Mat Messerschmidt
Moarte, dorință și corpul uman
În Fiinta și timp (1927), Martin Heidegger descrie comportamentul de autenticitate față de realitatea morții noastre ca fiind unul central în sarcina generală de a trăi autentic pe pământ[1]. Dacă nu îți trăiești moartea, cu alte cuvinte, drept orizont al vieții, atunci nu trăiești în mod autentic. Cei mai mulți oameni, îndeosebi în modernitate, nu ating autenticitatea, ceea ce Heidegger numește ,,autentica ființă-întru-moarte” [Sein zum Tode]. Dimpotrivă, ei își trăiesc viața într-o evitare frenetică a morții.
Oricine caută o reflecție filozofică profundă asupra gândirii despre moarte nu ar trebui să ocolească Ființă și timp. Cu toate acestea, mi se pare că o omisiune discutată cu pricepere din gândirea lui Heidegger este probabil cel mai evidentă tocmai în contemplarea sa a ființei-întru-moarte.
Heidegger este binecunoscut pentru lipsa sa de atenție filosofică față de trupul omenesc – iar simțul său privind ființarea autentică-spre-moarte nu pare să implice niciodată reflecția asupra morții trupului, a morții „cochiliei noastre efemere.”[2]
Din punctul de vedere al fenomenologiei, perspectiva filozofică care are pretenția de a porni de la experiența omenească, acest lucru pare a fi problematic. Noi trăim moartea – propria moarte imaginată sau moartea celorlalți – ca fiind moartea trupului și mișcarea noastră către moarte este experimentată ca declin al trupului – îmbătrânirea. Conștiința trupurilor noastre, pe scurt, este centrală pentru modul în care trăim moartea în lumea noastră.
Ce înseamnă, așadar, cu adevărat, să priveşti moartea în ochi, dacă răspunsul lui Heidegger la această întrebare lasă de dorit? Cum am putea redefini ceea ce ar trebui să însemne „ființarea autentică-spre-moarte” într-un fel care să țină cont de trupurile noastre, de existența noastră ca ființe fundamental întrupate?
A gândi despre trupurile noastre este a gândi despre finitudine, conform tradițiilor filosofice și teologice occidentale. Mortalitatea trupului este juxtapusă imortalității sufletului. Însă noi, traitori in modernitate, nu credem cu toții în nemurirea sufletului. Mai merită trupul statutul de purtător al finitudinii noastre fundamentale?
Da, întrucât există un alt motiv pentru asocierea trupului cu finitudinea omenească, cu limitarea umană: carnea noastră este constitutiv plină de dorințe, chiar fondată pe dorință, și carnea care dorește nu este finalmente niciodată mulțumită, niciodată nu atinge, la urma urmei, satisfacția. Mâncăm pentru a ne potoli foamea; facem dragoste pentru a ne satisface pofta și apoi, după o scurtă perioadă de saţietate, o luăm de la capăt,,Conștiința de sine este dorința însăși [Selbstbewusstsein ist Begierde überhaupt]”, spunea Hegel in 1807.[3] Din punctul meu de vedere, Hegel era de părere că ar putea exista un final fericit al ,,dorinței” care ne fondează, că aceasta ar putea afla un soi de ultimă satisfacție, dar acest tip de optimism aparține istoriei antice atunci când trăiește Heidegger. Jean-Paul Sartre susține în Ființa și neantul din 1943 că ființa umană este dorință – dorință fără de sfârșit și tragic de neistovită. Această stare de spirit este rezumată în mod memorabil în afirmația conform căreia ființa umană este ,,pasiune inutilă”.[4] Măsura în care suntem întrupați, măsura în care suntem trupuri este aceeași cu măsura în care suntem un etern neajuns, o eternă disparent-itate.
Ce au de-a face toate acestea cu moartea? Aceasta, cred, are mai mult de-a face cu moartea decât o admite cartea lui Sartre și, în acest punct, insist să mergem pe firul logic înrădăcinat în propria sa gândire, pe care el însuși nu-l urmează îndeajuns de mult. Trupul fondează ,,o lume a dorinței” și trăiește în, sau ca, centrul acestei lumi.[5] Satisfacerea dorințelor noastre înseamnă încetarea momentană a uneia sau a alteia din totalitatea acestor dorinţe – o totalitate care, repet, este tot ce suntem. Acest lucru înseamnă că, într-un fel, satisfacerea dorinței este sfârșitul ființei umane, care este doar dorință – sau, pentru a fi mai exacți, gradul în care dorința își află satisfacția este măsura în care ființa umană se întâlnește cu propriul sfârșit. Acesta, susține Sartre, este motivul pentru care ,,plăcerea senzuală este atât de des legată de moarte”[6]. Noi cu toții năzuim după satisfacerea completă și finală a dorinței: Sartre numește aceasta ,,proiectul de a fi Dumnezeu”.[7] Desigur, având în vedere ,,pasiunea inutilă” care suntem, acesta este un proiect imposibil, așadar nu există moarte la propriu pe calea satisfacerii. Totuși, urmând argumentul de-a abia formulat al legăturii dintre plăcere și moarte, împlinirea acestui deziderat ar fi același lucru cu moartea, dacă ar fi să se realizeze vreodată. Această perspectivă dă naștere unei viziuni etern tragice a existenței umane: cu fiecare bătaie a inimii noi dorim, și cu fiecare pas înspre satisfacerea dorințelor noastre, pășim în direcția morții. Se poate reaminti aici, dar de departe, de un al teoretician al eroticului de la începutul secolului al XX-lea, Sigmund Freud, care insista asupra proximității dintre eros și thanatos.[8]
Pentru a duce aceste reflecții într-o altă direcție decât cea a lui Sartre, eu aș sugera că putem ajunge la următoarele rectificări ale articulării lui Heidegger cu privire la autentica ființa-întru-moarte: autentica ființa-întru-moarte înseamnă a trăi în conștiința autentică a faptului că moartea este legea înscrisă în materia trupului care dorește. Tânjirea trupului nostru este legătura sa tainică cu moartea; dorința sa este coextensivă caracterului său muritor.. Identificăm o stare de spirit similară, cred, în gândirea unui alt gânditor care, asemenea lui Sartre și uneori Heidegger, este catalogat ca existențialist. Friedrich Nietzsche sustine că viața întreaga este ,,voință de putere”.[9] Explicând această expresie nietzscheană extrem de importantă, savantul francez Eric Blondel afirmă că, pentru Nietzsche, ,,lumea este dorință”, și că un gol ,,tragic” și etern între dorința și împlinirea sa finală poate fi găsit în cuvântul ,,de”, ceea ce separă dorința implicită în ,,voință” și satisfacția implicită din ,,putere”.[10] Fiecare act al dorinței susține astfel atât dorința, cât și limitările noastre. Realizarea finală a satisfacției pe pământ, îndeplinirea finală a ,,puterii”, ar aduce sfârșitul ființei umane, înțeles ca voință de putere, dacă aceasta ar putea fi îndeplinită vreodată.
Există, însă, şi o altă modalitate de a ne imagina destrămarea „pasiunii inutile” care suntem noi, alta decât aceea de a ne gândi la stingerea dorinţei prin satisfacerea ei. Ce ar fi dacă această pasiune ar înceta pur și simplu să mai ardă, şi s-ar stinge? Cu alte cuvinte, ce s-ar întâmpla dacă pasiunea ar înceta pur și simplu să se mai manifeste și ar deveni apatie? Aceasta ar însemna, de asemenea, în viziunea lui Sartre, moartea omului. Este, altfel spus, ceea ce Nietzsche numește „nihilism”, atunci când el se manifestă într-un plan social extins: nihilismul este „eșecul cultural al dorinței”[11] sau „eșecul erosului”.
Această formă a mortalității, în care dorința nu se neagă pe sine în satisfacerea ei, ci doar se secătuiește, pare a fi o formă mult mai reală sau una la modul propriu: slăbirea dorinței este, de fapt, o modalitate comună în care experimentăm în chip tangibil propria noastră finitudine. Nu mai dorim să alergăm cinci mile dimineața; ne pierdem motivația să mai stăm treji până la 3 dimineața pentru a finisa o scriere genială; devenim mai puțin competitivi; pornirile noastre sexuale devin moi. Francezii numeau orgasmul ,,mica moarte” conform unei logici sartriene – sfârșitul dorinței anticipează finalul ființei umane –, dar incapacitatea noastră de a avea o erecție poate fi denumită în același fel. Este un mod de a ne reaminti că trupul nostru îmbătrânește, iar asta ca un semnal al estompării puterii noastre de a dori.
Am vorbit până acum în sprijinul acestei afirmații: recunoașterea autentică a semnalelor propriei morți în toate semnele de declin și limitare ale dorințelor trupești trebuie să facă parte din autentica ființă-întru-moarte. Heidegger este orb la acest element al adevăratei și autenticei ființe-întru-moarte. Se poate să fie aici vorba de faptul că Heidegger însuși nu și-a adunat rezervele de curaj pentru a se confrunta cu moartea trupului? El avea 42 de ani când a publicat Ființă și timp, în primii ani ai vârstei de mijloc. Heidegger nu înregistrează de fapt nici o disfuncție erectilă, dar este suficient de tânăr încât să fi simțit că emoția drumețiilor matinale și a activității de a schia în câmp deschis în munții Pădurea Neagră începe să producă dureri în mădulare și o perioadă mai lungă de recuperare. Se poate oare spune că Ființă și timp omite acest element extrem de important al autenticei ființe-întru-moarte – confruntarea cu declinul și moartea trupului – fiindcă este elementul pe care autorul său îl considera dificil de abordat frontal? Este imposibil să răspundem cu siguranță la această întrebare printr-o confirmare a ei, însă dacă fiecare filosofie este o confesiune personală a autorului ei, dupa cum spune Nietzsche, atunci aceste omisiuni cu siguranță remarcabile trebuie să mărturisească, de asemenea, ceva[12].
Un ultim gând despre viziunea lui Heidegger asupra morții și a locului ei în istoria gândirii apusene, pe care el ne-o rezumă veșnic. Putem concluziona că filosoful ateu și în mare măsură anticreștin a văzut în credința creștină într-o viață de după o fugă de autentica ființă-întru-moarte. Trebuie spus, însă, că tradiția creștină arată adeseori mai multă seriozitate decât Heidegger însuși o face cu privire la relația dintre concupiscența trupului omenesc și finitudine. De pildă, Sfântul Augustin deosebește cetatea lui Dumnezeu de cea a omului în următorul fel. Cetatea blastemată a omului nu poate vedea dincolo de această viață pentru că, ,,trăind după trup”[13], acea cetate crede în satisfacerea finală a dorinței în această lume: ,,cetatea pământeană este devotată acestei lumi în care este clădită, pentru că în această lume își găsește scopul la care năzuiește și aspiră”.[14] Acest lucru se datoreaza faptului că cetatea lui Dumnezeu nu crede în această mulțumire în așa fel încât să poată privi dincolo de această lume, trăind ,,ca un prizonier și un străin” aici, privind fiecare clipă din lumea aceasta ca una într-o cușcă ce are menirea să dispară[15].
Așadar, şi pentru Sfântul Augustin traiectoria tragică a dorinţelor lumești reprezintă semnul finitudinii noastre omeneşti, semnul efemerității noastre, iar ea este chintesența a ceea ce înseamnă să fii om. Dacă aceasta nu reprezintă o convingere occidentală trainică cu privire la ființa ființării umane, atunci ea este, cel puţin, recurentă.
Traducere Dan-Alexandru Chiță
[1] Martin Heidegger, Fiintă și timp, ediția 19, Man Niemeyer: Tübingen 2006, 249-267. Toate traducerile din Heidegger, Hegel și Nietzsche îmi aparțin.
[2] William Shakespeare, Hamlet 3.1.68. Expresia provine din monologul lui Hamlet „A fi sau a nu fi”.
[3] G.W.F. Hegel, Phänomenologie des Geistes. 14th edition. Suhrkamp: Frankfurt a.M. 2017, 139.
[4] Jean-Paul Sartre, Being and Nothingness. Trans. Hazel E. Barnes. Washington Square: New York 1984, 491.
[5] Sartre, Being and Nothingness 510.
[6] Sartre, Being and Nothingness 510.
[7] Sartre, Being and Nothingness 724.
[8] A se vedea, de exemplu, capitolul 6 din Civilization and its Discontents (Sigmund Freund, Civilization and its Discontents. Trans. James Strachey. Norton: New York 2010, 103-111).
[9] Friedrich Nietzsche, Jenseits von Gut und Böse. În Sämtliche Werke: Kritische Studienausgabe in 15 Bänden. 9th edition. Ed. Giorgio Colli și Mazzino Montinari. De Gruyter: Munich 2007, 208. Acesta susține că voința de putere este o ,,funcțiune organică de bază” și, de asemenea, ,,faptul primordial al istoriei”.
[10] Eric Blondel, Nietzsche: The Body and Culture. Trans. Sean Hand. Stanford: Stanford University Press 1991, 47.
[11] Aceasta este expresia folosită de Robert Pippin pentru a descrie nihilismul lui Nietzsche (Robert Pippin, Nietzsche, Psychology, First Philosophy. University of Chicago Press: Chicago 2010, 54).
[12] Nietzsche, Jenseits von Gut und Böse 19.
[13] Augustine of Hippo, The City of God, (trans. Marcus Dods. Hendrickson Publishers, Peabody, MA 2009), 456.
[14] Augustine of Hippo, The City of God 452.
[15] Augustine of Hippo, The City of God 628.
INDICAȚII DE CITARE
Mat Messerschmidt ,,Moarte, dorință și corpul uman’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10 / 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 