Mircea Băduț
Alte inteligențe
(fisuri în prejudecățile privind formele de viață și de inteligență)
La sfârșitul lunii mai 2013, NASA anunța că e posibil să piardă telescopul spațial Kepler. Și aceasta la doar o lună după ce anunțase descoperirea – cu ajutorul aceluiași Kepler – a încă unui grup de planete „asemănătoare” Pământului, în constelația Lyra (aflată la 1200 ani-lumină depărtare de noi). Cauza problemei? Defecțiune la aparatura de repoziționare. Totuși Kepler (aflat la multe milioane de kilometri depărtare de noi) a continuat să funcționeze, și până 2018 a identificat peste o mie de ‘exo-planete’. Un aspect unic al telescopului „cosmonaut” a fost misiunea lui: de a descoperi planete similare Pământului. Pentru aceasta, Kepler a fost proiectat să exploateze un anume artificiu optic (fotometric) – evaluarea luminii stelei centrale în timpul „eclipsării” ei de către planeta candidată (care orbitează în jurul acelei stele) –, cu scopul de a ne semnala acele planete de mărime adecvată (‘Earth-sized’) și aflate la o distanță de steaua lor sistemică tocmai potrivită pentru acomodarea apei lichide. (Vedeți și conceptul ESI – Earth Similarity Index.)
De la xeno-viață la meta-viață
Este cumva firesc reflexul omenirii de a căuta alte forme de viață în cosmos. (În curând vom cerceta acolo și pentru a găsi resurse, ori spații de locuit, dar asta-i altă poveste.) Iar în direcția acesta – xeno-biologică, sau chiar xeno-sociologică – putem specula destul de… nelimitat.
La fel de firească (și de scuzabilă) se arată și presupunerea că viața este legată de prezența apei. Da, suntem condiționați de propria natură, și nu ne este ușor să gândim în afara ei. Iar când (ori dacă) apare întrebarea opozită (ar putea exista și viață „anorganică”?), atunci se cere un efort imaginativ suplimentar pentru a construi ipoteze. Care ipoteze vor aduce alte provocări. Și foarte probabil că una dintre întrebările emergente va revela, prin sublimare, conceptul de… hiper-viață, ori de meta-viață: adică ‘inteligența’. Un super-produs al vieții, o expresie ultimă a vieții superior organizate. (Ultimă credem noi, în veacurile acestea…)
Dincolo de inteligența preconcepută. Inteligențe post-concepte
Este normal (după milenii de habitare conștientă) să credem că inteligența este apanajul exclusiv al vieții organice. Iar când/dacă apar întrebări ce forțează limitele acestei habitudini reflexive, atunci – pentru a construi filosofic – trebuie să definim ‘ce înseamnă de fapt inteligența’, ori ‘cum se constituie gândirea’. Și probabil că vom pleca tot de la modelul nostru bio-electro-chimic: anumite substanțe organice excită ionizant membrane de celule neuronale concatenate spre a transmite și prelucra date – proces simplu, dar care, prin cvasi-infinite acumulări și concertări, asamblează acte/manifestări inteligente.
Înțelegem în primul rând că este vorba de o mulțime imensă de micro-procese (inimaginabil de multe), și, pe deasupra, foarte complex interconectate. Asimilând epistemic acest postulat (cu eventuale riscuri pe termen lung), ne putem gândi la următoarea întrebare logică din șir: ar fi posibil ca alte materiale (altele decât cele biologice) să se constituie în complexe cu o astfel de ‘magnitudine’ necesară? Probabil că, într-un exces de generozitate, vom accepta răspunsul pozitiv de principiu. Am putea presupune, de exemplu, că mineralele ar fi capabile să ajungă acolo în condiții deosebite, constituind deci substrat potențial pentru inteligență.
Dar nu cumva recidivăm limitându-ne la domeniul material? Dacă entitatea-suport pentru inteligență (sau pentru viață, ca să facem un mic dar important recurs la originea poveștii) nu este una materială, ci de factură energetică? (Nu! Nu-i vorba de ‘factura la energie’.) În zona aceasta – și după doar un secol de exploatare intensă a energiei electrice – poate că ar mai fi loc pentru descoperiri, pentru idei noi. De exemplu, am fi dispuși să credem că poate exista o inteligență electromagnetică: același secol de experimente deja ne confirmă că undele pot fi modulate și compuse în formațiuni dinamice și complexe. Ba chiar ne-am imagina cu optimism (din aceeași perspectivă antropică) că am putea realiza conexiuni cu o asemenea inteligență, oricât de îndepărtată ar fi ea în cosmos.
Apropo de ‘energie’! În tentativa aceasta de a „exo-filosofa” asupra inteligenței am fi tentați să luăm ca model pentru definirea conceptului de inteligență și calculatoarele/automatele electronice (uneori chiar definindu-se ele drept ‘inteligență artificială’). Deși analogiile par a funcționa, parcă le-aș ocoli deocamdată…
Dincoace de xeno-inteligență
Apoi – cumva dintr-o postură mai de avocat-al-diavolului la masa aceasta virtuală de interesante discuții speculative (pornite de la căutarea vieții/inteligenței în spațiul cosmic) – aș para cu o întrebare afurisită: dacă tot acceptăm ideea de inteligență diferită de a noastră (cu care am putea sau nu să intrăm în relație), de ce nu am căuta-o chiar pe Pământ? Fie ea organică, minerală sau energetică.
Însă cum am putea revela (sau afla despre) existența unei alte inteligențe cohabitante? Cu ce metode am putea-o identifica, evalua, ori certifica? (Criteriile noastre nu-s cumva aprioric limitative?) Le-am cataloga ca inteligențe numai dacă trăiesc în societăți organizate foarte funcțional (precum furnicile ori albinele)? Sau prin faptul că au limbaj articulat? Ori prin prisma vreunei potențe psihice cheie (precum empatia, sau conștiența de sine – cum s-a demonstrat la elefanți, cetacee ori primate)?
Dacă n-au construit orașe, dacă n-au scris cărți, dacă nu posedă mijloace de transport, atunci ființele/entitățile nu pot candida pentru eticheta noastră de inteligență? Hm!
Dinspre literatura Science-Fiction
Se poate desigur specula îndelung (constructiv sau nu) pe tema manifestării unor alte inteligențe (fie ele intra- sau extra-terestre), precum și pe tema condițiilor necesare apariției vieții extra-terestre ca suport pentru gândire. Dar, pentru că în literatura științifico-fantastică deja au fost multe astfel de încercări, vă propun să ne amintim câteva dintre ele.
Dintru-nceput îmi apare în minte – și fără să ne avântăm în afara planetei mamă – romanul lui Karel Čapek, „Război cu salamandrele” (1936), speculație admirabilă (prin ideea subliminal-autoironică, dar și prin veridicitatea bine simulată) asupra conlocuirii și eventualei concilieri a două inteligențe asemănătoare habitând pe aceeași planetă.
Remarcabilă este și proza „Figurine de ceară”, din volumul omonim al lui Mircea Oprița (1973). Și în volumul „Aporisticon” (Mihail Grămescu), volum a cărui lectură îmi răsucea sinapsele în adolescență, avem câteva trimiteri intersante (precum „Mama Bobo”). Deși aparent off-topic, în perimetrul național aproape că nu putem vorbi despre inteligență în Science-Ficiton fără să pomenim de Omohom-ul lui Cristian Tudor Popescu, de unde transpare afurisita idee că inteligența-i doar un accident nefiresc al naturii. (Aici aproape că aș nominaliza și două povestioare scrise de mine despre două inteligențe din proximitate: a delfinilor și respectiv a ozonului.)
Apoi – fiind cazul să ne extindem ab urbis in orbis – aș recurge (cam inevitabil pentru leatul de care aparțin) la amintirile din almanahurile „Anticipația”. Iar de acolo prima referință este nuvela „Fiica”, scrisă de Philip Jose Farmer, unde întâlnim forme de viață și inteligență radical-diferite: mama și fiicele sunt moluște imense, cu oarece inteligență (interacționează cu pământeanul rătăcit acolo) și cu o dezvoltare biologică inedită, iar dușmanul lor natural – mirocalul – este capabil să ia forma și compoziția chimică adecvate carapacelor de moluscă pe care le atacă. Remarcabil este și felul în care Lewiss Padgett exploatează la extrem ideea plasticității inteligenței infantile, în nuvela „Frazbile și granchioase”.
De asemenea, chestiunea inteligenței oceanului de pe planeta Solaris (din clasicul roman omonim al lui Stanislaw Lem) ne tulbură în multe privințe, inclusiv prin sugestia că nu rațiunea, ci mai degrabă iubirea și sacrificiul ne pot ajuta să trecem bariera incompatibilității dintre inteligența noastră și cea extraterestră.
Dar poate cea mai expresivă referință pentru tema noastră – și pentru provocatoarea întrebare „de fapt, cum naiba definim inteligența?” – o avem în acea povestire a lui Arthur Bertram Chandler în care un grup de exploratori pământeni sunt capturați de locuitorii unei planete neprielnice (fundamentată biologic precum Terra (sic! de la ESI), însă cu o umiditate excesivă) și ținuți în cuști de zoo-exponate mult timp, până în ziua în care localnicii observă că unul dintre pământenii din grup a capturat un animal local și l-a pus într-o colivie, de-abia astfel recunoscându-i pe ai noștri ca fiind specie inteligentă. (Da, povestirea se numea „Cușca”.)
Nu putem încheia mini-expozeul despre relația noastră cu xeno-inteligența fără să amintim de simpatica povestioară „Dincolo zace Wubul”, a lui Philip K. Dick. Sau de povestea cu contactul extraterestru mediat pentru armata americană, în care mesagerul extratereștrilor este mai întâi (aparent) om, apoi doar vag antropomorf, ca în final să ia forma lui nativă, de… asin (Fredric Brown, ‘Puppet Show’, 1962).
INDICAȚII DE CITARE:
Mircea Băduț „Alte inteligențe” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
