ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea A. DIACONU

Cioran şi neputinţa de a fi altceva decît român

A discuta despre Cioran înseamnă a cîntări, într-un fel sau altul, şi episodul tinereţii sale legionare. Fireşte, lucrurile pot fi explicate în multe feluri şi fiecare interpretare va fi avînd miezul ei de adevăr. În fond, avem fapta (care ar trebui descrisă minuţios, prezentată în regim descriptiv şi de inventar, documentaristic atît cît se poate), după care urmează şirurile de interpretări, dintre care n-ar trebui s-o excludem pe-a lui.

Propriile-i cuvinte despre această secvenţă biografică – invocate adesea şi pe care nu le reluăm aici – n-ar trebui citite decît cu titlu de ipoteză. Adevărul lui Cioran despre sine?! El nu face decît să-şi construiască (re-construiască) o identitate aflată în permanentă criză. Mi se pare relevantă pentru modernitatea pe care Cioran o ilustrează din plin tocmai această precaritate a sinelui, finalizată, ca la Pessoa, într-o multiplicare de euri. Cum nu se recunoaşte într-un miez puternic, Cioran visează la unul pentru ca, ulterior, să se mulţumească cu explorarea negativităţii, cu absenţa eurilor, cu ocuparea marginilor. Şi printre motivele nerevenirii în România, printre multe altele, aş avea în vedere chiar această teamă de întîlnirea cu un sine străin, care i-ar putea perturba fragilul echilibru cîştigat, parcă niciodată definitiv, din locuirea anonimatului.

În tot cazul, e de bănuit că, în funcţie de destinatarul scrisorilor, interviurilor, notelor etc., propriile-i cuvinte despre tinereţea-i furtunoasă spun de facto altceva, chiar dacă, în principiu, sensul afirmaţiilor este acelaşi, exprimînd regretul pentru o tinereţe furtunoasă, nebunească, aiuritoare. Spun altceva pentru că, în funcţie de context, sînt mărturisiri justificative şi anihilante. Într-un fel sau altul, Cioran trebuie (ştie că trebuie) să-şi nege trecutul. Dacă-l reneagă cu adevărat, asta e deja o altă întrebare, pentru care n-aş folosi deloc răspunsuri gîndite de-a gata. În tot cazul, spunînd că regretă, Cioran nu face decît să-şi citească tinereţea ca pe un text (păstrează în memorie frînturi) pe care îl traduce în alt text. Aşadar, o interpretare care vizează, dincolo de nevoia înţelegerii în sine (nici nu ştim dacă reale sau nu), reacţia unui destinatar. La drept vorbind, mai poate fi Cioran sincer cînd lumea în care trăieşte are cu totul şi cu totul alte valori? Cîtă laşitate (sau oportunism şi conformism) va fi fiind acum în curajosul din tinereţe?! Se ştia oare urmărit de poliţia secretă franceză? În tot cazul, şi dacă ar fi în totul sincer, adică onest cu sine, deci dacă s-ar situa dincolo de intenţia de a comunica o imagine despre sine, Cioran priveşte spre propriul trecut ca pe o pînză de cinematograf: se vede într-un film şi încearcă să se recunoască. Străinul care poartă (parţial) numele lui trebuie înţeles. Greu de crezut că el poate fi mai „obiectiv” decît cineva neimplicat.  

Cît despre un adevăr absolut exterior, dificultăţile, nu mai mari, sînt de altă natură. A înţelege mecanismele subtile care au generat adeziunea lui Cioran la dreapta naţionalistă înseamnă nu numai a înţelege epoca, ci şi a cunoaşte personajul în vibraţiile sale intime. Deseori, o ştim prea bine, traiecte existenţiale sînt generate de fapte absolut nesemnificative, uitate în zona plutonică a fiinţei. Avem, în tot cazul, interpretările, care se suprapun, se completează, se nuanţează, chiar contrazicîndu-se. Voi propune, finalmente, una în plus (sugerată, probabil nu foarte vag în cartea mea despre Cioran), care nu are pretenţia de a le nega pe celelalte, ci poate orgoliul de a le însuma depăşindu-le. Oricum, miza acestui articol nu este această ipoteză în sine (repet, identificabilă, printre rînduri, şi în Cui i-e frică de Cioran?), ci dezbaterea unei alte idei, vehiculate în ultimii ani în spaţiul cultural francez. Am regăsit-o formulată şi într-un text aparţinînd Mariei Dolle, publicat în „Tribuna” (an X, nr. 207, 16-30 aprilie 2011) în traducerea Letiţiei Ilea. O ştiu prea bine, firesc ar fi să invoc aici numele sonore care creează curentul de opinie pe care l-am sugerat. Rămîne în sarcina altor intervenţii…

Pe scurt, despre ce este vorba? Să cităm cîteva fragmente referitoare la convertirea lui Cioran: „Tot ceea ce scrie Cioran în franceză posedă o dimensiune reflexivă şi, prin propria sa mărturisire, schimbarea de limbă introduce o fisură brutală şi definitivă în viaţa sa de scriitor” (s.n.). Mai tîrziu: „Renunţarea la limba română permite fără îndoială expierea şi extirparea din sine însuşi a rădăcinilor unei limbi care permisese în acelaşi timp cu «entuziasmul» şi «furoarea» ceea ce numeşte el «divagaţiile»”. Concluziile ultimei fraze? „ […] această răsturnare nu este posibilă decît fiindcă Cioran îşi schimbă limba: renunţarea la idiomul în care au fost exprimate opiniile anti-semite constituie singurul mod de a le pune la distanţă şi de a se despărţi de ele”. Aşadar, nebunia tinereţii s-ar datora faptului că Cioran scrie în limba română, o limbă, se înţelege, ne-reflexivă (eventual expresivă şi, astfel, impulsivă); odată cu pătrunderea în spaţiul cultural şi lingvistic francez, Cioran abandonează limba tinereţii, prin urmare şi una din cauzele care au generat nebunia tinereţii, iar discursul său (şi el) se iluminează prin accesul la reflexivitate. Sper că nu am deturnat nimic, prin condensare, din sensul explicit al ideii pe care exegeza mai nouă franceză o construieşte pe această temă. Mai mult, Cioran îşi sacrifică limba, dar o face pentru a se salva pe sine, şi nu atît ca autor, care urmează să folosească o limbă ce-i poate asigura celebritatea, cît, se subînţelege, ca fiinţă. Şi, deşi se ştie că Cioran face afirmaţii nu o dată contradictorii, consecinţa unei identităţi pulverizate, se citează cuvintele spuse lui Gabriel Liiceanu: „Am rupt dintr-odată cu totul: cu limba mea, cu trecutul, cu tot”. Cu toată tăietura fermă a unui astfel de răspuns, rămîne întrebarea dacă o astfel de ruptură e cu adevărat posibilă. Aş face aici mai degrabă o lectură suspicioasă. Nu cumva tocmai imposibilitatea de a o rupe definitiv şi absolut generează fermitatea unei astfel de afirmaţii? În plus, cu toată decizia de a o rupe cu tot trecutul, nu cumva tocmai partea aceasta, abisală, a fiinţei revine obsesiv, stringent, şi tocmai de aici nevoia de a afirma ruptura din dorinţa de a o şi realiza?! Dacă ar fi rupt într-adevăr cu trecutul, atunci trecutul nici nu l-ar mai fi interesat pe Cioran. Mai mult, cred că, lucru pe care îl voi demonstra întrucîtva, deşi la un alt nivel, pe un alt plan, Cioran reia la Paris ceva din obsesiile şi comportamentul tinereţii, în aşa fel încît diferenţele nu sînt nici pe de parte atît de mari pe cît lasă să se creadă anumite interpretări şi poate a lui Cioran însuşi. Şi dacă vorbeam de euri multiple, asemenea celora ale lui Pessoa, nu aveam în vedere cele două posibile ipostaze – înainte de Franţa şi după România –, ci multiplele schimbări de atitudine, comportament, identitate nu numai de la o zi la alta, ci de la frază la alta. Euri diferite chiar în interiorul aceluiaşi paragraf din Caiete.

Dar să revenim. Ce e surprinzător în ipoteza cu care mă confrunt, în fond, este, înainte de toate, simplitatea ei. Sigur, poate fi un mod de a tăia odată pentru totdeauna nodul gordian. Dar Cioran e prea complicat pentru a putea fi redus la o atît de elementară, în sensul de simplă, interpretare. Fără îndoială, limba e un sigiliu care dă formă fiinţei. Totuşi, dincolo de frumuseţea teoriei, nu e limba singurul factor determinant; altfel, toţi scriitorii limbii române ar fi, temperamental, asemenea lui Cioran în tinereţe. Or, Cioran, o ştim, e mai degrabă o excepţie. (Cum o excepţie este, dar în alt fel, Celan, care continuă să scrie în limba celor care i-au ucis părinţii). Pentru a fi clar de la început, voi spune, deci, că mi se pare o soluţie – aceasta, să dăm vina pentru fervorile tinereţii lui Cioran pe limba pe care o folosea atunci – comodă, superioară, ignorantă. Care are ca scop, pe de o parte, salvarea lui Cioran, pe de altă parte, demonstrarea superiorităţii (prin reacţia pe care o generează) a limbii franceze, limba spiritului, a raţiunii.

Dincolo de orice altceva, mi se pare că în mijlocul ipotezei se află o contradicţie de fond. Cum să explici fanatismul tinereţii prin limba unui popor pe care Cioran îl consideră inapt să facă istorie? Altfel spus, pentru toţi ceilalţi, amorfi, nevitali, limba a fost timp de secole anihilantă şi numai pentru Cioran este explozivă şi temperamentală?! În fond, să revenim la Cioran. „Furia disperată” din tinereţe – dar sintagma e din caietele pariziene şi se referă la prezent – nu poate fi înţeleasă decît privindu-l pe acel Cioran din anii parizieni. Se numeşte pe sine dubios, suspect şi nesigur, ar avea în el ceva slav şi maghiar, nu latin (deci nimic raţionalist), se identifică cu evreii rătăcitori, e răvăşit de melancolie, neputincios, fuge din faţa istoriei. Altfel, refuză totul: o căsătorie, un loc de muncă, o înscriere în societate. Pare să nu-şi asume nici un fel de responsabilitate centrală. Totul, asumat ca revers. Explorează doar negativitatea şi-şi transformă neputinţele, bolile, eşecurile, laşităţile, viciile în şansă. Ciudat cum se recunoaşte în mama sa şi în neamul său. Să reiau doar cîteva citate din cartea mea, preluate nu din scrisori (deşi se găsesc şi acolo afirmaţii elocvente), ci din Caiete. Aşadar: „prea mulţi străbuni umili şi cinstiţi îmi inhibă ambiţiile şi-mi stingheresc mişcările. Sînt prea slab ca să mă scutur de o atît de grea moştenire” (Humanitas, III, 54; citez din traducerea românească a Caietelor, precizînd volumul şi pagina). Altundeva: „Toate aceste popoare fericite, ghiftuite: francezi, englezi… O, eu nu sînt de aici, am în spate veacuri de nefericire” (I, 49). Aş mai cita o singură afirmaţie: „Orice om vrea să fie altul decît este” (I, 82). Şi încă una pentru a privi din alt unghi dorinţa de a rupe cu trecutul. Iată: „Cînd mă gîndesc ce frenezie trăiam în tinereţe din cauza neamului meu! Ce nebunie, Doamne! Trebuie să te rupi de origini, sau cel puţin să le uiţi. Eu am tendinţa să mă agăţ de ele – probabil din masochism, din gust pentru robie, pentru «lanţuri», pentru umilinţă” (III, 62). Suficienta date, poate, pentru a construi alt portret şi alte cauze.

Aşadar, pun nebunia din tinereţe nu doar pe seama unei nevoi de a-şi salva neamul prin flagelare, ci mai ales pe seama unei autoflagelări. E la mijloc nu numai sentimentul singularităţii superioare, ci şi o ură de sine – care-l apropie de evreii Europei Centrale – cauzată de propriile limite pe care vrea să le depăşească. Cîteva dintre autoportretele de mai tîrziu, din anii parizieni, ni-l arată pe Cioran chiar în postura României a cărei schimbare la faţa în tinereţe o dorea. Cioran – gust pentru robie, pentru lanţuri, pentru umilinţă, cine ar fi crezut?! De fapt, ura faţă de propriile limite, în care vede limitele neamului său, translează flagelarea dinspre sine spre propriul neam. E un mod de a ataca miezul propriei fiinţe. Oricum, Cioran vrea să fie altul. Cum ştim, eşuează. Aşa încît, nu-i rămîne decît să iubească limitele – ale sale şi ale propriului neam. În unul din citatele de mai sus se simte bucuria că aparţine unui neam care-i pune în spate veacuri de nefericire. Îi admiră pe anonimii rămaşi în România care s-au ratat, regretă că nu este cioban în munţi, în fine, nu-şi mai neagă golul, ci îl cultivă. Aşa încît, dacă se petrece o schimbare în epoca pariziană ea nu ţine deloc de depăşirea fervorii din tinereţe în favoarea unei raţiuni luminoase. Pe de altă parte, nici fervoarea din tinereţe nu mai e ceea ce părea să fie, la fel cum înţelepciunea dată de limba franceză nu-i de fapt decît un mod de a accepta şi de a exploata ceea ce în tinereţe blama: neputinţa de a face istorie, trăirea la margine, umilinţa şi anonimatul. Aici mi se pare că e vorba chiar de fiinţă, şi nu de conjuncturi. Prin urmare, nu numai că schimbarea limbii nu generează saltul în raţiuni (şi renegarea propriei tinereţi), dar ea atrage după sine o identificare la vedere cu neamul din care a plecat şi pe care în tinereţe îl dorea altfel, pentru că Cioran se dorea pe sine altfel. Acum, în Franţa, face apologia eşecului şi a increatului. Să cităm, de asemenea, din Caiete, două secvenţe care-şi răspund una alteia. Pe de o parte: „De ce sînt un ratat? Fiindcă am aspirat la fericire, la o fericire supraomenească, şi fiindcă, neputînd s-ajung la ea, m-am înfundat în contrariul ei, într-o tristeţe sub-umană, animală, mai rău, într-o tristeţe de insectă. Am dorit fericirea gustată în apropierea zeilor şi n-am obţinut decît această apatie de termită” (II, 330). Pe de alta: „Trebuia poate să rămînem la stadiul de larve, să ne abţinem să evoluăm, să rămînem liberi şi neterminaţi, să ne statornicim în ratare şi să ne istovim la nesfîrşit într-un extaz embrionar” (III, 23).

Iată de ce nu cred nici că se produce o ruptură între epoca franceză şi cea românească a lui Cioran, decît în sensul unei schimbări de atitudine, căci ceea ce iniţial ura ajunge finalmente să iubească – e felul lui de a se salva pe sine, soluţia lui de a supravieţui –, nici că, odată cu renunţarea la limba română în favoarea limbii franceze, Cioran ar abandona nebunia tinereţii sărind brusc în corabia raţiunii.

(Critical discourse and linguistic variation.
New investigation perspectives: receptions, analyses, openings,
International conference, First edition, September, 8-9 2011,
Suceava, Editura Universităţii Suceava)

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea A. Diaconu, „Cioran şi neputinţa de a fi altceva decît român” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.