Mat Messerschmidt
Fragilitatea mirării și rolul marilor cărți
Primele cuvinte din „Metafizica” lui Aristotel, probabil cea mai importantă operă a sa, sunt: „Toți oamenii, prin natura lor, doresc să cunoască”. Înțelepciunea, spune el mai departe, este cunoașterea „cauzelor prime și a principiilor” lucrurilor. Filosofia, φιλοσοφία, ca iubire (φῐ́λος) de înțelepciune (σοφία), urmărește aceste cauze și principii. Dar cum își găsește cineva drumul către filosofie? Răspunsul lui Aristotel este clar: „În mirare se află începutul filosofiei”. Numai mirarea provocată de întâlnirea cu o lume minunată poate motiva filosofia ca cercetare a cunoașterii celei mai profunde. Dar, citind printre rânduri, putem spune poate mai mult de atât: dacă, așa cum sugerează prima frază a lui Aristotel, umanitatea ființei umane este legată de căutarea noastră de cunoaștere, atunci numai în mirare se poate dezvălui pe deplin umanitatea ființei umane.
Mi se pare corect, dar pesemne lipsește ceva. Remarcați caracterul universal al afirmației lui Aristotel: „Căci toți oamenii încep, așa cum am spus, prin a se mira că lucrurile sunt așa cum sunt.” Oare toți oamenii ajung să se minuneze, fie în vremea lui Aristotel, fie în a noastră? Nu cred asta. Modul în care Aristotel articulează interacțiunea dintre mirare (Θαυμάζειν), cunoaștere, înțelepciune și filosofie este el însuși uimitor – dar este greșit să nu se manifeste nicio îngrijorare cu privire la faptul că această dinamică ar putea fi vreodată amenințată. Mirarea este fragilă, iar accesul la ea se poate pierde.
Mi se pare că uimirea nu numai că lipsește în mare măsură din cultura noastră postmodernă de astăzi, ci și că este denigrată în mod implicit, nu doar prin felul în care abordăm efectiv dobândirea cunoașterii, ci chiar și prin ceea ce afirmăm în mod explicit despre acumularea cunoștințelor. Tonul discursului nostru public sugerează că a fi cultivat înseamnă a nu mai admira nimic, a nu te mai minuna de nimic. În dezbaterile noastre politice, poziția retorică dominantă a tuturor părților este cea a scepticului blazat, prea bine informat pentru a crede că „sistemul” „funcționează”, sau că în sine capitalismul funcționează, sau că guvernul sau ordinea internațională funcționează. În educație, susținem învățarea artelor liberale, sau chiar uneori programele de studiu bazate pe „Cărțile Mari”, pe motiv că acestea vor cultiva „gândirea critică”. Presupunerea atât în politică, cât și în educație, cu alte cuvinte, este că critica stă la baza gândirii, că intelectualismul este critică.
Ne dorim oameni cu spirit critic, dar critica nu este la fel de fundamentală ca mirarea, iar orice sistem educațional care nu cultivă mirarea va fi eșuat în a-i orienta corespunzător pe tineri către căutarea cunoașterii – va fi eșuat în a-i orienta corespunzător către propria lor umanitate, dacă îl urmăm pe Aristotel, așa cum ar trebui să facem în acest context. Dacă lumea cu care se confruntă tânărul potențial cunoscător este o lume fără mirare, nu va fi nimic de iubit în aceată lume și niciun motiv bun pentru a cunoaște aceată lume în maniera înțelepciunii. Fără mirare, lumea întâlnită de intelect nu poate exercita atracția erotică care trezește dorința de înțelegere. Fără înțelegere, critica nu înseamnă nimic: critica își capătă valoarea abia odată ce am ajuns să înțelegem ceva ce merită evaluat, ceva de o valoare potențială. Dacă critica ajunge să fie singura formă paradigmatică a cercetării intelectuale, am pierdut fundamentele cunoașterii – și poate chiar ne-am pus propria umanitate în pericol, conform logicii primei propoziții din Metafizica. Dacă educația în artele liberale sugerează tinerilor că critica se află în epicentrul gândirii, ea îi învață să se îndepărteze de ceea ce ne face umani.
Există limite ale mirării, așa cum au recunoscut întotdeauna filosofii, de la Aristotel până la Descartes. Dacă nu trec de la mirare la căutarea înțelepciunii – ceea ce implică un anumit efort și, prin urmare, o anumită disciplină –, ci rămân pur și simplu fascinat de tot ceea ce este minunat, nu sunt atât un înțelept, cât mai degrabă un adorator sau un subiect al hipnozei. Nu sunt în niciun caz înțelept și nici filosof, doar pentru că am întâlnit ceea ce este minunat. Dar există un mare pericol în adoptarea unui vocabular în care uimirea, naivitatea și credulitatea sunt toate termeni sinonimi. Se pare că trăim într-o epocă care a realizat exact această confuzie și a confundat astfel lenea intelectuală cu sobrietatea pragmatică.
Putem găsi drumul înapoi către fragilele începuturi ale filosofiei? Pentru a redescoperi mirarea, ar trebui să renunțăm la obiceiuri pe care, în acest moment, nici măcar nu ne dăm seama că le-am dobândit. Nu se pot inversa curentele culturale formate de-a lungul timpului doar prin simpla voință. Cu toate acestea, pare prea pesimist să afirmăm că mirarea ne-a fost pierdută irevocabil astăzi.
O simplă schimbare de comportament pe care am putea-o face este aceea de a căuta în mod conștient și explicit ceea ce este minunat și de a-l numi „minunat” atunci când îl găsim. Cuvântul „măreț” din expresia „Cărți mărețe”, de exemplu, subliniază caracterul minunat al moștenirii noastre culturale. Faptul că prin intermediul „Cărților mari” am putea sta în centrul unui program educațional confirmă convingerea lui Aristotel că înțelepciunea ar putea, sau chiar trebuie, să-și găsească punctul de sprijin în întâlnirea cu ceea ce este minunat.
A spune că o carte este măreață înseamnă că aceasta ne îndreaptă spre bine, adevăr sau frumusețe într-un mod nou, dar, de obicei, într-un mod care ne conduce către o stare de întrebare revigorată, mai degrabă decât către o certitudine de sine privind un nou set de definiții: atunci când întâlnim minunatul, începem să ne punem întrebări. Cunoașterea, atunci când se manifestă, intensifică întrebarea, în loc să o înlocuiască: ea amplifică atracția erotică pe care lumea o exercită asupra celui care cunoaște.
Dacă respingem ca fiind naivă sau demodată ideea conform căreia cărțile pot face acest lucru, atunci nu putem decât să confirmăm concluzia oricărui elev care ajunge să creadă că nu merită să citească cărți. Dorința cultivată de a citi, care durează toată viața, este indisolubil legată de experiența uimirii.
Dacă mirarea este fragilă, atunci și dorința de a lua o carte în mână va fi întotdeauna fragilă. Iar fără cărți, iubirea de înțelepciune, φιλοσοφία, are un drum greu de parcurs pentru a supraviețui.
(traducere Dan-Alexandru Chiță)
INDICAȚII DE CITARE
Mat Messerschmidt ,,Fragilitatea mirării și rolul marilor cărți’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
