doar parțial adevărată), astfel că, după o practică socială de câteva milenii, putem judeca lucrurile și dintr-o perspectivă indulgentă de fuziune psihico-etică. Adică ne-am putea întreba: ‘Există sofism involuntar, neintenționat, nemalițios?’, și probabil vom admite că multe dintre sofismele emise în jur (fie că le decelăm ori nu) se nasc din reflex, pentru a construi automat puncte de vedere subiective, și adesea se ivesc mai degrabă pătimaș decât rațional. Așa că am putea merge și mai departe, acceptând că și în domeniul cunoașterii, al științei, pot să apară ‘sofisme nevinovate’.
De altfel, după cum s-a văzut de-a lungul istoriei cunoașterii, multe ipoteze emise în încercarea de a înțelege natura (mai ales acolo unde nu se putea verifica/testa natura cu propriile simțuri, precum în micro-cosmos (subatomic) și în macro-cosmos) s-au construit silogistic, și doar timpul ulterior avea să le infirme sau să le valideze.
Uneori ipotezele teoretice sunt negate de experimente științifice (repetabile și derulate în condiții acceptabile de o mulțime semnificativă de specialiști din domeniile respective). Alteori, gânditori (tenace ori inspirați) demontează construcția logică a vreunei ipoteze arătând erorile infiltrate în raționamente (fie ele inductive sau deductive), deși acceptarea publică a deconstrucției nu va fi deloc ușoară dacă ipoteza deja a avut o aderență la societate. Și iată un aspect reflexiv și provocator: tot un proces anevoios ar trebui să fie și validarea ipotezelor (inclusiv a celor confortabile/avantajoase); altfel spus, acceptarea trebuie să fie făcută lent și cu rezerve.
Dar să revenim la chestiunea noastră princip(i)ală! Lansat în 1973 de către fizicianul Brandon Carter – și chiar în cadrul unei reuniuni celebrând 500 de ani de la nașterea lui Nicolaus Copernicus, cel care, în plin Ev Mediu, semnala omenirii eroarea geo-centrismului –, ‘principiul antropic’ se arăta deopotrivă atrăgător prin ipoteza științifică (convergența factorilor fizici universali înspre apariția omului, ca ființă inteligentă) dar și prin promisiunea spirituală de recuperare a poziției privilegiate a omului în univers. Da, trebuie să recunoaștem, principiul acesta poartă o anume fascinație, și nu este surprinzător că la el au contribuit/aderat nume importante (precum și unele aflate în căutarea importanței).
Lăsând la o parte argumentele sale pur științifice (care pot fi analizate și eventual combătute de oameni de știință), cea mai îndoielnică chestiune la ‘principiul antropic’ pornește de la constructul raționamentului: el este în esență un silogism de ‘inginerie inversă’ – concluzia este luată drept ipoteză în derularea raționamentului logic. Admitem că în esență aspectul de ‘inginerie inversă’ nu ar fi neapărat unul rău (pentru că uneori abordarea a fost folosită cu succes în știință), dar totuși el ‘aprinde un beculeț portocaliu’, de circumspecție suplimentară, revelând faptul că principiul are ca substrat orgoliul speciei. Și nu este vorba (doar) despre a fi reprobabil din punct de vedere etico-cultural, ci de un risc mai grav, riscul anulării unor etape din evoluția cunoașterii, risc dat de corelativitatea sa cu antropocentrismul, și deci, prin efectul asociativității, cu geocentrismul și cu creaționismul. De altfel, revelarea unei intenționalități a Universului (precum convergența către apariția ființei inteligente care să îl observe, așa cum dorește principiul antropic) cu greu ar putea fi altceva decât o rescriere de cosmogonie religioasă.
Suntem deci nevoiți să acceptăm că, deși omenirea de astăzi părea să fi asimilat lecțiile esențiale cunoașterii (inclusiv pragurile heliocentrismului și al evoluționismului), în secolul 21 încă se mai pot derula raționamente științifice având premise spirituale. Ni se confirmă astfel că uneori cunoașterea mai face și pași înapoi (poate necesari din perspectiva lecției subsecvente). De altfel, și resuscitarea ipotezei ‘Pământului plat’ este destul de înrudită cu acest ‘principiu antropic’, doar că a apărut în alte straturi sociale și este indusă de un alt fel de subiectivism.
Circumspecția necesară
Este celebră fraza spusă de Socrate: „Știu un singur lucru: că nu știu nimic”. Însă în vremurile acelea (cu peste 2400 ani în urmă) și în locurile acelea, Socrate chiar știa multe, așa încât înțelegem (dar au înțeles-o și gânditorii dintre timpuri) că el a insistat cu acest dicton dintr-o pornire (auto)ironică, ca demers educativ. Și pentru că nu-l putem lua ad-literam, dictonul lui Socrate trebuie înțeles figurativ, ca un apel (pentru fiecare dintre noi) la a analiza lucrurile din cât mai multe puncte de vedere, la a fi sceptic cu ceea ce știm și cu ceea aflăm, la a nu ne lăsa seduși de teorii fascinante, la a trata totul cu prudență și chiar cu scepticism, la a ne îndoi (și la a chestiona) inclusiv propriile raționamente și propriile motivații.
Eventual ne amintim și faptul că atracția greu-rezistibilă a principiului antropic este atât una de fond (spiritul poziției dominante a omului în univers), cât și una de formă (reglarea absolută a zecimalelor din alcătuirea constantelor fizice universale înspre a favoriza apariția și dezvoltarea omului).
De altfel – și revenind concluziv la problema noastră – vom observa că pseudo-știința apare atunci când ne lăsăm atrași de miraculos și când nu ponderăm îndeajuns cu îndoială, cu circumspecție și cu raționamente în răspăr.
[1] Și astăzi mai sunt în SUA școli în care se predă creaționismul. Dar trebuie să observăm și faptul că în programa școlară din România nu se predă explicit Evoluționismul (disciplină de studiu, ori măcar capitol semnificativ în Biologie).
[2] Vedeți și conceptul ESI – Earth Similarity Index.
INDICAȚII DE CITARE:
Mircea Băduț „Capcane ale antropocentrismului modern” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 